4,3,2 de Mungiu

Alienare şi libertate  versus avort Proiectarea  filmului lui Cristian Mungiu a declanşat numeroase critici, unii invocând chiar necesitatea unei dezbateri naţionale cu privire la cinismul cu care e tratat avortul. Filmului i s-a reproşat că prezintă avortul ca pe un act « secundar », în timp ce avortonul e privit ca un « deşeu sanitar » şi nu ca o fiinţă umană. Nimic mai fals ! Întregul argument al filmului este construit exact în jurul acestei incapacităţi cronice de manifestare a emoţilor sau compasiunii, într-o lume în care indivizii sunt alienaţi, iar teroarea sufocă simţămintele umane. Cheia întregului film, din punctul meu de vedere, se află în scena în care protagonista intră în sala de baie şi zăreşte pe mozaic, printre prosoapele însângerate, avortonul « dat afară » al prietenei sale. Numai cine nu vrea să vadă nu va remarca privirea năucă, parcă absorbită de groaza, mila, vinovăţia şi durerea care se învălmăşesc în sufletul eroinei. Preţ de câteva secunde ea este absorbită de vâltoarea propriilor emoţii şi se sustrage lumii exterioare şi tensiunilor prin care trecuse. Dar aceste sentimente nu reuşesc să se cristalizeze, pentru că teroarea este pe urmele tinerei, sub chipul unor recepţioneri ai hotelului care sună pentru a-i cere cu insistenţă buletinul de identitate. Nu există viaţă privată, iar în absenţa acesteia nu există nici sentimente adevărate, ci doar înstrăinare a fiinţei umane. Teroarea  încălcării legii se suprapune angoasei de a fi omorât un făt de aproape 5 luni. O nouă sclipire de umanitate străbate personajele atunci când Găbiţa, mama care avortează, o roagă pe prietena ei să nu arunce avortonul la ghenă şi încearcă  să îi smulgă promisiunea că îl va îngropa cum se cuvine. Numai că acest act atât de firesc nu este posibil din cauza terorii regimului, a fricii de a fi descoperită. Înmormântarea avortonului se putea face doar cu riscul descoperirii ilegalităţii comise şi a sancţionării făptaşelor. Încă o dată umanitatea personajelor este anihilată. Însăşi finalul filmului, pentru unii prea abrupt, face parte din această logică a discontinuităţii sentimentelor şi actelor umane – filmul se încheie prin dorinţa exprimată a unei portagoniste de a nu  se mai vorbi niciodată despre întâmplarea prin care tocmai trecuseră. Or, iată un final de care spectatorul se simte uşor dezamăgit, pentru că intensitatea emoţiilor trăite de cele două tinere nu justifică o atât de prăpăstioasă şi radicală uitare. Dar este oare posibilă o altfel de soluţie într-un univers care impune pervertirea emoţiilor şi a distorsionarea identităţilor ca şi regulă generală?  Nu, această dorinţă de a uita nu echivalează cu un optimist «  Viaţa merge înainte !», ci este mai curând o tristă constatare a lipsei de substanţă a lumii, a vieţii. Poate pentru a-şi fi făcut mai explicită ideea, regizorul ar fi trebuit să ne prezinte protagonistele în două contexte diferite – într-o lume în care indivizii coincid cu propriile lor acte şi una în care ei se înstrăinează. Aşa cum o face de exemplu Ingmar Bergman în « Ruşinea », înfăţişând două personaje într-un univers al normalităţii şi într-unul al războiului şi violenţei, în  care transformarea şi înstrăinarea lor se desfăşoară sub ochii spectatorului. Dar coerenţa scenariului – şi fidelitatea faţă de realitatea istorică – nu ar fi permis aşa ceva în cazul filmului lui Mungiu. Astfel, spectatorul e pus într-o situaţie dificilă – este confruntat cu un decupaj istoric în care relaţia de cauzalitate nu e explicată deloc, ea trebuie dedusă. Ne este prezentată o lume închisă, redusă la ea însăşi, care neglijând constant posibilitatea altor orizonturi sfârşeşte prin a uita de existenţa lor. La fel ca şi personajele, cărora le lipseşte complet intuiţia acelui « ceva » pe care eroina bergmaniană încearcă să şi-l amintească cu disperare şi fără succes chiar şi  în timpul visului – plăpândă şi ultimă pâlpâire a conştiinţei de sine. În filmul lui Mungiu  conştiinţa personajelor este dizolvată, deformată şi înghiţită de lumea din jur. Ele nu au ce să îşi amintească, pentru că totul este distorsionare, inconsistenţă,  iar uitarea este singura soluţie. Am auzit şi numeroase critici ce susţineau cărora filmul nu ar avea nici un mesaj : un film care nu este o pledoarie nici pentru avort, nici împotriva avortului, ci un soi de radiografie clinică a unui chiuretaj, în genul unui documentar ce lasă spectatorului libertatea de a-şi formula concluziile. Sigur, aşa este, pentru că problematica principală a  filmului nu este chestiunea avortului, ci aceea a unei lumi străine de ea însăşi, în care oamenii nu se mai recunosc ca fiinţe umane, lăsându-se antrenaţi în joc aidoma unor marionete ce acţionează mecanic. Nu există un mesaj al filmului care să reiasă nici din atitudinea protagonistelor cu privire la chestiunea avortului, pentru că o asemenea atitudine este imposibilă atunci când indivizii nu îşi pot asuma responsabilitatea propriilor acte. Or, responsabilitatea nu ţi-o poţi asuma decât în condiţii de libertate. Iar «  Patru luni, trei săptămâni şi două zile » este un film despre libertate – sau despre absenţa acesteia.