despre Dumnezeul crestin si tacerea sa

Ma gandesc la dumnezeul crestinatatii, gandurile nu imi sunt inca foarte clare, dar intuitia mea este ca religia crestina a incercat o apropiere nemaintalnita a lui dumnezeu de fiinta umana. Este adevarat ca in crestinatate divinul  capata un caracter transcendent, inlocuind imanenta divinitatiii din religiile zise pagane, dar in pofida transcendentei sale  dumnezeul crestin este  Viu, Personalizat, Concret. Un dublu proces are loc: pe de o parte esenta divinitatii este  ontologic  si iremediabil diferita de esenta existentei umane; pe de alta parte, portretizarea ce se face dumnezeului evreilor si al crestinilor se face aidoma unui joc in oglinda, dumnezeu devenind mai “uman” decat oricand.  E un dumnezeu care vegheaza neincetat asupra aplicarii si respectarii preceptelor sale morale, un dumnezeu razbunator, activ, interventionist.

Consecinta umanizarii divinitatii este retragerea sa treptata din lume. Transcendent si totodata viu, dumnezeul crestin nu poate sfarsi decat printr-o mare si imuabila tacere. Misiunea sa de a judeca, de a imparti, de a face reguli si de a intreveni prin acte divine in istoria umana este una prost indeplinita. Mai mult decat atat, sosirea lui Iisus in aceasta lume se opune acestui dumnezeului facator de minuni, propavaduind un dumnezeu metafizic si relativ abstract, care nu va fi cu adevarat acceptat de biserica. Aceasta va continua sa impuna maselor imaginea dumnezeului Iahve, viu si razbunator, dar care ezita in permanenta sa isi faca aratata vointa oamenilor. Dumnezeul viu al crestinilor pare a prefera   misterul, taina, tacerea, absenta. Disperarea omenirii inventeaza forme efemere prin care incearca sa descifreze mesajele divine (teoria  gratiei divine, milenarismele, etc), dar incapatanarea lui Dumnezeu e mai mare decat a Omului.

Aceasta incapatanare a persistarii in absenta a dus la moartea lui dumnezeu, dupa mai aproape 2 mii de ani de cautare infrigurata a  urmelor dumnezeului viu de catre fiinta umana. Contradictia intre imaginea dumnezeului  omniprezent, impus de religia crestina si realitatea unui dumnezeu retras si mut a sfarsit prin a crea o lume lispita de orice dumnezeu.

A fost, probabil,  o necugetata si imposibila tentativa a Omului de a-si inventa un dumnezeu apropiat, urmata de o prea mare deziluzie…

A saptea pecete, de Ingmar Bergman

 Extrase din film:

“De ce trebuiue sa ne ascundem mereu dupa miracole nevazute, promisiuni vagi si …despre eternitate? (…) De ce nu il pot ucide pe D-zeul din mine?De ce locuieste acesta in mine, framantandu-ma si chinuindu-ma pana la epuizare, desi incerc sa mi-l sterg din suflet? De ce, in pofida la toate astea, El ramane a fi o realitate – o realitate innebunitoare, de care nu ma pot elibera ? “ 

 ”Il strig in tacere (pe Dumnezeu), dar este ca si cum nimeni nu ar fi acolo. “

“Poate intr-adevar nimeni nu e acolo”, urmeaza raspunsul.

“Daca acest lucru e adevarat, toata viata este o oroare lipsita de sens. Nimeni nu poate convietui cu moartea inainte de a muri daca stie ca uitarea il asteapta la capatul drumului”.

De ce aceasta nevoie innebunitoare de dumnezeire? Pentru ca existenta lui Dumnezeu este garantul non-arbitrariului vietii noastre,  garantul unei conditii umane pline de sens, supunandu-se unei logici supreme, universale.

In lipsa acestui sens universal al existentei noastre, ne descoperim singuri si goi in fata Mortii  ca unica finalitate evidenta a vietii. Relatia directa si nemijlocita cu moartea este chintesenta unei conditii umane din care Dumnezeu isi retrage prezenta. Jjocul de sah cu Moartea, practicat de eroul bergmanian, Antonius Block, este simbolul acestei conditii. Este un joc fara o adevarata miza, atata timp cat castigatorul este pre-stabilit.

