La Portile Europei

Ce este o frontiera? O frontiera este o linie care desparte doua entităţi; este un început, dar este in egala măsura si un sfârşit. După 2007, pentru europeni graniţa de est a României a devenit echivalentă cu capătul Europei. Pentru cetăţenii din Republica Moldova Vama Sculeni si-a dobândit cu repeziciune numele de Porţile Europei. Acolo începe Europa: prosperitatea, normalitatea, ordinea, viata. Şoferi de microbuze bătătoresc zona în lung si în lat in căutare de pasageri pe care sa ii treacă graniţa contra cost, dar traficul de persoane s-a diminuat simţitor o data cu introducerea sistemului de vize in 2007 si afacerea nu mai este atât de rentabila cum era înainte. Insa inventivitatea celor aflaţi la strâmtoare nu cunoaşte limite: dacă traficul cu calatori nu este profitabil, cel cu invitaţii înfloreşte ! Pentru a putea solicita viza la consulatul României de la Chişinău, cetăţenii moldoveni au nevoie de o invitaţie din partea unui cetăţean român,  invitaţie care se poate obţine prin diferiţi  intermediari  contra  sumei de 50 de euro…

 

Pentru mulţi bătrâni din zonă, frontiera  devenită impenetrabilă peste noapte are aerul unei glume care cu trecerea timpului s-a  transformat intr-un fapt  a cărui gravitate era de neînchipuit înainte de a se fi produs. Numai dacă nu se suprapune peste o importantă bariera geografică, o nouă frontieră  este întotdeauna o lamă care taie în carne vie şi separă ţesuturile concrescute organic. Când Basarabia a fost încorporată în URSS în 1944, doamna E.J.  era proaspăt căsătorită cu un  tânăr din Sculeniul de pe malul stâng al Prutului, ea însăşi fiind născută în satul cu acelaşi nume, dar pe malul drept al râului. Sarma ghimpată a ţinut-o despărţită de familia sa pana la căderea URSS, când a putut să îşi revadă fraţii  pe care cu greu i-a recunoscut din cauza ridurilor. Intre timp, si faţa ei devenise brăzdata de însemnele trecerii timpului, iar mâinile îi purtau urmele torturilor la care fusese supusă de puterea sovietică în timpul interogatoriilor de la Comandatură, unde era întrebată obsesiv dacă a aflat ceva de la fraţii de dincolo de Prut despre planurile «expansioniste » ale moşierilor romani.

Aceeaşi poveste, doar că stropită cu mai mult sânge, o regăsim în satele de pe frontiera româno-ucraineană. În 1940, mânaţi de frica represiunilor regimului sovietic, familii întregi au încercat să traverseze frontiera şi să treacă în România. Din întreaga familie, doar tatăl doamnei Zinovia a reuşit să treacă de partea cealaltă a graniţei, în timp ce ea a rămas să zacă în braţele mamei răpuse de împuşcăturile grănicerilor. Revenită din Kazahstan, unde a fost deportată cu alte rude, doamna Zinovia priveşte spre linia orizontului din cimitirul în care zac osemintele celor căzuţi în acea încercare fatală: graniţa, dincolo de care se află tatăl ei, probabil mort în prezent, se vede cu ochiul liber. O distanţă infimă, care  pentru ea este o călătorie imposibilă.

 

Astăzi, ca şi în trecut, întâlnirile cu fraţii din dreapta Prutului au devenit anevoioase şi mai ales costisitoare, pentru că penetrabilitatea frontierei s-a dovedit a fi o iluzie risipită rapid :  întâi,  atunci când paşapoartele sovietice nu au mai fost valabile pentru trecerea frontierei. Într-un stat  a cărei clasă politică e marcată de nostalgia vremurilor apuse ale imperiului sovietic, dobândirea noilor acte de identitate moldoveneşti a fost descurajată sistematic prin practicarea unor costuri prohibitive pentru o ţară unde problema supravieţuirii are întâietate. La ora actuală, în Republica Moldova există conform surselor oficiale  395 000  de posesori ai paşapoartelor de tip sovietic, iar o hotărâre de guvern prelungeşte pe viaţă valabilitatea acestor acte. Cu alte cuvinte,  mai bine de o zecime din populaţia ţării este captiva unui stat care azi nu mai există pe harta lumii.  

