Reflecţii cubaneze

 

 

 

Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită  în suflet că mă voi întâlni, peste ani,  cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică care se destrâma sub ochii mei de copil nedumerit.  Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe câmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai târziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic  “monolit”,  iar întrebarea Ce s-ar fi întâmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit ? a rămas să atârne retoric peste anii maturităţii. Ma roade gândul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din  Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mâna şi l-am luat în maşină.  Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat  că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie  pentru fiecare bărbat cubanez o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mândru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică :  Para estar preparados de luchar contra  nuestros  enemigos, los americanos !  (Ca sa fim pregatiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri , americanii). Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, dedicaţie şi înverşunare chiar din partea unui ţăran  cu picioarele goale şi batătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întâlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor 10 zile, cât am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist anti-american. Nu am regăsit nici un fel de patos de orice altă natură.  Atunci când sunt întrebaţi despre Fidel, chiar dacă lider maximo nu a mai apărut demult în public şi Raul îi ţine locul, cubanezii  răspund evaziv,  se laudă cu sistemul de sănătate, accesibil tuturor, cu securitatea care domneşte în ţară, spre deosebire de alte state din America Latină, cu şcolile  şi lipsa analfabetismului, dar rareori vorbesc despre Fidel şi politică. O să auzi asta de la orice cubanez, o să vezi asta pe afişele uriaşe cu conţinut propagandistic plasate la fiecare câţiva kilometri pe şoselele naţionale.

Există altceva, însă, care  îmi aminteşte de copilăria mea sovietică. E un soi de solidaritate umană născută din sărăcie, din nevoile comune. Am luat o maşină de la un birou de închirieri auto, anunţând persoana de contact de acolo că vom merge la Cienfuegos.  Vădit dezamăgit, cubanezul îşi pune mâinile în cap : « Ah, ce rău îmi pare că nu am ştiut din timp că veţi merge la Cienfugeos, aş fi mers şi eu cu nevasta, ea nu a fost niciodată acolo ! ».  Noţiunea de proprietate privată, ca şi cea de spaţiu privat sunt  foarte vagi, dar asta nu datorită succesului  ideologiei comuniste, ci precarităţii economice, a lipsei de resurse şi  mijloace. În aceste condiţii, colaborarea şi capitalul social devin ingrediente esenţiale ale supravieţuirii. Menajera de la hotel ne povesteşte uluită  întâmplarea a doi turişti canadieni care au ajuns să descopere abia în Cuba că sunt din acelaşi oraş şi locuiesc pe aceeaşi stradă. În Cuba toţi se cunosc, totul este la comun, toţi împrumută unul de la altul, iar dacă vecinul are telefon,  tu nu ai nevoie de aşa ceva, poţi să încerci să cumperi un cuptor electric,  pe care îl va folosi şi proprietarul telefonului.

 

După destrămarea URSS şi pierderea ajutoarelor, criza economică a fost foarte abruptă, astfel încât regimul a permis o uşoară descentralizare economică, arătând o toleranţă relativă  faţă de iniţiativa privată. Aşa numitele paladares, restaurante domestice, mai există şi astăzi, dar sunt mai puţine numeric, pentru că speriat de pierderea controlului,  el lider maximo a  decapitat treptat o serie din măsurile reformiste de la începutul anilor 90, pentru a  reimpune controlul de la centru şi pentru a evita polarizarea societăţii.

Cu toate aceste eforturi, societatea cubaneză nu este una egalitară. Privilegiaţii sistemului sunt cei care lucrează în turism sau au reuşit să dezvolte mici afaceri de succes având girul regimului. Vivian este ofiţer  de relaţii cu publicul la un mare hotel destinat exclusiv stărinilor, vorbeşte ruseşte pentru căa  studiat la Baku, are o fiică care studiază fizica în Havana şi locuieşte într-un apartament cu o cameră, a cărui chirie costă 50 de dolari pe lună. Asta în condiţiile în care salariile lunare ale cubanezilor rareori depăşesc suma de 20-25 de dolari. Colegul ei, şi el angajat necalificat la acelaşi hotel, poartă un lanţ gros de aur la gât,  un inel impresionant din acelaşi metal pe deget, plângându-se că nu poate să invite în vizită la el acasă pe nimeni, în afara rudelor foarte apropiate. Motivul: şi-a dotat casa conform standardelor occidentale de viaţă, cu gresie, faianţă, parchet, TV color, iar acest lucru ar putea să atragă suspiciunile unor vecini  răuvoitori şi să îi creeze probleme cu regimul, iscând întrebări nedorite despre sursele de finanţare a  amenajărilor interioare. Dacă nu eşti parte din nomenclatură, prosperitatea  este ilegală şi e mai bine să o ţii ascunsă. „Avem de toate aici în Cuba, climă bună, educaţie, sănătate, tot ce ne lipseşte este libertatea”, ne spune el.

 Prosperitatea în stil cubanez este ceva foarte special, atâta timp cât din salariile obţinute legal un cobanez abia dacă îşi permite să plătească  raţia alimentară lunară, care se rezumă la cantităţi modeste de fasole, orez, zahăr, făină, ceva pastă de dinţi şi foarte rar carne sau peşte. „Fidel consideră că a mânca  carne face rău sănătăţii cubanezilor”, afirmă sarcastic Raul, un alt cubanez,  şofer de taxi, care estimează cam la 200 de dolari suma necesară unei familii de 2 persoane pentru un trai decent – adică de 10 ori mai mult decât salariul mediu al unui cubanez obişnuit. Raul se descurcă, evident având protecţia nomenclaturii – realizăm asta atunci când se salută cu toţi poliţiştii, de altfel numeroşi pe şoselele cubaneze, ocazie cu care ne anunţă că pe vremuri a lucrat şi el în poliţie.

