politic si supravietuire langa nistru

Cum se face politică şi cum se supravieţuieşte pe lângă Nistru Pentru locuitorii satului Olişcani, situat la 30 de km de râul Nistru,  schimbările  politice,  atât la nivel local, cât şi central, au coincis mereu cu necesitatea  reorientării strategiilor de supravieţuire, cu consolidarea unor noi reţele, identificarea de noi oportunităţi , chiar dacă acestea au fost cel mai adesea la graniţa legalităţii. Nimic suprinzător în aceste zvârcoliri permanente, atâta timp cât oportunităţile economice sunt aproape inexistente, iar singurele soluţii imaginabile sunt migraţia sau infracţiunea.  Majoritatea populaţiei apte de muncă  pleacă pentru a munci, de obicei  ilegal, în Rusia sau în Italia.

Cei rămaşi acasă se îndeletnicesc preponderent cu agricultura, dar cum spiritul economiei de piaţă încă  nu face parte din structura mentală a sătaneilor, această ocupaţie fie abia le acoperă nevoile minime de hrană, fie generează consecinţe neaşteptate, de genul a ceea ce economiştii ar numi externalităţi negative. Năpădiţi de o bruscă revelaţie « comercială », bazată pe experienţa anului agricol precedent, în care pepenii roşii se vânduseră la preţuri foarte ridicate, majoritatea sătenilor ce îşi luaseră în proprietate loturile de pământ s-au decis să cultive pepeni. Rezultatul a fost previzibil pentru cine cunoaşte legile cererii şi ofertei – oferta supradimensionată de pepeni a determinat o scădere vertiginoasă a preţurilor acestora  pe piaţa locală. Astfel încât majoritatea ţăranilor au rămas cu tone  de pepeni pe ogoare, cărora nu le-au găsit o mai bună întrebuinţare decât să-i folosească pentru a fabrica rachiu. Iarăşi, efectul a fost uşor de anticipat – paralizaţi de licoarea parfumată şi abundentă, olişcănenii  au reuşit să compromită şi restul recoltei din acel an.  Iar atunci când asigurarea unui trai relativ prosper prin mijloace decente este o provocare prea mare, rezistenţa în faţa tentaţiei ilegalităţii devine aproape imposibilă.

 Iniţial, această tentaţie şi-a făcut apariţia sub chipul dur al activităţilor de « racket», în perioada în care Partidul Agrarienilor se afla la putere şi când foştii preşedinţi de kolhozuri îşi făceau aranjamentele, furând în văzul tuturor ce se putea fura din gospodăriile agricole.   Recuperările, perceperea de taxe de protecţie, răzbunările sângeroase  deveniseră  modalitatea rapidă de îmbogăţire a multora. Nu era foarte complicat să fii « racket » – trebuia să  ai ceva curaj amestecat cu apetenţa pentru violenţă şi ceva relaţii printre autorităţile locale – judecători,  procurori, primari, poliţie etc.  Astfel,  îţi asigurai o relativă bunăstare, pe care o împărţeai obligatoriu cu cei care îţi ofereau protecţie în faţa legii.  Îţi era permis orice -  la o adică, puteai să arunci şi o bombă în casa soacrei care te-a scos din sărite, cum s-a întâmplat cu un faimos “racket”, vajnic luptator în Afganistan înainte de prăbuşirea URSS şi care a fost achitat fără să primească nici măcar o amendă pentru “izbucnirea” sa nervoasă.