Dar dincolo de spiritul de fronda al eroului, mai exista o motivatie care il impinge in acest joc macabru – in linistea de care Dumnezeu se inconjoara, Moartea este unul dintre putinii lui mesageri, care ar putea depunde marturie despre existenta  sau non-existenta lui Dumnezeu. Pentru a sparge tacerea unui Dumnezeu   mut si absent, eroul se  aventureaza in  duelul mortal si este pregatit chiar sa se angajeze intr-o relatie cu insasi Diavolul, pentru descoperirea caruia ii cere ajutor unei vrajitoare condamnate la ardere.

Dar jocul macabru cu moartea nu este practicat doar de Block. Intr-un tinut bantuit de molima, moartea este omniprezenta si trezeste in Om fiorul divinitatii. Nimic nu e mai puternic in a aminti omului de existenta Atotputernicului decat frica de moarte. Biserica a stiut sa exploateze secole de-a randul aceasta vulnerabilitate. Intregul ei discurs s-a bazat pe evidentierea fragilitatii umane, a aspectului trecator al vietii, a slabiciunilor unei carni pentru care durerea este realitatea cea mai pregnanta si infricosatoare. Prin aceasta a determinat sucombarea Omului in bratele unui Dumnezeu al carui chip a reusit sa il creioneze cu o maiestrie ce a camuflat tacerea in spatele careia El se ascunde. Exploatand fara scrupule spaimele si angoasele umane, Biserica a oferit Omului un dumnezeu vorbitor, prezent, viu.

Dar aceasta  solutie nu il satisface pe Antonius Block. Auto-flagelarea carnii si confesiunile religioase nu il pot ajuta in aventura sa spirituala. Nici una dintre caile  folosite de Antonius  nu corespunde canoanelor si invataturilor dogmatice ale Bisericii. Block nu e interesat de preoti, de insititutii si alte practici  prin care Dumnezeu se releva omenirii. Solutia lui este una strict individuala si e reprezentata de framantarile solitare ale eroului. Dumnezeu nu se poate revela Omului prin intermediul unor retete pre-fabricate si colective – acela este Dumnezeul Bisericii, nu al Omului.

In acest context, moartea reprezinta faza ultima  a cunoasterii. Ea deschide portile Omului catre marea existenta sau ne-existenta a unui Dumnezeu ce s-a retras definitiv din lume. De aceea, finalul filmului – si al  cautarii – nu poate fi decat inevitabilul Dans cu Moartea. Dupa o viata petrecuta intr-o aspra competitie intre Om si Moarte, competitie luand forma unor dueluri in  jocurile de sah, Dansul reprezinta armonia suprema, complicitatea, colaborarea. Reprezinta acceptarea mortii ca si cale suprema de cunoastere si singura finalitate implacabila a vietii.

Independenta procurorilor si integritatea publica

Faptul ca statul de drept este garantul democratiei este o afirmatie deja consacrata. Cine poate garanta functionarea statului de drept atunci cand Statul cade prada unor elite care deturneaza resursele si folosesc parghiile acestuia in interes propriu? In primul rand Justitia, pentru ca spre deosebire de alti actori aceasta detine puterea constitutionala de a pune in aplicare pedepse si sanctiuni. Dar pentru a putea reprezenta o arma eficace de garantare a integritatii publice, magistratii trebuie sa fie independenti.

Care este cea mai buna modalitate in contextul romanesc de a crea conditiile pentru ca magistratii sa isi poata exercita acest rol? Avem nevoie de un procuror independent, un procuror agent al executivului sau de unul cu o independenta relativa, cum e acum? Indicatorii cu privire la nivelul coruptiei ne arata ca in state unde procurorul se bucura de o mai mare independenta nivelul coruptiei poate fi mai ridicat decat in state in care acesta e subordonat executivului. Prin urmare, statutul legal al procurorului – de independenta sau de subordonare – nu influenteaza semnificativ sau deloc nivelul de integritate publica. Acolo unde statul nu este capturat de grupuri de interese private, iar clasa politica actioneza in numele interesului public, subordonarea procurorilor nu este o amenintare grava la independenta actului de justitie (chiar daca acest lucru e dezbatut serios in state ca Franta). Cu alte cuvinte, se creeaza un cerc virtuos: procurorii actioneaza in numele interesului general chiar daca sunt dependenti de Executiv, pentru ca Executivul insusi este in slujba legii si a binelui public. Acest cerc virtuos se poate transforma intr-unul vicios acolo unde guvernul urmareste interese private, riscand ca si procurorii sa devina agenti ai acestor interese.

