Reflecţii cubaneze

 

 

 

Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită  în suflet că mă voi întâlni, peste ani,  cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică care se destrâma sub ochii mei de copil nedumerit.  Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe câmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai târziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic  “monolit”,  iar întrebarea Ce s-ar fi întâmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit ? a rămas să atârne retoric peste anii maturităţii. Ma roade gândul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din  Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mâna şi l-am luat în maşină.  Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat  că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie  pentru fiecare bărbat cubanez o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mândru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică :  Para estar preparados de luchar contra  nuestros  enemigos, los americanos !  (Ca sa fim pregatiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri , americanii). Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, dedicaţie şi înverşunare chiar din partea unui ţăran  cu picioarele goale şi batătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întâlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor 10 zile, cât am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist anti-american. Nu am regăsit nici un fel de patos de orice altă natură.  Atunci când sunt întrebaţi despre Fidel, chiar dacă lider maximo nu a mai apărut demult în public şi Raul îi ţine locul, cubanezii  răspund evaziv,  se laudă cu sistemul de sănătate, accesibil tuturor, cu securitatea care domneşte în ţară, spre deosebire de alte state din America Latină, cu şcolile  şi lipsa analfabetismului, dar rareori vorbesc despre Fidel şi politică. O să auzi asta de la orice cubanez, o să vezi asta pe afişele uriaşe cu conţinut propagandistic plasate la fiecare câţiva kilometri pe şoselele naţionale.

Există altceva, însă, care  îmi aminteşte de copilăria mea sovietică. E un soi de solidaritate umană născută din sărăcie, din nevoile comune. Am luat o maşină de la un birou de închirieri auto, anunţând persoana de contact de acolo că vom merge la Cienfuegos.  Vădit dezamăgit, cubanezul îşi pune mâinile în cap : « Ah, ce rău îmi pare că nu am ştiut din timp că veţi merge la Cienfugeos, aş fi mers şi eu cu nevasta, ea nu a fost niciodată acolo ! ».  Noţiunea de proprietate privată, ca şi cea de spaţiu privat sunt  foarte vagi, dar asta nu datorită succesului  ideologiei comuniste, ci precarităţii economice, a lipsei de resurse şi  mijloace. În aceste condiţii, colaborarea şi capitalul social devin ingrediente esenţiale ale supravieţuirii. Menajera de la hotel ne povesteşte uluită  întâmplarea a doi turişti canadieni care au ajuns să descopere abia în Cuba că sunt din acelaşi oraş şi locuiesc pe aceeaşi stradă. În Cuba toţi se cunosc, totul este la comun, toţi împrumută unul de la altul, iar dacă vecinul are telefon,  tu nu ai nevoie de aşa ceva, poţi să încerci să cumperi un cuptor electric,  pe care îl va folosi şi proprietarul telefonului.

 

După destrămarea URSS şi pierderea ajutoarelor, criza economică a fost foarte abruptă, astfel încât regimul a permis o uşoară descentralizare economică, arătând o toleranţă relativă  faţă de iniţiativa privată. Aşa numitele paladares, restaurante domestice, mai există şi astăzi, dar sunt mai puţine numeric, pentru că speriat de pierderea controlului,  el lider maximo a  decapitat treptat o serie din măsurile reformiste de la începutul anilor 90, pentru a  reimpune controlul de la centru şi pentru a evita polarizarea societăţii.

Cu toate aceste eforturi, societatea cubaneză nu este una egalitară. Privilegiaţii sistemului sunt cei care lucrează în turism sau au reuşit să dezvolte mici afaceri de succes având girul regimului. Vivian este ofiţer  de relaţii cu publicul la un mare hotel destinat exclusiv stărinilor, vorbeşte ruseşte pentru căa  studiat la Baku, are o fiică care studiază fizica în Havana şi locuieşte într-un apartament cu o cameră, a cărui chirie costă 50 de dolari pe lună. Asta în condiţiile în care salariile lunare ale cubanezilor rareori depăşesc suma de 20-25 de dolari. Colegul ei, şi el angajat necalificat la acelaşi hotel, poartă un lanţ gros de aur la gât,  un inel impresionant din acelaşi metal pe deget, plângându-se că nu poate să invite în vizită la el acasă pe nimeni, în afara rudelor foarte apropiate. Motivul: şi-a dotat casa conform standardelor occidentale de viaţă, cu gresie, faianţă, parchet, TV color, iar acest lucru ar putea să atragă suspiciunile unor vecini  răuvoitori şi să îi creeze probleme cu regimul, iscând întrebări nedorite despre sursele de finanţare a  amenajărilor interioare. Dacă nu eşti parte din nomenclatură, prosperitatea  este ilegală şi e mai bine să o ţii ascunsă. „Avem de toate aici în Cuba, climă bună, educaţie, sănătate, tot ce ne lipseşte este libertatea”, ne spune el.

