Moartea cu ochi de copil

 

Când priveam mâinile înţepenite, cu pumnii încleştaţi şi imobili ai bătrânei Katia, sentimentul de milă îmi era iute alungat de convingerea neclintită că paralizia lor era compensată de existenţa tainică a unor aripi pitite molcom în cocoaşa ce încovoia spatele bătrânei. Nu ştiu exact când se abătu nenorocirea asupra sărmanei femei, la fel cum nu îmi amintesc când i-am trecut pragul porţii improvizate pentru prima oară, dar din momentul în care amintirile mele încep să se închege şi să prindă contur, imaginea ei este aceeaşi până în prezent : cu mâinile lovite implacabil de paralizie, ţepene ca ale unei  uriaşe păpuşi de ceară galbenă. Din cauza bolii, Katia nu era în stare să îşi poarte singură de grijă, fiind incapabilă să-şi ducă singură la gură până şi cana cu apă pentru a-şi potoli setea, astfel încât viaţa ei depindea cu largheţe de tot felul de  vecine a căror milostenie o ţinea în viaţă şi de o rudă  îndepărtată, ce locuia la celălalt capăt al satului şi care de câteva ori pe săptămâna urca dealul şerpuit de un drum acoperit cu colb de culoarea şobolanului pentru a-i aduce de-ale gurii mătuşii Katia.  Dar, dacă adulţii îi treceau pragul doar atunci când îşi aminteau, noi, copiii, eram mereu în curtea ei, mai ales în vacanţele de vară, când scăpam de corvoada zilnică a trezitului de dimineaţă şi a mersului la şcoală.

 

Nefăcând niciodată cu adevărat parte din lumea adulţilor, întrucât paralizia o condamnase la a fi tratată precum un copil, Katia era cel mai bun confident şi  prieten al nostru. În faţa casei avea o curte mare, năpădită de buruieni şi flori sălbatice, cu un măr aplecat sub propria-i greutate până aproape de pământ, în care noi ne cocoţam aliniindu-ne ca nişte vrăbii pentru a-i asculta poveştile minunate şi sângeroase, hazlii şi bizare, iar uneori de-a dreptul de nepriceput pentru  urechile şi înţelegerea noastră. Katia era o mare povestitoare, dar nu reuşea sa păstreze niciodată intactă graniţa dintre real şi imaginar, astfel încât nu ştiam cu exactitate când se termina povestea cu zâne şi balauri  şi începea să ne depene amintiri din propria-i copilărie. Crescuse la o haltă de tren, în mijlocul câmpiei întinse, departe de lume, într-o izolare care uneori devenea periculoasă, mai ales iarna, când lupii înfometaţi mişunau prin împrejurimile casei şi pe lângă grajdurile cu animale, sfâşiind liniştea nopţii cu urletele lor de fiară hemesită de foame. În arşiţa toridă a zilei de vară,  simţeam gerul şi urletele lupilor atât de aievea, încât pielea ni se făcea ca de găină. Cum spuneam, poveştile ei erau de multe ori neclare şi nu le pricepeam hazul, ca de exemplu istoria fratelui ei care într-o bună zi găsi pe linia de cale ferată un prezervativ, obiect ce îi era la fel de  necunoscut ca şi nouă, drept  pentru care îl duse la gură şi încercă să îl umfle, crezând ca este un balon. Bătrâna se tăvălea de râs, iar noi, neîndrăznind să ne dăm arama pe faţă şi să recunoaştem că habar nu avem ce este un prezervativ, hohoteam cu spume alături de ea, prefăcându-ne că ne ţinem  de burta de atâtea râsete.

 

Personajele criminale şi fragile ale acestor poveşti populau universul copilăriei noastre, mişunând prin împrejurimile casei, prin grădina părăginită, ascunzându-se prin magazii, tufari, poduri şi bântuindu-ne visurile de fiecare noapte.

 

Bătrâna Katia ne teroriza auzul şi imaginaţia povestindu-ne cum singurul ei motan, Flocosul, se strecură într-o noapte de iarnă  în sobă, păşind tiptil pe cenuşa caldă rămasă pe vatră, încântat să îşi găsească un culcuş atât de confortabil în care să îşi poată petrece noaptea. Dimineaţa o vecină veni să aprindă focul, nebănuind prezenţa torcătoarei  făpturi în adâncul sobei, la gura căreia flăcările începură să îşi dănţuiască limbile fierbinţi. La câteva clipe după ce vecina plecă, fumul provocat de arderea lemnelor se înteţi, trezindu-l pe Flocosul din somnul său îndelung. Îngrozit, începu să miorlâie şi să caute o ieşire, dar singura cale de scăpare în afara  hornului inaccesibil din cauza strictei sale verticalităţi era gura sobei, în care focul pălălaia din ce în ce mai puternic, iar jăraticul mocnea incandescent. Într-un final deloc apoteotic, după nenumărate miorlăituri care îţi îngheţau sângele în vene, bătrâna îşi văzu felina înflăcărată  ţâşnind ca un monstru mitic pe gura sobei şi privi neputincioasă cum văpaia îi mistuie trupul, blestemându-şi paralizia care, pe lângă toate celelalte năpaste şi neplăceri, o expunea spectacolului crud al acestei morţi chinuitoare.