 Cei care aveau mai puţin curaj şi doar ceva relaţii  găseau alte îndeletniciri. Înainte  ca exporturile din regiunea transnistreană să fi fost oprite, pe vremea când uzina de aluminiu de la Râbnitza (la 35 km de Oliţcani) exporta produsele sale în UE şi în Statele Unite, colectarea metalului uzat era ocupaţia preferată a sătenilor.  În general, politiştii şi autorităţile din sat erau cei care “colectau” metalul uzat, pe care apoi îl urcau în camioane şi, bucurându-se de sprijinul prietenilor de pe întreg teritoriul ţării – şi ei tot din rândul autorităţilor – transportau metalul în Transnistria. “Mina de aur” a satului era o fostă bază militară de rachete, pe care sovieticii începuseră să o construiască în pădurea din vecinătatea satului  şi pe care au abandonat-o  la prăbuşirea imperiului.  La plecare, bunchărele uriaşe, cu o adâncime de zeci  de metri, au fost inundate cu apă, ca să nu pătrundă nimeni  în ele, şi au rămas să zacă în burta pădurii, pradă tuturor aventurierilor care s-au încumetat să coboare în labirinturile întortocheate ale  acestora, încercând să dezmembreze uşile, scările şi alte instalaţii pentru a vinde metalul colectorilor.  Trupurile nesăbuite ale unora zac şi astăzi, îngropate sub tonele de apă neagră şi rece.  Prinşi de febra devastării, sătenii au distrus tot ce se putea distruge, în timp ce pentru unii nebunia generalizată era doar un pretext pentru a-şi elibera energiile creatoare.  Inspirat de câte o bucată de fier pe care îl zărea în curtea vecinului poliţist, colector de metal  uzat, Moş Ion s-a lăsat purtat timp de câţiva ani de aripile fanteziilor.  Cele câteva piese de metal uzat cumpărate de la vecin au fost temelia tot atâtor proiecte măreţe. Mai întâi a pus la cale să îşi deschidă o fierărie, dar complexitatea proiectului l-a făcut să renunţe la acesta în favoarea altuia şi mai năstruşnic  - un mare leagăn tras de cai, pe care Moş Ion dorea să îl amplaseze chiar în incolorul centru al satului, aşa cum îşi amintea el de pe  vremea copilariei sale. Convins de fiul său că este o idee  ne-modernă şi fără sorţi de izbândă, Moş Ion s-a reorientat către ceva care ţine de însăşi esenţa modernităţii:  energia electrică.  Era în plină criză energetică  a  ţării, aşa că Moş Ion a cumpărat o turbină de la vecinul său  cu un scop foarte precis:  construirea unei « mini » hidrocentrale în pârâul din  râpa învecinată. După ce îşi trâmbiţă proiectul în toate părţile, Moş Ion începu să facă planurile de distribuţie către vecini: celor simpatici, le furniza energie non stop, celor mai putin simpatici – doar câteva ore pe zi, iar duşmanilor deloc. Un loc anume îl ocupau  vecinele corpolente, cu carne bogată şi albă, cărora le ierta toate păcatele şi le furniza energie  fără întrerupere, pentru că avea el o slăbiciune pentru femeile grase.

Atunci  când uzina de la Râbnitza nu a mai avut nevoie de metal, pentru că exporturile au fost sistate, a urmat o perioadă de confuzie. Unii dintre ei şi-au vândut  pământurile re-dobândite fostului preşedinte de kolhoz, deputat agrarian  în Parlament,  pentru sume modice, dar vitale pentru supravieţuirea lor. Nici « rackeţilor » nu le mergea mai bine, pentru că sosirea comuniştilor a coincis cu o intensă purificare a ţării de elementele criminale la nivel local, majoritatea fiind puşi după gratii, în caz că nu izbutiseră să fugă în Rusia sau Ucraina. Această  clasică încercare de « monopolizare a violenţei » de către stat ar fi putut fi o etapă către modernizare, dacă reţelele noii puteri nu ar fi început să se instaleze rapid. Acestea s-au creat în jurul noii « mine de aur » descoperite – canabisul.  În frunte cu primarul satului,  membru al Partidului Comunist, sătenii au pus pe picioare o întreagă reţea de cultivare şi vânzare a acestei culturi. Unii, mai religioşi sau alţii fără “sprijin” din partea puterii locale s-au abţinut de la acest sport, considerându-l nelegiuit sau periculos. Majoritatea, însă, în bune relaţii cu primarul şi autorităţile, s-au încumetat pe această cale. Insăşi sora primarului, împreuna cu fiul ei,  student la academia de poliţie, se numărau printre principalii capi ai reţelei.   Paharul de canabis era procurat la un preţ modic  de la producători, esenţial însă pentru supravieţuirea acestora, apoi “roada” era îmbarcată şi vândută la un preţ de câteva ori mai mare la Bălţi sau în Transnistria, de unde lua drumul Estului.  Sătenii se pricopseau cât de cât, capii reţelelor se îmbogăţeau, iar cei ne-implicaţi acumulau ranchiună. Invidia faţă de averea vecinului era acum dublata de ura “morală” faţă de mijloacele ilicite şi neortodoxe prin care aceştia se înavuţiseră. Deşi religia nu joacă un rol important în viaţa olişcănenilor, anumite precepte sunt  înscrise cu fier înroşit în conştiinţa lor, constituind de multe ori un obstacol natural în faţa perversităţilor modernităţii. 