 Prosperitatea în stil cubanez este ceva foarte special, atâta timp cât din salariile obţinute legal un cobanez abia dacă îşi permite să plătească  raţia alimentară lunară, care se rezumă la cantităţi modeste de fasole, orez, zahăr, făină, ceva pastă de dinţi şi foarte rar carne sau peşte. „Fidel consideră că a mânca  carne face rău sănătăţii cubanezilor”, afirmă sarcastic Raul, un alt cubanez,  şofer de taxi, care estimează cam la 200 de dolari suma necesară unei familii de 2 persoane pentru un trai decent – adică de 10 ori mai mult decât salariul mediu al unui cubanez obişnuit. Raul se descurcă, evident având protecţia nomenclaturii – realizăm asta atunci când se salută cu toţi poliţiştii, de altfel numeroşi pe şoselele cubaneze, ocazie cu care ne anunţă că pe vremuri a lucrat şi el în poliţie.

Totul în Cuba reflectă existenţa acestui dualism, a unei societăţi în care tot ceea ce are legătură cu aspectele materiale ale vieţii este prilej de frustrare, încordare, duplicitate. Până şi existenţa unei monede duble – pe de o parte, peso-ul naţional, în care cubanezii îşi primesc salariile lunare şi pe de altă parte,  peso convertibil (CUC).  Acesta din urmă are aproximativ aceeaşi valoare ca şi un dolar  american şi este singura monedă  cu care poţi cumpăra produse cum ar fi şampon, maioneză,  ketchup sau o masă la un restaurant rezervat turiştilor străini, care costă cât dublul unui salariu mediu cubanez. Deşi nu abundă, cubanezii nu lipsesc de la aceste restaurante.  

Relativ puţin vizibilă pentru noi, care suntem obişnuiţi să admirăm termopanele lui Năstase, nomenclatura cubaneză înstărită este o prezenţă şocantă prin comparaţie cu gloatele de ţărani cubanezi din adâncul insulei, unde nu există mijloace de transport suficiente şi unde poţi vedea localnici pe cai la tot pasul. În munţii din preajma oraşului colonial Trinidad de Cuba  ne-am oprit pentru a admira vederea suberbă, cu Marea Caraibelor unduindu-şi apele la orizont. Alături de noi era parcată o Skoda Octavia nou nouţă strălucind sub soarele tropical ca un peşte  oceanic, din  care a ieşit un cuplu îmbrăcat elegant, cu  trupuri bine făcute, cu bijuterii şi ceasuri de lux,  pe care i-am crezut a fi turişti spanioli. Ei, nu, erau cubanezi, cubanezi nativi  din nord-estul insulei, care făceau turism în week end!

Un număr foarte mare de cubanezi lucrează în Miami, iar banii trimişi acasă sunt unul dintre pilonii economiei cubaneze, alături de ajutoarele   lui Chavez, „moştenitorul” istoric al rolului URSS de  protector şi finanţator al regimului castrist.  Banii trimişi acasă de cubanezii migranţi se ridică  până la 1 miliard de dolari pe an, aşa că orice cubanez empatizează şi e familiar cu răspunsul la întrebarea noastră pusă sub formă de glumă:  Ştiţi ce face un român când rămâne fără bani? Schimbă 100 de dolari!  

Florida este un fel de Cuba fără Fidel, obiţnuiesc să spună  cubanezii.