Pentru a evita un asemenea cerc vicios – din pacate binele public nu e decat un pretext pentru discursurile clasei politice romanesti – este imperios necesar ca procurorii din Romania sa fie independenti. Chiar daca actualul cadru legal asigura o independenta relativ crescuta procurorilor, ambiguitatea constitutionala care face ca procurorul roman sa fie in acelasi timp independent si subordonat executivului, reprezinta o sursa de aparitie a cercului vicios. Pentru ca atata timp cat ambiguitatea constitutionala o permite, numirea, revocarea, sanctiunile disciplinare si alte aspecte care tin de statutul procurorului vor fi o parghie aflata la indemana politicului, a demagogiei si populismului. Numirea si revocarea procurorilor se vor face conform unor legi care se vor schimba de la an la an, in functie de interesele celor de la putere si in functie de aliantele politice. Astfel incat vom fi martori inca multi ani ai unor pretinse incercari de garantare a independentei justitiei, cum ar fi transformarea Inspectiei Judiciare intr-un departament al MJ si asta in numele depolitizarii Justitiei!

Aceste modificari creeaza incertitudini in randul magistratilor pentru ca introduc imprevizibilul – prietenii de azi pot fi dusmanii de maine daca legea se schimba. Este un obstacol serios in calea independentei justitiei. Sigur, intr-un stat normal nu ar fi nevoie de o revizuire a Constitutiei pentru garantarea independentei procurorilor, pentru ca legile organice sunt suficiente pentru aceasta. Dar intr-o tara fara o traditie a dezbateriii publice, in care oricine vine la putere schimba legea dupa bunul lui plac, revizuirea Constitutiei si clarificarea statutului procurorului este vitala daca dorim sa parasim piedestalul rusinos de cea mai corupta tara din UE.

Mica Elveţie a Estului

În copilărie, la şcoală ni se spunea că Moldova este mica Elveţie a Estului, iar Chişinăul este asemenea Cetăţii Eterne, un oraş situat între 7 coline. Pentru că nu fusesem la Roma, nici în Elveţia, credeam şi eram mîndră de asta.

După cîţiva ani buni de absenţă din ţară, revin în Chişinău într-o seară cenuşie de toamnă. În drumul dinspre aeroport, în taxi, la postul de radio local se difuzează ora exactă – 22,00, ora Chişinăului, apoi ora Moscovei, 23,00, după care se anunţă ora… Vladivostok-ului. Deşi la o distanţă infimă de Bucureşti, acest amănunt mă face să cred că am fost catapultată într-un alt spaţiu geopolitic. Impresia se confirmă pe parcursul şederii mele la Chişinău, pe care îl văd prin ochii unui nou-venit. Pe un magazin din zona centrală, apare inscripţia “Ape Minerale din Caucaz”. În oraş rulează ultimul film al unui regizor rus despre războiul din Afganistan, iar veteranii razboiului beneficiază de intrare gratuită. Vizionările se lasă cu crize de isterie şi lacrimi pentru că amintirile sînt încă vii. Marile mărci europene aproape că lipsesc, în Chişinău nu sînt mai mult de 5-6 supermarket-uri. Un prieten care pleacă a doua zi la Bruxelles urmează să facă escală în Budapesta pentru că de la Chişinău nu există curse directe către majoritatea capitalelor europene. Integrare prin “connection”, glumeşte plin de amărăciune amicul…

Deocamdată, pentru moldoveni, Europa începe în România. Totuşi mi se spune că Moldova este o ţară cu vocaţie europeană şi adeseori întîmpini o reacţie vehementă cînd afirmi că Politica Europeană de Vecinătate este un instrument paralel al extinderii, nu o treaptă a aderării, aşa cum se crede. Guvernul se grăbeşte cu implementarea rapidă a Planului de Acţiune UE-Moldova, crezînd că societatea şi instituţiile pot fi transformate şi europenizate în 3 ani. La nivelul elitelor, discursul documentat şi critic, la adresa stării actuale, coexistă cu un soi de utopism practicat, cred, mai mult din considerente “terapeutice”. În momentul în care s-ar realiza dimensiunea distanţei ce separă Moldova de UE, motivaţia înfăptuirii reformelor ar fi zdrobită de incapacitatea de a trasa o legătură între necesitatea reformelor şi obiectivul general, mult prea îndepărtat.

