Serbia – alegeri anticipate pentru un viitor problematic

 

 

“Am fost pedepsiţi de 3 ori în istoria noastră recentă: mai intâi Milosevic, apoi războiul, iar acum Kosovo”, îmi mărturiseşte o tânără din Serbia, susţinătoare a formaţiunii  lui Boris Tadic în alegerile anticipate din 11 mai. Acest sentiment de victimizare – chiar dacă unele dintre sancţiuni sunt auto-fabricate, cum e Milosevic – îl vei regăsi la cei mai mulţi dintre sârbi. Spre deosebire de majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Sud Est, dupa căderea zidului Berlinului istoria Serbiei  s-a confruntat  cu  aşa numita « recesiune a tranziţiei »  -  fenomen  pe care sârbii l-au trăit ca pe o degradare permamentă şi din care nu şi-au revenit până în prezent.  În timp ce nouă, românilor, anii 80 ai secolului trecut ne evocă imaginea unei lumi claustrate, izolate în singurătatea istoriei si absurdităţiii sale, pentru sârbi această perioadă  are o cu totul altă conotaţie. Anii  80 au reprezentat un apogeu al prosperităţii, al bunăstării şi al mobilităţii – iar această percepţie nu  e neapărat  hrănită de sentimente care se înrădăcinează în naţionalismul sârb,  în  ideologii cu tentă stângistă, ortodoxă  sau în aspiraţii aşa zis imperialiste. Senzaţia de declin istoric o vei regăsi inclusiv la minorităţile etnice din Serbia.  D. este de origine croată, locuieşte de mai bine de 30 de ani în Belgrad, susţine independenţa Kosovo şi cu toate astea  îşi aminteşte cu o nostalgie inepuizabilă vremurile de adineaori, când îşi putea petrece sfârşiturile de săptămână în Italia fără a avea nevoie de viză ca acum.  Libera circulaţie a forţei de muncă era o realitate pentru cetăţenii iugoslavi, realitate care ignora  barierele ridicate  de ideologiile politice,  dar care a ajuns un mit după 1989, când, iată, « casa comună a  Europei », promisă de Gorbaciov, este traversată de noi ziduri la fel de impenetrabile pentru sârbi cum erau altădată pentru noi, românii.

Perceperea  istoriei recente sub forma unei descompuneri  nefaste care nu cunoaşte zăbavă  de  aproape 20 de ani încoace o vei regăsi în tristeţea şi în discursurile oamenilor de rând, în reticenţa marilor companii multinaţionale de a investi în Serbia sau în graba cu care şi-au închis fabricile pe care le mai aveau din timpurile de altădată. Peste 60% din populaţia tânără se confruntă cu problema şomajului. Lipsa de încredere în viitor este  o consecinţă nefericită,  dar firească a acestei situaţii, propulsându-i pe sârbi în rândul naţiunilor cele mai pesimiste din regiune, cu un procent de peste 40% din populaţie care se aşteaptă ca anul care vine să fie mai rău decât anul anterior.

Sindromul de victimă a istoriei post-socialiste şi resentimentele pe care le naşte se văd  clar şi în preferinţele sârbilor pentru partidele cu tentă naţionalistă, sindrom accentuat de recenta recunoaştere a independenţei Kosovo. Este o înfrângere care se situează în continuarea escaladei eşecurilor din ultimii  ani. « Noi, sârbii, avem un talent deosebit în a transforma orice chestiune în dispută politică. M-am săturat de atâta politică! Dar Kosovo…Kosovo  e ceva special, e sfânt pentru noi », îmi mărturiseşte un tânăr de 20 de ani, student la o Academie Militară din  nordul Italiei şi care se declară neutru din punct de vedere politic.  59% dintre sârbi  sunt de părere că un Kosovo independent este de natură să destabilizeze regiunea şi  16% se aşteaptă la o reizbucnire a războiului, conform unui sondaj Gallup World Poll.

Sensibilitatea faţă de Kosovo explică şi intenţiile de vot pentru apropiatele alegeri anticipate, convocate ca o consecinţă a demisiei coaliţiei de guvernământ  în urma votului negativ acordat de către forţele pro-europene unei rezoluţii care ar fi stopat eforturile Serbiei de aderare  la UE până când Bruxelles-ul nu ar fi încetat să susţină independenţa Kosovo. Formaţiunea preşedintelui Tadic (DS) şi G17 Plus nu sunt însă dispuse să condiţioneze relaţia cu UE de recunoaşterea de către aceasta a suveranităţii Serbiei asupra Kosovo.  Această polarizare cu privire la chestiunea Kosovo a pus capăt coaliţiei de guvernământ din  care făcea parte DS, partidul pro-european al preşedintelui Tadic, si DSS, partidul cu tentă naţionalistă a premierului Vojislav Kostunica.  Profitâd de isteria naţională pe care a declanşat-o recunoaşterea independenţei fostei provincii sârbe, Kostunica a anunţat  organizarea de  alegeri anticipate, conştient că valul de revoltă va favoriza partidele din spectrul  de dreapta şi cel naţionalist al spectrului politic, printre care se numără şi propriul său partid, DSS. Favoritul în cursa electorală este însă Partidul Radical Sârb (SRS), cu care DSS împărtăşeşte o viziune similară asupra problemei Kosovo şi a viitorului politic al ţării. Nu integrării europene  cu preţul renunţării la Kosovo! – cam astfel poate fi rezumată această viziune comună, împărtăşită în aceste zile de majoritatea cetăţenilor Serbiei. Datele sondajelor referitoare la intenţiile de vot arată că împreună, SRS  şi DSS sunt aproape să întrunească 50% din voturi, suficient pentru a forma o coaliţie de guvernământ. DS împreuna cu G17 Plus abia se ridică la 37,5%, conform aceluiaşi sondaj Gallup.  11 mai, data alegerilor anticipate, va reprezenta un moment  de turnură pentru viitoarele evoluţii politice ale ţării, fără ca problemele care convulsionează societatea sârbă să îşi găsească  şi ele o rezolvare.