Incursiunea în miezul vieţii comuniste cubaneze a fost pentru mine o excursie fantastico-ştiinţifică într-o viaţă virtuală,   care în alte circumstanţe istorice ar fi putut reprezenta  viaţa mea de toate zilele. O incursiune care  îmi  risipeşte dubiile  referitoare la posibilul meu traseu de activistă comunistă. Mi-e destul de clară soarta idelurilor mele  sovietice, deja puternic contrazise  în perioadele de muncă voluntară în kolhozurile sovietice, când colegii mei, laolaltă cu profesorii care la ore ţineau discursuri despre Lenin şi Marx  îşi îndesau genţile cu merele sau prunele de care eu nu îndrăzneam să mă ating pentru că făceau parte din averea poporului sovietic . În Cuba aproape toţi au cam renunţat la aceste idealuri, iar dovada cea mai bună este comportamentul lor subversiv, orientat către soluţii de supravieţuire şi către păcălirea sistemului, cum făceau şi profesorii mei pe vremuri. Nu trebuie să fii nici foarte educat, nici disident politic pentru a-ţi aduce contribuţia individuală la opera subversivă  a poporului cubanez: e suficient să  nu îţi ajungă raţia alimentară lunară, ceea ce nu e deloc complicat.

Slăbiciunea comunismului cubanez – şi nu numai a acestuia – nu este ideologia sa, ci incapacitatea de a crea legături sustenabile  între ideile promovate şi realităţile cotidiene, iar atunci când se încearcă realizarea acestui obiectiv prin forţă, rezultatul este o putrefacţie lentă şi chinuitoare a sistemului, dublată de apariţia tenebroasă a unor sub-sisteme care paralizează funcţionarea corpului în interiorul căruia s-au dezvoltat. Explozia acestora este împiedicată doar de teroare, de aceea, în aceste zile soarta  comunismului cubanez este mai nesigură ca oricând. Fidel se bucură, mai ales în rândul generaţiei mai în vârstă, de o autoritate izvorâtă din legenda şi din legitimitatea pe care i le conferea, pe bună dreptate, rolul său determinant în istoria revoluţiei cubaneze.  Era un fel de zeu, care, chiar şi atunci când era detestat, impunea o frică sacră. Puţin probabil că acest lucru se va repeta în cazul lui  Raul Castro, dar mai ales în cazul celui care îi va urma. Pentru a împiedica explozia unui regim încordat la maxim, agresat de imaginile abundenţei capitaliste, oricine ar veni la conducere  va fi obligat să se facă popular prin alte mijloace decât coerciţia. Nebeneficiind de aura  mistico-înfricoşătoare a lui Fidel, el nu îşi va putea câştiga popularitatea decât prin măsuri de relaxare a  sistemului. Unde duce asemenea relaxare ne-a arătat  clar, acum aproape 20 de ani, perestroika sovietică.

 

 

Publicat in Dilema Veche, februarie 2008

Serbia – alegeri anticipate pentru un viitor problematic

 

 

“Am fost pedepsiţi de 3 ori în istoria noastră recentă: mai intâi Milosevic, apoi războiul, iar acum Kosovo”, îmi mărturiseşte o tânără din Serbia, susţinătoare a formaţiunii  lui Boris Tadic în alegerile anticipate din 11 mai. Acest sentiment de victimizare – chiar dacă unele dintre sancţiuni sunt auto-fabricate, cum e Milosevic – îl vei regăsi la cei mai mulţi dintre sârbi. Spre deosebire de majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Sud Est, dupa căderea zidului Berlinului istoria Serbiei  s-a confruntat  cu  aşa numita « recesiune a tranziţiei »  -  fenomen  pe care sârbii l-au trăit ca pe o degradare permamentă şi din care nu şi-au revenit până în prezent.  În timp ce nouă, românilor, anii 80 ai secolului trecut ne evocă imaginea unei lumi claustrate, izolate în singurătatea istoriei si absurdităţiii sale, pentru sârbi această perioadă  are o cu totul altă conotaţie. Anii  80 au reprezentat un apogeu al prosperităţii, al bunăstării şi al mobilităţii – iar această percepţie nu  e neapărat  hrănită de sentimente care se înrădăcinează în naţionalismul sârb,  în  ideologii cu tentă stângistă, ortodoxă  sau în aspiraţii aşa zis imperialiste. Senzaţia de declin istoric o vei regăsi inclusiv la minorităţile etnice din Serbia.  D. este de origine croată, locuieşte de mai bine de 30 de ani în Belgrad, susţine independenţa Kosovo şi cu toate astea  îşi aminteşte cu o nostalgie inepuizabilă vremurile de adineaori, când îşi putea petrece sfârşiturile de săptămână în Italia fără a avea nevoie de viză ca acum.  Libera circulaţie a forţei de muncă era o realitate pentru cetăţenii iugoslavi, realitate care ignora  barierele ridicate  de ideologiile politice,  dar care a ajuns un mit după 1989, când, iată, « casa comună a  Europei », promisă de Gorbaciov, este traversată de noi ziduri la fel de impenetrabile pentru sârbi cum erau altădată pentru noi, românii.