Şi totuşi aceste elite pro-europene, plimbate prin Vest, cosmopolite, sînt de un pitoresc care aminteşte de personajele lui García Márquez. Odată ajunşi la Bruxelles, experţii moldoveni se reunesc seara, după conferinţă, în jurul unui coniac “Belîi Aist” şi a unei cutii de ciocolată “Bucuria”, ciocnind prieteneşte alături de reprezentanţi ai autorităţilor locale din Transnistria. Am în memorie, de asemenea, nunta recentă a fiicei unui deputat trezit peste noapte cu conturi în bancă, apartamente, fabrici şi terenuri. Printre invitaţii la nuntă, alături de distinşii lui colegi, s-au aflat vecinii, angajaţii şi apropiaţii din satul de baştină, în care fusese pe vremuri preşedinte de kolhoz. În Molodova, structura socială, deşi marcată de fractura dintre cei care trăiesc în sărăcie extremă şi cei bogaţi, mai poartă amprenta tipului de societate în care “tovarăşul-şef” trebuia să aibă origini sănătoase.

Cînd părinţii mei vin spre Bucureşti, sînt uluiţi de atîta dezvoltare şi bogăţie, si asta în timp ce traversează judetele  cele mai sărace ale ţării. De fapt, perspectiva contează. Cineva, recent întors din Transnistria, critică subdezvoltarea şi înapoierea regiunii, inclusiv a oraşului Tiraspol, unde nu există reclame luminoase şi magazine moderne. Cînd te întorci de la Tiraspol, Chişinăul este un oraş european; în drum spre Bucureşti, nu mai crezi asta.

O fantomă bîntuie prin mica Elveţie a Estului – aceea a Europei. Dar este doar o fantomă. Societatea moldovenească zace într-o moleşeală aparent îmbietoare, dacă o comparăm cu agitaţia şi stresul societăţilor occidentale. Mai tîrziu, realizezi că această moleşeală e creată de lipsa de perspectivă, de opacitatea sistemului, de neputinţa cetăţeanului. Dincolo de pitorescul unor inscripţii gen “Ape minerale din Caucaz” se ascunde drama unei societăţi stigmatizate de moştenirea culturală ex-sovietică. Acest lucru se reflectă în toate – în numărul mare al celor plecaţi să muncească la negru în vestul Europei; în absenteismul politic şi incapacitatea cronică de a alege, după repetate scrutinuri, un primar al Capitalei, din cauza sub-participării; în chipurile amărîte şi triste ale oamenilor de pe stradă; în disperarea cu care venerează bunurile elementare ale societăţii de consum, cum ar fi un pachet cu chips sau o sticlă de Coca-Cola.

Pentru ca ultima umbră a surîsului provocat de uimirea saltului în alt spaţiu geopolitic, cu coloritul lui exotic, să dispară, la aeroport mă aşteaptă marea surpriză. Colegul meu e reţinut şi perchiziţionat pentru că un parfum Pacco Rabane este luat drept o… grenadă. Întîmplarea ne consumă nervii şi ne expune riscului de a pierde zborul către Bucureşti, zbor la capătul căruia ne aşteaptă – abia acum realizez – o Capitală europeană. Percepţia mea asupra Bucureştiului este cu totul alta cînd mă întorc de la Bruxelles.