 

În 2007, după aderarea României la UE, lucrurile au luat o turnură şi mai gravă pentru cei rămaşi în afara Europei. Pentru o bună parte dintre locuitorii satelor de pe graniţa, oraşele  Iaşi si Galaţi erau centrele urbane si comerciale cele mai apropiate : Chişinăul se afla la o distanţă de…Sculeni, in timp ce Iaşiul e doar la 14 km. Autobaza din satul  Colibaşi, din raionul Cahul, cuprindea 62 de autobuze care ii transportau zilnic pe locuitorii satelor din împrejurimi la Galaţi.  Galaţiul, ca si Iaşul, erau principala piaţă de desfacere a producţiei  agricole din gospodăriile ţăranilor. După 2007, autobuzele nu au mai avut pe cine sa transporte din cauza sistemului de vize anevoios şi au fost  vândute, iar mulţi dintre săteni, văzându-si afacerile ruinate si sursele de venituri drastic diminuate, au luat drumul migraţiei, plecând să muncească în Spania sau în Italia. Primarul satului Manta, aflat chiar pe frontiera, ne mărturiseşte cu vocea vibrând de emoţie ca pe 1 iunie, de ziua copiilor, la sărbătoarea din sat majoritatea copiilor veniseră însoţiţi doar de bunici, pentru ca părinţii lor au părăsit satul – si tara, totodată. In biroul sau, primarul afişează mândru un steag in miniatura al Uniunii Europene, împărtăşindu-ne speranţa ca intr-o buna zi, când primăria va dispune de fonduri, ar vrea sa arboreze un mare drapel albastru cu steluţe de aur  direct in fata primarii.  «As  vrea sa mai găsesc un nebun ca mine, care sa vrea sa schimbe lumea, apoi încă unul, si încet încet sa înnebunim cu toţii », ni se confesează, deplangandu-si singurătatea in peisajul politic moldovenesc. A fost ales ca si primar din partea PPCD, o data port-drapelul românismului şi susţinătorul integrării europene, dar apropierea tot mai mare dintre  liderul PPCD si Partidul Comuniştilor l-a determinat sa îşi dea demisia din formaţiunea politica condusa de Iurie Roşca.

 

In  regiunea de frontiera, principalul motiv de indignare fata de partidul comunist, aflat la putere, este legata de tergiversarea semnării cu România a Convenţiei privind micul trafic de frontiera, prin care s-ar stabili condiţiile de circulaţie simplificata pentru locuitorii din zona regiunii frontaliere. Conform Regulamentului european privind micul trafic de frontiera, convenţiile de acest tip  îşi exercita forţa  juridica pe o raza de 30 km a zonei de frontiera comuna a statului membru UE si cea a statului terţ vecin, dar autorităţile de la Chişinău încearcă sa extindă Convenţia si asupra altor zone din RM, inclusiv asupra regiunii transnistrene, sperând sa îşi multiplice astfel capitalul electoral, chiar daca solicitarea lor  este o aberaţie fără noima, ce vine in contradicţie cu legislaţia europeană. Foarte probabil, Voronin si apropiaţii săi ştiu acest lucru, dar spera ca prin refuzul semnării  convenţiei privind micul trafic vor determina autorităţile romane sa semneze Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre România si Republica Moldova. Logica argumentului lor este una paralizanta : din moment ce tratatul privind micul trafic conţine noţiunea de frontiera moldo-romana, cum putem şti unde se afla frontiera respectivă din moment ce nu există un  tratat semnat in acest sens ?

 

Iar frontiera este acolo unde a fost începând cu 1944…un gard de sarma ghimpata, lung de  câteva sute de kilometri, care înainte despărţea doar două state,  desparte acum Europa de « restul » Europei…. Autorităţile raionului Ungheni au avut o iniţiativă de eliminare a gardului de sarma ghimpată de pe teritoriul raionului Ungheni, dar reacţia plina de înţelepciune a lui Voronin nu a întârziat sa apăra : « Sârma ghimpata nu e a voastră ! », a declarat el, după care i-a ameninţat cu puşcăria pe membrii consiliului raional. Si dacă sârma nu este a lor, o bună parte din terenurile de după sarma ghimpată   le aparţin de iure lor sau localnicilor din zona – gardul nu urmează cu fidelitate linia Prutului, între rău si  gard întinzându-se o fâşie de pământ care pe alocuri ajunge la 7 km lăţime. In satul Taxobeni, zilnic, dimineaţa si seara, ţăranii  îşi iau vaca de funie si se prezintă la poarta pichetului de grăniceri : grănicerul de serviciu le căuta numele pe o lista, apoi deschide lăcatul de la poarta si ii lasă sa îşi duca animalul la pascut de partea cealaltă a gardului de sarma, unde  taxobenenii isi au terenurile.

 

O porţiune de sarma ghimpata din zona de sud a frontierei a fost înlăturata in 1990, in perioada Perestroika, la iniţiativa unui deputat al URSS din Cahul, Simion Platon. Era in perioada in care Gorbaciov vehicula ideea Casei Comune Europene si când căderea zidurilor de sârma sau de piatră părea posibila. Astăzi zidurile cad mai greu, Europa se înconjoară de frontiere securizate si controlate, pentru a-si pune la adăpost stabilitatea si prosperitatea clădite de-a lungul timpului, iar la umbra marii case comune a  acesteia înfloresc regimuri mafiote despre care se ştie prea puţin si care interesează pe prea puţini.

 

Publicat in Dilema Veche, 2008