Perceperea  istoriei recente sub forma unei descompuneri  nefaste care nu cunoaşte zăbavă  de  aproape 20 de ani încoace o vei regăsi în tristeţea şi în discursurile oamenilor de rând, în reticenţa marilor companii multinaţionale de a investi în Serbia sau în graba cu care şi-au închis fabricile pe care le mai aveau din timpurile de altădată. Peste 60% din populaţia tânără se confruntă cu problema şomajului. Lipsa de încredere în viitor este  o consecinţă nefericită,  dar firească a acestei situaţii, propulsându-i pe sârbi în rândul naţiunilor cele mai pesimiste din regiune, cu un procent de peste 40% din populaţie care se aşteaptă ca anul care vine să fie mai rău decât anul anterior.

Sindromul de victimă a istoriei post-socialiste şi resentimentele pe care le naşte se văd  clar şi în preferinţele sârbilor pentru partidele cu tentă naţionalistă, sindrom accentuat de recenta recunoaştere a independenţei Kosovo. Este o înfrângere care se situează în continuarea escaladei eşecurilor din ultimii  ani. « Noi, sârbii, avem un talent deosebit în a transforma orice chestiune în dispută politică. M-am săturat de atâta politică! Dar Kosovo…Kosovo  e ceva special, e sfânt pentru noi », îmi mărturiseşte un tânăr de 20 de ani, student la o Academie Militară din  nordul Italiei şi care se declară neutru din punct de vedere politic.  59% dintre sârbi  sunt de părere că un Kosovo independent este de natură să destabilizeze regiunea şi  16% se aşteaptă la o reizbucnire a războiului, conform unui sondaj Gallup World Poll.

Sensibilitatea faţă de Kosovo explică şi intenţiile de vot pentru apropiatele alegeri anticipate, convocate ca o consecinţă a demisiei coaliţiei de guvernământ  în urma votului negativ acordat de către forţele pro-europene unei rezoluţii care ar fi stopat eforturile Serbiei de aderare  la UE până când Bruxelles-ul nu ar fi încetat să susţină independenţa Kosovo. Formaţiunea preşedintelui Tadic (DS) şi G17 Plus nu sunt însă dispuse să condiţioneze relaţia cu UE de recunoaşterea de către aceasta a suveranităţii Serbiei asupra Kosovo.  Această polarizare cu privire la chestiunea Kosovo a pus capăt coaliţiei de guvernământ din  care făcea parte DS, partidul pro-european al preşedintelui Tadic, si DSS, partidul cu tentă naţionalistă a premierului Vojislav Kostunica.  Profitâd de isteria naţională pe care a declanşat-o recunoaşterea independenţei fostei provincii sârbe, Kostunica a anunţat  organizarea de  alegeri anticipate, conştient că valul de revoltă va favoriza partidele din spectrul  de dreapta şi cel naţionalist al spectrului politic, printre care se numără şi propriul său partid, DSS. Favoritul în cursa electorală este însă Partidul Radical Sârb (SRS), cu care DSS împărtăşeşte o viziune similară asupra problemei Kosovo şi a viitorului politic al ţării. Nu integrării europene  cu preţul renunţării la Kosovo! – cam astfel poate fi rezumată această viziune comună, împărtăşită în aceste zile de majoritatea cetăţenilor Serbiei. Datele sondajelor referitoare la intenţiile de vot arată că împreună, SRS  şi DSS sunt aproape să întrunească 50% din voturi, suficient pentru a forma o coaliţie de guvernământ. DS împreuna cu G17 Plus abia se ridică la 37,5%, conform aceluiaşi sondaj Gallup.  11 mai, data alegerilor anticipate, va reprezenta un moment  de turnură pentru viitoarele evoluţii politice ale ţării, fără ca problemele care convulsionează societatea sârbă să îşi găsească  şi ele o rezolvare.

