Mica Elveţie a Estului

În copilărie, la şcoală ni se spunea că Moldova este mica Elveţie a Estului, iar Chişinăul este asemenea Cetăţii Eterne, un oraş situat între 7 coline. Pentru că nu fusesem la Roma, nici în Elveţia, credeam şi eram mîndră de asta.

După cîţiva ani buni de absenţă din ţară, revin în Chişinău într-o seară cenuşie de toamnă. În drumul dinspre aeroport, în taxi, la postul de radio local se difuzează ora exactă – 22,00, ora Chişinăului, apoi ora Moscovei, 23,00, după care se anunţă ora… Vladivostok-ului. Deşi la o distanţă infimă de Bucureşti, acest amănunt mă face să cred că am fost catapultată într-un alt spaţiu geopolitic. Impresia se confirmă pe parcursul şederii mele la Chişinău, pe care îl văd prin ochii unui nou-venit. Pe un magazin din zona centrală, apare inscripţia “Ape Minerale din Caucaz”. În oraş rulează ultimul film al unui regizor rus despre războiul din Afganistan, iar veteranii razboiului beneficiază de intrare gratuită. Vizionările se lasă cu crize de isterie şi lacrimi pentru că amintirile sînt încă vii. Marile mărci europene aproape că lipsesc, în Chişinău nu sînt mai mult de 5-6 supermarket-uri. Un prieten care pleacă a doua zi la Bruxelles urmează să facă escală în Budapesta pentru că de la Chişinău nu există curse directe către majoritatea capitalelor europene. Integrare prin “connection”, glumeşte plin de amărăciune amicul…

Deocamdată, pentru moldoveni, Europa începe în România. Totuşi mi se spune că Moldova este o ţară cu vocaţie europeană şi adeseori întîmpini o reacţie vehementă cînd afirmi că Politica Europeană de Vecinătate este un instrument paralel al extinderii, nu o treaptă a aderării, aşa cum se crede. Guvernul se grăbeşte cu implementarea rapidă a Planului de Acţiune UE-Moldova, crezînd că societatea şi instituţiile pot fi transformate şi europenizate în 3 ani. La nivelul elitelor, discursul documentat şi critic, la adresa stării actuale, coexistă cu un soi de utopism practicat, cred, mai mult din considerente “terapeutice”. În momentul în care s-ar realiza dimensiunea distanţei ce separă Moldova de UE, motivaţia înfăptuirii reformelor ar fi zdrobită de incapacitatea de a trasa o legătură între necesitatea reformelor şi obiectivul general, mult prea îndepărtat.

Şi totuşi aceste elite pro-europene, plimbate prin Vest, cosmopolite, sînt de un pitoresc care aminteşte de personajele lui García Márquez. Odată ajunşi la Bruxelles, experţii moldoveni se reunesc seara, după conferinţă, în jurul unui coniac “Belîi Aist” şi a unei cutii de ciocolată “Bucuria”, ciocnind prieteneşte alături de reprezentanţi ai autorităţilor locale din Transnistria. Am în memorie, de asemenea, nunta recentă a fiicei unui deputat trezit peste noapte cu conturi în bancă, apartamente, fabrici şi terenuri. Printre invitaţii la nuntă, alături de distinşii lui colegi, s-au aflat vecinii, angajaţii şi apropiaţii din satul de baştină, în care fusese pe vremuri preşedinte de kolhoz. În Molodova, structura socială, deşi marcată de fractura dintre cei care trăiesc în sărăcie extremă şi cei bogaţi, mai poartă amprenta tipului de societate în care “tovarăşul-şef” trebuia să aibă origini sănătoase.

Cînd părinţii mei vin spre Bucureşti, sînt uluiţi de atîta dezvoltare şi bogăţie, si asta în timp ce traversează judetele  cele mai sărace ale ţării. De fapt, perspectiva contează. Cineva, recent întors din Transnistria, critică subdezvoltarea şi înapoierea regiunii, inclusiv a oraşului Tiraspol, unde nu există reclame luminoase şi magazine moderne. Cînd te întorci de la Tiraspol, Chişinăul este un oraş european; în drum spre Bucureşti, nu mai crezi asta.

O fantomă bîntuie prin mica Elveţie a Estului – aceea a Europei. Dar este doar o fantomă. Societatea moldovenească zace într-o moleşeală aparent îmbietoare, dacă o comparăm cu agitaţia şi stresul societăţilor occidentale. Mai tîrziu, realizezi că această moleşeală e creată de lipsa de perspectivă, de opacitatea sistemului, de neputinţa cetăţeanului. Dincolo de pitorescul unor inscripţii gen “Ape minerale din Caucaz” se ascunde drama unei societăţi stigmatizate de moştenirea culturală ex-sovietică. Acest lucru se reflectă în toate – în numărul mare al celor plecaţi să muncească la negru în vestul Europei; în absenteismul politic şi incapacitatea cronică de a alege, după repetate scrutinuri, un primar al Capitalei, din cauza sub-participării; în chipurile amărîte şi triste ale oamenilor de pe stradă; în disperarea cu care venerează bunurile elementare ale societăţii de consum, cum ar fi un pachet cu chips sau o sticlă de Coca-Cola.

Pentru ca ultima umbră a surîsului provocat de uimirea saltului în alt spaţiu geopolitic, cu coloritul lui exotic, să dispară, la aeroport mă aşteaptă marea surpriză. Colegul meu e reţinut şi perchiziţionat pentru că un parfum Pacco Rabane este luat drept o… grenadă. Întîmplarea ne consumă nervii şi ne expune riscului de a pierde zborul către Bucureşti, zbor la capătul căruia ne aşteaptă – abia acum realizez – o Capitală europeană. Percepţia mea asupra Bucureştiului este cu totul alta cînd mă întorc de la Bruxelles.