Totul în Cuba reflectă existenţa acestui dualism, a unei societăţi în care tot ceea ce are legătură cu aspectele materiale ale vieţii este prilej de frustrare, încordare, duplicitate. Până şi existenţa unei monede duble – pe de o parte, peso-ul naţional, în care cubanezii îşi primesc salariile lunare şi pe de altă parte,  peso convertibil (CUC).  Acesta din urmă are aproximativ aceeaşi valoare ca şi un dolar  american şi este singura monedă  cu care poţi cumpăra produse cum ar fi şampon, maioneză,  ketchup sau o masă la un restaurant rezervat turiştilor străini, care costă cât dublul unui salariu mediu cubanez. Deşi nu abundă, cubanezii nu lipsesc de la aceste restaurante.  

Relativ puţin vizibilă pentru noi, care suntem obişnuiţi să admirăm termopanele lui Năstase, nomenclatura cubaneză înstărită este o prezenţă şocantă prin comparaţie cu gloatele de ţărani cubanezi din adâncul insulei, unde nu există mijloace de transport suficiente şi unde poţi vedea localnici pe cai la tot pasul. În munţii din preajma oraşului colonial Trinidad de Cuba  ne-am oprit pentru a admira vederea suberbă, cu Marea Caraibelor unduindu-şi apele la orizont. Alături de noi era parcată o Skoda Octavia nou nouţă strălucind sub soarele tropical ca un peşte  oceanic, din  care a ieşit un cuplu îmbrăcat elegant, cu  trupuri bine făcute, cu bijuterii şi ceasuri de lux,  pe care i-am crezut a fi turişti spanioli. Ei, nu, erau cubanezi, cubanezi nativi  din nord-estul insulei, care făceau turism în week end!

Un număr foarte mare de cubanezi lucrează în Miami, iar banii trimişi acasă sunt unul dintre pilonii economiei cubaneze, alături de ajutoarele   lui Chavez, „moştenitorul” istoric al rolului URSS de  protector şi finanţator al regimului castrist.  Banii trimişi acasă de cubanezii migranţi se ridică  până la 1 miliard de dolari pe an, aşa că orice cubanez empatizează şi e familiar cu răspunsul la întrebarea noastră pusă sub formă de glumă:  Ştiţi ce face un român când rămâne fără bani? Schimbă 100 de dolari!  

Florida este un fel de Cuba fără Fidel, obiţnuiesc să spună  cubanezii.

Incursiunea în miezul vieţii comuniste cubaneze a fost pentru mine o excursie fantastico-ştiinţifică într-o viaţă virtuală,   care în alte circumstanţe istorice ar fi putut reprezenta  viaţa mea de toate zilele. O incursiune care  îmi  risipeşte dubiile  referitoare la posibilul meu traseu de activistă comunistă. Mi-e destul de clară soarta idelurilor mele  sovietice, deja puternic contrazise  în perioadele de muncă voluntară în kolhozurile sovietice, când colegii mei, laolaltă cu profesorii care la ore ţineau discursuri despre Lenin şi Marx  îşi îndesau genţile cu merele sau prunele de care eu nu îndrăzneam să mă ating pentru că făceau parte din averea poporului sovietic . În Cuba aproape toţi au cam renunţat la aceste idealuri, iar dovada cea mai bună este comportamentul lor subversiv, orientat către soluţii de supravieţuire şi către păcălirea sistemului, cum făceau şi profesorii mei pe vremuri. Nu trebuie să fii nici foarte educat, nici disident politic pentru a-ţi aduce contribuţia individuală la opera subversivă  a poporului cubanez: e suficient să  nu îţi ajungă raţia alimentară lunară, ceea ce nu e deloc complicat.

Slăbiciunea comunismului cubanez – şi nu numai a acestuia – nu este ideologia sa, ci incapacitatea de a crea legături sustenabile  între ideile promovate şi realităţile cotidiene, iar atunci când se încearcă realizarea acestui obiectiv prin forţă, rezultatul este o putrefacţie lentă şi chinuitoare a sistemului, dublată de apariţia tenebroasă a unor sub-sisteme care paralizează funcţionarea corpului în interiorul căruia s-au dezvoltat. Explozia acestora este împiedicată doar de teroare, de aceea, în aceste zile soarta  comunismului cubanez este mai nesigură ca oricând. Fidel se bucură, mai ales în rândul generaţiei mai în vârstă, de o autoritate izvorâtă din legenda şi din legitimitatea pe care i le conferea, pe bună dreptate, rolul său determinant în istoria revoluţiei cubaneze.  Era un fel de zeu, care, chiar şi atunci când era detestat, impunea o frică sacră. Puţin probabil că acest lucru se va repeta în cazul lui  Raul Castro, dar mai ales în cazul celui care îi va urma. Pentru a împiedica explozia unui regim încordat la maxim, agresat de imaginile abundenţei capitaliste, oricine ar veni la conducere  va fi obligat să se facă popular prin alte mijloace decât coerciţia. Nebeneficiind de aura  mistico-înfricoşătoare a lui Fidel, el nu îşi va putea câştiga popularitatea decât prin măsuri de relaxare a  sistemului. Unde duce asemenea relaxare ne-a arătat  clar, acum aproape 20 de ani, perestroika sovietică.

 

 

Publicat in Dilema Veche, februarie 2008