Transylvania, de T. Gatlif

Am vazut recent acest film controversat, Transylvania, de Tony Gatlif.

Filmul este povestea unei femei, Zingarina, care vine din Franta in Romania, in cautarea amantului ei, Milan, un tigan muzician. Descoperirea acestuia nu avea decat sa ii releve crudul adevar  – despartirea, finalul relatiei.

Prada disperarii, Zingarina incepe o aventura pe parcursul careiea sufera o metamorfoza totala si ajunge sa se descopere pe sine. La inceput imbracata in stil occidental, la finalul filmului nu o mai vedem decat in costume tiganesti, alaturi de iubitul ei, un tigan nomad si romantic. Descoperirea libertatii, a vietii nomade, a lejeritatii fiintei in comuniune cu natura sunt finalul acestei aventuri sinuoase.

In scris, povestea suna mai bine decat este ea transpusa in film. Desi are imagini frumoase, filmul este de un kitsch insuportabil. Toate elementele folclorice te duc cu gandul la acele bibelouri ieftine si stridente produse in China. Problema nu e deformarea realitatii, asa cum sustin multi critici, pentru ca la urma urmei arta nu are menirea de a copia realitatea, ci de a o metamorfoza punand-o  in slujba unei idei. Realitatea suporta denaturari atunci cand acestea nu sunt zadarnice. In filmul lui Gatlif, realitatea este modificata doar de dragul kitsch-ului, de dragul culorii si a stridentei.

La fel, aventura spirituala a Zingarinei beneficiaza de toate stereotipurile existente privitoare la ceea ce inseamna abandon de sine si revelatie spirituala. Urlete isterice in campia inzapezita, hoinareala isterica cu un copil cersetor, sex salbatic pe capota unei masini, iesiri nervoase  – totul este atat de exagerat si banal in acelasi timp, atat de exhibitionist si atat de predictibil in pofida dorintei regizorului de a prezenta totul ca o mare imprevizibilitate, incat inevitabil te gandesti la un teatru de proasta calitate pe care eroina il joaca in proprii ei ochi si in fata ochilor spectatorului,  intr-o incercare vana de a ne convinge de profunzimea emotiilor si trairilor sale. Dar stridenta nu e decat dovada vulgaritatii si a superficialitatii acestor emotii.

Filmul ar fi fost mai reusit daca ar fi fost o comedie ce isi propunea sa parodieze pseudo- revelatiile asa zis spirituale si falsitatea cu care ne umplem viata – si incercam sa o umplem si pe a altora.