4,3,2 de Mungiu

Alienare şi libertate  versus avort Proiectarea  filmului lui Cristian Mungiu a declanşat numeroase critici, unii invocând chiar necesitatea unei dezbateri naţionale cu privire la cinismul cu care e tratat avortul. Filmului i s-a reproşat că prezintă avortul ca pe un act « secundar », în timp ce avortonul e privit ca un « deşeu sanitar » şi nu ca o fiinţă umană. Nimic mai fals ! Întregul argument al filmului este construit exact în jurul acestei incapacităţi cronice de manifestare a emoţilor sau compasiunii, într-o lume în care indivizii sunt alienaţi, iar teroarea sufocă simţămintele umane. Cheia întregului film, din punctul meu de vedere, se află în scena în care protagonista intră în sala de baie şi zăreşte pe mozaic, printre prosoapele însângerate, avortonul « dat afară » al prietenei sale. Numai cine nu vrea să vadă nu va remarca privirea năucă, parcă absorbită de groaza, mila, vinovăţia şi durerea care se învălmăşesc în sufletul eroinei. Preţ de câteva secunde ea este absorbită de vâltoarea propriilor emoţii şi se sustrage lumii exterioare şi tensiunilor prin care trecuse. Dar aceste sentimente nu reuşesc să se cristalizeze, pentru că teroarea este pe urmele tinerei, sub chipul unor recepţioneri ai hotelului care sună pentru a-i cere cu insistenţă buletinul de identitate. Nu există viaţă privată, iar în absenţa acesteia nu există nici sentimente adevărate, ci doar înstrăinare a fiinţei umane. Teroarea  încălcării legii se suprapune angoasei de a fi omorât un făt de aproape 5 luni. O nouă sclipire de umanitate străbate personajele atunci când Găbiţa, mama care avortează, o roagă pe prietena ei să nu arunce avortonul la ghenă şi încearcă  să îi smulgă promisiunea că îl va îngropa cum se cuvine. Numai că acest act atât de firesc nu este posibil din cauza terorii regimului, a fricii de a fi descoperită. Înmormântarea avortonului se putea face doar cu riscul descoperirii ilegalităţii comise şi a sancţionării făptaşelor. Încă o dată umanitatea personajelor este anihilată. Însăşi finalul filmului, pentru unii prea abrupt, face parte din această logică a discontinuităţii sentimentelor şi actelor umane – filmul se încheie prin dorinţa exprimată a unei portagoniste de a nu  se mai vorbi niciodată despre întâmplarea prin care tocmai trecuseră. Or, iată un final de care spectatorul se simte uşor dezamăgit, pentru că intensitatea emoţiilor trăite de cele două tinere nu justifică o atât de prăpăstioasă şi radicală uitare. Dar este oare posibilă o altfel de soluţie într-un univers care impune pervertirea emoţiilor şi a distorsionarea identităţilor ca şi regulă generală?  Nu, această dorinţă de a uita nu echivalează cu un optimist «  Viaţa merge înainte !», ci este mai curând o tristă constatare a lipsei de substanţă a lumii, a vieţii. Poate pentru a-şi fi făcut mai explicită ideea, regizorul ar fi trebuit să ne prezinte protagonistele în două contexte diferite – într-o lume în care indivizii coincid cu propriile lor acte şi una în care ei se înstrăinează. Aşa cum o face de exemplu Ingmar Bergman în « Ruşinea », înfăţişând două personaje într-un univers al normalităţii şi într-unul al războiului şi violenţei, în  care transformarea şi înstrăinarea lor se desfăşoară sub ochii spectatorului. Dar coerenţa scenariului – şi fidelitatea faţă de realitatea istorică – nu ar fi permis aşa ceva în cazul filmului lui Mungiu. Astfel, spectatorul e pus într-o situaţie dificilă – este confruntat cu un decupaj istoric în care relaţia de cauzalitate nu e explicată deloc, ea trebuie dedusă. Ne este prezentată o lume închisă, redusă la ea însăşi, care neglijând constant posibilitatea altor orizonturi sfârşeşte prin a uita de existenţa lor. La fel ca şi personajele, cărora le lipseşte complet intuiţia acelui « ceva » pe care eroina bergmaniană încearcă să şi-l amintească cu disperare şi fără succes chiar şi  în timpul visului – plăpândă şi ultimă pâlpâire a conştiinţei de sine. În filmul lui Mungiu  conştiinţa personajelor este dizolvată, deformată şi înghiţită de lumea din jur. Ele nu au ce să îşi amintească, pentru că totul este distorsionare, inconsistenţă,  iar uitarea este singura soluţie. Am auzit şi numeroase critici ce susţineau cărora filmul nu ar avea nici un mesaj : un film care nu este o pledoarie nici pentru avort, nici împotriva avortului, ci un soi de radiografie clinică a unui chiuretaj, în genul unui documentar ce lasă spectatorului libertatea de a-şi formula concluziile. Sigur, aşa este, pentru că problematica principală a  filmului nu este chestiunea avortului, ci aceea a unei lumi străine de ea însăşi, în care oamenii nu se mai recunosc ca fiinţe umane, lăsându-se antrenaţi în joc aidoma unor marionete ce acţionează mecanic. Nu există un mesaj al filmului care să reiasă nici din atitudinea protagonistelor cu privire la chestiunea avortului, pentru că o asemenea atitudine este imposibilă atunci când indivizii nu îşi pot asuma responsabilitatea propriilor acte. Or, responsabilitatea nu ţi-o poţi asuma decât în condiţii de libertate. Iar «  Patru luni, trei săptămâni şi două zile » este un film despre libertate – sau despre absenţa acesteia.

politic si supravietuire langa nistru

Cum se face politică şi cum se supravieţuieşte pe lângă Nistru Pentru locuitorii satului Olişcani, situat la 30 de km de râul Nistru,  schimbările  politice,  atât la nivel local, cât şi central, au coincis mereu cu necesitatea  reorientării strategiilor de supravieţuire, cu consolidarea unor noi reţele, identificarea de noi oportunităţi , chiar dacă acestea au fost cel mai adesea la graniţa legalităţii. Nimic suprinzător în aceste zvârcoliri permanente, atâta timp cât oportunităţile economice sunt aproape inexistente, iar singurele soluţii imaginabile sunt migraţia sau infracţiunea.  Majoritatea populaţiei apte de muncă  pleacă pentru a munci, de obicei  ilegal, în Rusia sau în Italia.