Chiar în cazul –puţin probabil conform sondajelor de opinie – al unei  victorii a forţelor pro-europene, fracturile şi clivajele sociale şi politice vor rămâne la fel de vii. 70% dintre sârbi se declară în favoarea integrării în UE, situându-se în rândul celor mai fervenţi susţinători ai integrării europene din regiune. Totuşi, mai puţin de 40 %  intenţionează să voteze cu  formaţiunile politice pro-europene. Este clar că  resentimentul creat de « incidentul » Kosovo este mai puternic decât dorinţa de integrare europeană.  Sigur, în timp plăgile naţionalismului rănit se vor cicatriza, fără să dispară definitiv.  Este de aşteptat ca partidele conservatoare şi naţionaliste să nu mai fie la fel de populare ca acum, când aceste răni abia au fost provocate.  Dar la fel de posibilă este şi scăderea încrederii în partidele pro-europene. « O sa votez cu partidul lui Tadic, dar asta nu va rezolva situaţia Kosovo. Kosovo va rămâne şi mai departe o problemă.  Voi vota cu  DS din lipsă de alte opţiuni şi pentru că ştiu că locul nostru este în Europa, dar nu mă simt reprezentată de nici un partid politic», susţine o tânără cu cetăţenie dublă, sârbă şi germană, angajată a unei organizaţii internaţionale.  În faţa valului crescând de euroscepticism, perspectiva integrării europene se vede şi ea ameninţată, antrenând o mobilizare a electoratului, chiar dacă votul acordat va fi unul negativ, ca cel al tinerei de mai sus. Pe termen lung, însă, acest gen de atitudine va reprezenta un handicap care va fragiliza poziţiile actualilor euro-optimişti.

 Ce va urma după exprimarea acestui vot? O creştere a absenteismului politic ? Un nou val de frustrare, o şi mai accentuată  creştere a pesimismului ? Un nou război pe teritoriul Serbiei, aşa cum se aşteaptă de altfel  un segment important dintre cetăţenii sârbi ? Indiferent de rezultatul alegerilor, tensiunea din interiorul societăţii sârbe va continua să mocnească.  Împăcarea cu propriul trecut şi prezent şi asumarea responsabilităţilor şi greşeilor proprii este un proces anevoios, dar fără parcurgerea acestuia societatea sârbă nu va putea  depăşi contradicţiile care o separă. Chiar dacă  opţiunea pro-europeană va fi dominantă la alegerile din 11 mai, aderarea nu se va produce într-un an sau doi, iar între timp  va fi nevoie de supape pentru eliminarea tensiunilor acumulate.  Uniunea Europeană  însă continuă să se baricadeze cu ziduri greu de trecut, care în limbajul  uşor ezoteric  al expertilor şi birocraţilor europeni poartă  denumirea de frontiere securizate. Semnarea Acordului de Asociere cu Serbia (SAA),   care urma să se producă la finele lunii aprilie, acord care ar fi sporit  capitalului electoral al partidelor pro-europene si  ar furniza o perspectivă clară şi concretă asupra dezvoltării ţăriii, este tergiversată de refuzul Olandei de a semna,  sub pretextul necooperării  depline a Serbiei cu Tribunalul Criminal pentru fosta Iugoslavie de la Haga.

După atâtea « sancţiuni » – unele reale şi unele închipuite –  dar care aruncă un întreg popor în mania persecuţiei,  ar fi timpul  acordării mult aşteptatelor  « recompense », cum ar fi o perspectivă europeană clară sau  facilitarea regimlui de vize pentru intrarea în spaţiul UE.   Nu atât de dragul unei justiţii istorice, care e o chestiune  de perspectivă,  cât mai ales din considerente pragmatice : resentimentele şi auto-victimizarea nu au fost niciodată un bun călăuzitor al popoarelor, coagulându-le în jurul discursurilor naţionaliste şi populiste.  Or, Uniunea Europeană nu îşi poate permite riscul  de a hrăni în continuare cu resentimente şi frustrări butoiul cu naţionalism al Balcanilor de Vest.

 

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2008