Chiar în cazul –puţin probabil conform sondajelor de opinie – al unei  victorii a forţelor pro-europene, fracturile şi clivajele sociale şi politice vor rămâne la fel de vii. 70% dintre sârbi se declară în favoarea integrării în UE, situându-se în rândul celor mai fervenţi susţinători ai integrării europene din regiune. Totuşi, mai puţin de 40 %  intenţionează să voteze cu  formaţiunile politice pro-europene. Este clar că  resentimentul creat de « incidentul » Kosovo este mai puternic decât dorinţa de integrare europeană.  Sigur, în timp plăgile naţionalismului rănit se vor cicatriza, fără să dispară definitiv.  Este de aşteptat ca partidele conservatoare şi naţionaliste să nu mai fie la fel de populare ca acum, când aceste răni abia au fost provocate.  Dar la fel de posibilă este şi scăderea încrederii în partidele pro-europene. « O sa votez cu partidul lui Tadic, dar asta nu va rezolva situaţia Kosovo. Kosovo va rămâne şi mai departe o problemă.  Voi vota cu  DS din lipsă de alte opţiuni şi pentru că ştiu că locul nostru este în Europa, dar nu mă simt reprezentată de nici un partid politic», susţine o tânără cu cetăţenie dublă, sârbă şi germană, angajată a unei organizaţii internaţionale.  În faţa valului crescând de euroscepticism, perspectiva integrării europene se vede şi ea ameninţată, antrenând o mobilizare a electoratului, chiar dacă votul acordat va fi unul negativ, ca cel al tinerei de mai sus. Pe termen lung, însă, acest gen de atitudine va reprezenta un handicap care va fragiliza poziţiile actualilor euro-optimişti.

 Ce va urma după exprimarea acestui vot? O creştere a absenteismului politic ? Un nou val de frustrare, o şi mai accentuată  creştere a pesimismului ? Un nou război pe teritoriul Serbiei, aşa cum se aşteaptă de altfel  un segment important dintre cetăţenii sârbi ? Indiferent de rezultatul alegerilor, tensiunea din interiorul societăţii sârbe va continua să mocnească.  Împăcarea cu propriul trecut şi prezent şi asumarea responsabilităţilor şi greşeilor proprii este un proces anevoios, dar fără parcurgerea acestuia societatea sârbă nu va putea  depăşi contradicţiile care o separă. Chiar dacă  opţiunea pro-europeană va fi dominantă la alegerile din 11 mai, aderarea nu se va produce într-un an sau doi, iar între timp  va fi nevoie de supape pentru eliminarea tensiunilor acumulate.  Uniunea Europeană  însă continuă să se baricadeze cu ziduri greu de trecut, care în limbajul  uşor ezoteric  al expertilor şi birocraţilor europeni poartă  denumirea de frontiere securizate. Semnarea Acordului de Asociere cu Serbia (SAA),   care urma să se producă la finele lunii aprilie, acord care ar fi sporit  capitalului electoral al partidelor pro-europene si  ar furniza o perspectivă clară şi concretă asupra dezvoltării ţăriii, este tergiversată de refuzul Olandei de a semna,  sub pretextul necooperării  depline a Serbiei cu Tribunalul Criminal pentru fosta Iugoslavie de la Haga.

După atâtea « sancţiuni » – unele reale şi unele închipuite –  dar care aruncă un întreg popor în mania persecuţiei,  ar fi timpul  acordării mult aşteptatelor  « recompense », cum ar fi o perspectivă europeană clară sau  facilitarea regimlui de vize pentru intrarea în spaţiul UE.   Nu atât de dragul unei justiţii istorice, care e o chestiune  de perspectivă,  cât mai ales din considerente pragmatice : resentimentele şi auto-victimizarea nu au fost niciodată un bun călăuzitor al popoarelor, coagulându-le în jurul discursurilor naţionaliste şi populiste.  Or, Uniunea Europeană nu îşi poate permite riscul  de a hrăni în continuare cu resentimente şi frustrări butoiul cu naţionalism al Balcanilor de Vest.

 

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2008