Cei rămaşi acasă se îndeletnicesc preponderent cu agricultura, dar cum spiritul economiei de piaţă încă  nu face parte din structura mentală a sătaneilor, această ocupaţie fie abia le acoperă nevoile minime de hrană, fie generează consecinţe neaşteptate, de genul a ceea ce economiştii ar numi externalităţi negative. Năpădiţi de o bruscă revelaţie « comercială », bazată pe experienţa anului agricol precedent, în care pepenii roşii se vânduseră la preţuri foarte ridicate, majoritatea sătenilor ce îşi luaseră în proprietate loturile de pământ s-au decis să cultive pepeni. Rezultatul a fost previzibil pentru cine cunoaşte legile cererii şi ofertei – oferta supradimensionată de pepeni a determinat o scădere vertiginoasă a preţurilor acestora  pe piaţa locală. Astfel încât majoritatea ţăranilor au rămas cu tone  de pepeni pe ogoare, cărora nu le-au găsit o mai bună întrebuinţare decât să-i folosească pentru a fabrica rachiu. Iarăşi, efectul a fost uşor de anticipat – paralizaţi de licoarea parfumată şi abundentă, olişcănenii  au reuşit să compromită şi restul recoltei din acel an.  Iar atunci când asigurarea unui trai relativ prosper prin mijloace decente este o provocare prea mare, rezistenţa în faţa tentaţiei ilegalităţii devine aproape imposibilă.

 Iniţial, această tentaţie şi-a făcut apariţia sub chipul dur al activităţilor de « racket», în perioada în care Partidul Agrarienilor se afla la putere şi când foştii preşedinţi de kolhozuri îşi făceau aranjamentele, furând în văzul tuturor ce se putea fura din gospodăriile agricole.   Recuperările, perceperea de taxe de protecţie, răzbunările sângeroase  deveniseră  modalitatea rapidă de îmbogăţire a multora. Nu era foarte complicat să fii « racket » – trebuia să  ai ceva curaj amestecat cu apetenţa pentru violenţă şi ceva relaţii printre autorităţile locale – judecători,  procurori, primari, poliţie etc.  Astfel,  îţi asigurai o relativă bunăstare, pe care o împărţeai obligatoriu cu cei care îţi ofereau protecţie în faţa legii.  Îţi era permis orice -  la o adică, puteai să arunci şi o bombă în casa soacrei care te-a scos din sărite, cum s-a întâmplat cu un faimos “racket”, vajnic luptator în Afganistan înainte de prăbuşirea URSS şi care a fost achitat fără să primească nici măcar o amendă pentru “izbucnirea” sa nervoasă.

 Cei care aveau mai puţin curaj şi doar ceva relaţii  găseau alte îndeletniciri. Înainte  ca exporturile din regiunea transnistreană să fi fost oprite, pe vremea când uzina de aluminiu de la Râbnitza (la 35 km de Oliţcani) exporta produsele sale în UE şi în Statele Unite, colectarea metalului uzat era ocupaţia preferată a sătenilor.  În general, politiştii şi autorităţile din sat erau cei care “colectau” metalul uzat, pe care apoi îl urcau în camioane şi, bucurându-se de sprijinul prietenilor de pe întreg teritoriul ţării – şi ei tot din rândul autorităţilor – transportau metalul în Transnistria. “Mina de aur” a satului era o fostă bază militară de rachete, pe care sovieticii începuseră să o construiască în pădurea din vecinătatea satului  şi pe care au abandonat-o  la prăbuşirea imperiului.  La plecare, bunchărele uriaşe, cu o adâncime de zeci  de metri, au fost inundate cu apă, ca să nu pătrundă nimeni  în ele, şi au rămas să zacă în burta pădurii, pradă tuturor aventurierilor care s-au încumetat să coboare în labirinturile întortocheate ale  acestora, încercând să dezmembreze uşile, scările şi alte instalaţii pentru a vinde metalul colectorilor.  Trupurile nesăbuite ale unora zac şi astăzi, îngropate sub tonele de apă neagră şi rece.  Prinşi de febra devastării, sătenii au distrus tot ce se putea distruge, în timp ce pentru unii nebunia generalizată era doar un pretext pentru a-şi elibera energiile creatoare.  Inspirat de câte o bucată de fier pe care îl zărea în curtea vecinului poliţist, colector de metal  uzat, Moş Ion s-a lăsat purtat timp de câţiva ani de aripile fanteziilor.  Cele câteva piese de metal uzat cumpărate de la vecin au fost temelia tot atâtor proiecte măreţe. Mai întâi a pus la cale să îşi deschidă o fierărie, dar complexitatea proiectului l-a făcut să renunţe la acesta în favoarea altuia şi mai năstruşnic  - un mare leagăn tras de cai, pe care Moş Ion dorea să îl amplaseze chiar în incolorul centru al satului, aşa cum îşi amintea el de pe  vremea copilariei sale. Convins de fiul său că este o idee  ne-modernă şi fără sorţi de izbândă, Moş Ion s-a reorientat către ceva care ţine de însăşi esenţa modernităţii:  energia electrică.  Era în plină criză energetică  a  ţării, aşa că Moş Ion a cumpărat o turbină de la vecinul său  cu un scop foarte precis:  construirea unei « mini » hidrocentrale în pârâul din  râpa învecinată. După ce îşi trâmbiţă proiectul în toate părţile, Moş Ion începu să facă planurile de distribuţie către vecini: celor simpatici, le furniza energie non stop, celor mai putin simpatici – doar câteva ore pe zi, iar duşmanilor deloc. Un loc anume îl ocupau  vecinele corpolente, cu carne bogată şi albă, cărora le ierta toate păcatele şi le furniza energie  fără întrerupere, pentru că avea el o slăbiciune pentru femeile grase.