Cu ceva timp înainte de alegerile locale din vara acestui an, sora primarului comunist a fost arestată de către poliţie, prinsă în flagrant delict în timpul unei tranzacţii cu droguri. Ştirea nu a făcut decât să scoată la lumină ceea ce toţi intuiau sau îşi şopteau. Oamenii au început să cârtească – în opt ani, de când e la primărie, nu s-a văzut nimic, nu s-a făcut nimic, nu s-a construit nimic. Din contra, totul este devastat, pustiit.  Aşa că domnul primar comunist a intrat în campanie cu un handicap generat de frustrarea ne-« câneparilor ».  Eforturile lui de a-şi prelungi mandatul au fost intense şi  consistente, pe măsura banilor agonisiţi în timpul precedentelor mandate şi a patronajului reţelei de “cânepari”. A organizat pe bani proprii petreceri cu vodkă şi mâncare,  curse regulate cu propriul lui microbuz,  transportând oamenii gratuit la centrul  raional ca să îşi facă actele pentru a putea participa la alegeri. Pornind în forţă, ridicată pe valul frustrărilor ne-câneparilor, principala sa contra-candidată din partea Alianţei Moldova Noastră (AMN), era cât pe ce să clacheze la văzul necugetatei şi subminantei  risipe. Spiritele s-au încins, sudoarea a început să şiroiască pe frunţile candidaţilor şi a grupurilor de susţinători. Prinsă de  nebunia cursei electorale, o funcţionară  de la primărie, susţinătoare a candidatului comunist,  a gândit o strategie foarte “ţintită” pentru a încuraja voturile comuniştilor. Din vremuri imemoriale, mama acesteia păstra în podul casei un steag roşu, cu secera şi ciocanul, şi o pereche de pantaloni  bufanţi, din cei care purtau bărbaţii în zorii perioadei comuniste, pe care funcţionara i-a spălat şi ambalat într-un pachet elegant   Pachetul, purtând ştampila primăriei,  urma să fie expediat unchiului funcţionarei, un fidel votant al comuniştilor, purtând  dedicaţia : « Cu recunoştinţă pentru devotamentul arătat partidului! Semnat:  Vladimir Voronin”. E adevărat că pachetul venea din partea primăriei Olişcani, purtând ştampila acesteia, dar în ochii unui sătean nu e mare diferenţă între ştampila primăriei şi cea a Preşedinţiei… Pachetul nu şi-a atins niciodată scopul, pentru că a fost descoperit de mama doamnei angajate, adică sora celui căruia i se adresa frauduloasa şi măgulitoarea dedicaţie şi care, isterizată, a protestat vehement faţă de iniţiativele  fiicii, de frică  ca nu cumva la primirea pachetului adresantul să facă un infarct (şi bucuria poate ucide!).

Rezultatele votului, care au scos-o învingătoare pe candidata AMN,  au evidenţiat frustrarea  ne-câneparilor, frustrare atât de ordin moral, cât şi economic. O schimbare de putere care va coincide, probabil, aşa cum s-a întâmplat pană acum,  cu schimbarea strategiilor şi re-structurararea reţeleor, care au  început deja să se auto-devoreze.  Furios pentru că fusese înfrânt, fostul primar comunist şi-a lansat atacurile asupra celor care sărvârşiseră imprudenţa de a practica o îndeletnicire patronată de el (creşterea canabis-ului), dar care  votaseră sau o susţinuseră pe contracandidata AMN în cursa electorală. Modalitatea de a-i depista pe cei care nu îi acordaseră votul a fost foarte simplă. Aşa cum se cuvine într-o ţară săracă, buletinele de vot au fost tipărite pe o hârtie ne-calitativă şi semi-transparentă, în timp ce procedura de vot prevede ca după ce  alegătorii îşi exprimă opţiunea electorală în cabina de vot, buletinul trebuie ştampilat pe verso de către membrii comisiei electorale.  Or, semi- transparenţa hârtiei facilitează transparenţa totala a votului, într-o lume în care tot restul procedurilor ce ţin de esenţa democraţiei suferă  de o lipsă de transparenţă. La finalul alegerii, reprezentanţii  PCM din rândul comisiei electorale i-au întocmit o listă aproape completă cu cei care nu îi acordasera votul.  Urmarea a fost denunţarea  către organele de anchetă a celor care se ocupau de cultivarea canabis-ului şi care îşi trădaseră « protectorul ». … Amenzile au încpeut să curgă, un acuzat  a înnebunit de spaimă şi urmează să fie internat la casa de nebuni, se vehiculează ipoteze despre pedepsele ce vor fi pronunţate, şpăgile care vor fi sau nu vor fi date.  Se zvoneşte că într-un sat vecin unui preot i-a fost tăiată barba drept pedeapsă pentru ca ar fi votat cu cine nu trebuie.  Se urzesc noi intrigi şi se proiectează noi alianţe. Inventivitatea sătenilor este încă o dată pusă la bătaie, ca de atâtea ori de-a lungul anilor. Economicul este remorcat de politic şi ambele se rostogolesc vertiginos dincolo de graniţa legalităţii, într-o ţara în care supravieţuirea  este o  chestiune esenţială, imaginaţia febrilă, iar statul de drept – cam « nedrept ».  

Publicat in Dilema Veche, august 2007