Atunci  când uzina de la Râbnitza nu a mai avut nevoie de metal, pentru că exporturile au fost sistate, a urmat o perioadă de confuzie. Unii dintre ei şi-au vândut  pământurile re-dobândite fostului preşedinte de kolhoz, deputat agrarian  în Parlament,  pentru sume modice, dar vitale pentru supravieţuirea lor. Nici « rackeţilor » nu le mergea mai bine, pentru că sosirea comuniştilor a coincis cu o intensă purificare a ţării de elementele criminale la nivel local, majoritatea fiind puşi după gratii, în caz că nu izbutiseră să fugă în Rusia sau Ucraina. Această  clasică încercare de « monopolizare a violenţei » de către stat ar fi putut fi o etapă către modernizare, dacă reţelele noii puteri nu ar fi început să se instaleze rapid. Acestea s-au creat în jurul noii « mine de aur » descoperite – canabisul.  În frunte cu primarul satului,  membru al Partidului Comunist, sătenii au pus pe picioare o întreagă reţea de cultivare şi vânzare a acestei culturi. Unii, mai religioşi sau alţii fără “sprijin” din partea puterii locale s-au abţinut de la acest sport, considerându-l nelegiuit sau periculos. Majoritatea, însă, în bune relaţii cu primarul şi autorităţile, s-au încumetat pe această cale. Insăşi sora primarului, împreuna cu fiul ei,  student la academia de poliţie, se numărau printre principalii capi ai reţelei.   Paharul de canabis era procurat la un preţ modic  de la producători, esenţial însă pentru supravieţuirea acestora, apoi “roada” era îmbarcată şi vândută la un preţ de câteva ori mai mare la Bălţi sau în Transnistria, de unde lua drumul Estului.  Sătenii se pricopseau cât de cât, capii reţelelor se îmbogăţeau, iar cei ne-implicaţi acumulau ranchiună. Invidia faţă de averea vecinului era acum dublata de ura “morală” faţă de mijloacele ilicite şi neortodoxe prin care aceştia se înavuţiseră. Deşi religia nu joacă un rol important în viaţa olişcănenilor, anumite precepte sunt  înscrise cu fier înroşit în conştiinţa lor, constituind de multe ori un obstacol natural în faţa perversităţilor modernităţii. 

Cu ceva timp înainte de alegerile locale din vara acestui an, sora primarului comunist a fost arestată de către poliţie, prinsă în flagrant delict în timpul unei tranzacţii cu droguri. Ştirea nu a făcut decât să scoată la lumină ceea ce toţi intuiau sau îşi şopteau. Oamenii au început să cârtească – în opt ani, de când e la primărie, nu s-a văzut nimic, nu s-a făcut nimic, nu s-a construit nimic. Din contra, totul este devastat, pustiit.  Aşa că domnul primar comunist a intrat în campanie cu un handicap generat de frustrarea ne-« câneparilor ».  Eforturile lui de a-şi prelungi mandatul au fost intense şi  consistente, pe măsura banilor agonisiţi în timpul precedentelor mandate şi a patronajului reţelei de “cânepari”. A organizat pe bani proprii petreceri cu vodkă şi mâncare,  curse regulate cu propriul lui microbuz,  transportând oamenii gratuit la centrul  raional ca să îşi facă actele pentru a putea participa la alegeri. Pornind în forţă, ridicată pe valul frustrărilor ne-câneparilor, principala sa contra-candidată din partea Alianţei Moldova Noastră (AMN), era cât pe ce să clacheze la văzul necugetatei şi subminantei  risipe. Spiritele s-au încins, sudoarea a început să şiroiască pe frunţile candidaţilor şi a grupurilor de susţinători. Prinsă de  nebunia cursei electorale, o funcţionară  de la primărie, susţinătoare a candidatului comunist,  a gândit o strategie foarte “ţintită” pentru a încuraja voturile comuniştilor. Din vremuri imemoriale, mama acesteia păstra în podul casei un steag roşu, cu secera şi ciocanul, şi o pereche de pantaloni  bufanţi, din cei care purtau bărbaţii în zorii perioadei comuniste, pe care funcţionara i-a spălat şi ambalat într-un pachet elegant   Pachetul, purtând ştampila primăriei,  urma să fie expediat unchiului funcţionarei, un fidel votant al comuniştilor, purtând  dedicaţia : « Cu recunoştinţă pentru devotamentul arătat partidului! Semnat:  Vladimir Voronin”. E adevărat că pachetul venea din partea primăriei Olişcani, purtând ştampila acesteia, dar în ochii unui sătean nu e mare diferenţă între ştampila primăriei şi cea a Preşedinţiei… Pachetul nu şi-a atins niciodată scopul, pentru că a fost descoperit de mama doamnei angajate, adică sora celui căruia i se adresa frauduloasa şi măgulitoarea dedicaţie şi care, isterizată, a protestat vehement faţă de iniţiativele  fiicii, de frică  ca nu cumva la primirea pachetului adresantul să facă un infarct (şi bucuria poate ucide!).

Rezultatele votului, care au scos-o învingătoare pe candidata AMN,  au evidenţiat frustrarea  ne-câneparilor, frustrare atât de ordin moral, cât şi economic. O schimbare de putere care va coincide, probabil, aşa cum s-a întâmplat pană acum,  cu schimbarea strategiilor şi re-structurararea reţeleor, care au  început deja să se auto-devoreze.  Furios pentru că fusese înfrânt, fostul primar comunist şi-a lansat atacurile asupra celor care sărvârşiseră imprudenţa de a practica o îndeletnicire patronată de el (creşterea canabis-ului), dar care  votaseră sau o susţinuseră pe contracandidata AMN în cursa electorală. Modalitatea de a-i depista pe cei care nu îi acordaseră votul a fost foarte simplă. Aşa cum se cuvine într-o ţară săracă, buletinele de vot au fost tipărite pe o hârtie ne-calitativă şi semi-transparentă, în timp ce procedura de vot prevede ca după ce  alegătorii îşi exprimă opţiunea electorală în cabina de vot, buletinul trebuie ştampilat pe verso de către membrii comisiei electorale.  Or, semi- transparenţa hârtiei facilitează transparenţa totala a votului, într-o lume în care tot restul procedurilor ce ţin de esenţa democraţiei suferă  de o lipsă de transparenţă. La finalul alegerii, reprezentanţii  PCM din rândul comisiei electorale i-au întocmit o listă aproape completă cu cei care nu îi acordasera votul.  Urmarea a fost denunţarea  către organele de anchetă a celor care se ocupau de cultivarea canabis-ului şi care îşi trădaseră « protectorul ». … Amenzile au încpeut să curgă, un acuzat  a înnebunit de spaimă şi urmează să fie internat la casa de nebuni, se vehiculează ipoteze despre pedepsele ce vor fi pronunţate, şpăgile care vor fi sau nu vor fi date.  Se zvoneşte că într-un sat vecin unui preot i-a fost tăiată barba drept pedeapsă pentru ca ar fi votat cu cine nu trebuie.  Se urzesc noi intrigi şi se proiectează noi alianţe. Inventivitatea sătenilor este încă o dată pusă la bătaie, ca de atâtea ori de-a lungul anilor. Economicul este remorcat de politic şi ambele se rostogolesc vertiginos dincolo de graniţa legalităţii, într-o ţara în care supravieţuirea  este o  chestiune esenţială, imaginaţia febrilă, iar statul de drept – cam « nedrept ».  

Publicat in Dilema Veche, august 2007