 

Din amintirile mele se desprinde cu claritate clipa în care am intrat pentru prima dată în casa ei – o căsuţă mică, cu cerdac de lemn, vopsită cu var alb şi prispe de culoarea cicoarii. Era răcoare şi umbră în odaie, dar în semiobscurul încăperii am zărit pe perete un portret în sepia al unei femei de o frumuseţe rară, cu ochii pătrunzători  şi galeşi, cu  trăsăturile delicate, accentuate de un surâs graţios ce inunda chipul cu lumină, lăsând descoperit vârful dinţilor mici şi albi, ca sâmburii decojiţi ai merelor verzi din pomul aflat în  faţa casei. Portretul străjuia goliciunea desăvârşită a pereţilor imaculaţi şi era imposibil să nu îţi atragă privirea, aşa că am întrebat-o pe bătrână cine este femeia aceea frumoasă.

 

-         Eu sunt, păi cine alta!  O, doamne, ce frumoasă mai eram, când ieşeam la hora satului, aşezata în  brişcă,  cum mai roiau flăcăii în jurul meu…

 

Şi se lansă într-o altă poveste despre horele din sat şi fardurile cu care îşi roşea gura şi pomeţii, despre imemoriala ei călătorie la Bucureşti şi ocheadele pe care i le aruncau tot felul de tineri ferchezuiţi şi cu mustăcioară prin parcul Cişmigiu. Dar atenţia mea era absorbită de un gând fix si obsedant, care îmi dădea fiori când reci, când fierbinţi prin tot corpul : eram sigură că mă aflu în prezenţa unui miracol. Distanţa dintre chipul aflat pe tablou şi chipul actual al bătrânei nu mă umplea de compătimire şi tristeţe, nici nu îmi provoca reflecţii lacrimogene pe marginea absurdităţii şi cruzimii vieţii, aşa cum s-ar fi întâmplat, probabil, la maturitate. În mintea mea de copil, transformarea frumoasei în bestie nu putea fi decât rodul unui miracol necunoscut, care mi se revela mie şi numai mie, prin diferite coduri şi semne ascunse. Altfel, cum se putea explica această metamorfoză ? M-am uitat din nou la cocoaşa bătrânei, cu aerul credinciosului care dintr-o dată întrezăreşte într-o piatră sau într-un nor întruparea lui dumnezeu…certitudinea mea era atât de puternică, încât  mi se păru ca aud foşnetul timid al aripilor îngrămădite sub haină. Rămâneam ţintuită locului, sub greutatea paralizantă a propriei revelaţii, când fratele meu mai mic sparse liniştea  casei umbrite :

 

-         Care e soba în care a ars Flocosul ?

 

 

În vara aceea, bănuiala minunii  camuflate a coexistat cu jocurile nebuneşti pe care le inventam, cu pregătirile febrile ale spectacolelor aşa zis artistice pe care le dădeam în fiecare seară pe terasa de lemn a casei în faţa singurului nostru spectator,  incapabil însă să îşi joace unicul rol care i se cuvenea : acela de a ne aplauda. Jucam piese de teatru improvizate, intonam cu vocile noastre piţigăiate melodii pentru copii, despre raţe şi pui de căprioară abandonaţi, laolaltă cu cântece de beţie sau de dragoste auzite de la cei mari, fericiţi că un adult ne  trata cu acea seriozitate preţioasă pe care restul refuzau să ne-o acorde. Amiezile, ne găsiserăm o altă îndeletnicire : aceea de a găti pentru Katia. Provocarea acelei veri era să şterpelim de pe la casele noastre tot ce puteam şi cum puteam, iar lipsa de programare şi de previzibilitate se concretiza într-o adunătură nebunească de ingrediente atât de diferite, încât numărul reţetelor testate era unul pantagruelic: compot de cireşe şi coacăze dres cu ou, lipii cu mere şi carne tocată, salată de ou cu frunze de viţă de vie…Uneori, izbuteam şi mâncăruri mai omeneşti, bazate pe reţete « tradiţionale », cum ar fi o tocăniţă din resturi de ciuperci de pădure sau plăcinte cu brânză cu care îţi rupeai dinţii de tari ce erau. Katia le mânca însă cu plăcere, fericită ca are ceva proaspăt şi cald la  masă.

 

O asemenea plăcintă a salvat-o de la o boală necunoscută şi istovitoare – sau chiar de la moarte, după spusele ei. Vara se sfârşise, vizitele noastre la Katia încetară,  cum se întâmpla în fiecare iarnă. Era în postul de dinaintea crăciunului, post pe care dânsa îl respecta cu cuvioşenie, hrănindu-se timp de câteva săptămâni numai cu fasole şi cartofi. Deşi religia era un tabu în vremurile acelea şi oamenii se fereau să meargă la biserică, posturile erau ţinute cu regularitate : dreptul de a mânca ce vor şi cum vor era printre singurele lucruri care nu puteau fi sustrase. Săptămâni la rând casa mirosea a varză acră,  a fasole pregătită în toate felurile imaginabile şi alte mâncăruri caraghioase, din care laptele, ouăle sau peştele lipseau cu desăvârşire. Pentru noi, cei mici, era un adevărat blestem împotriva căruia ne revoltam vehement, astfel că în curând părinţii reduseră într-un mod cu totul arbitrar perioada de post la o singură săptămână, pe care o alegeau ei când  credeau de cuviinţă.  Katia însă se încăpăţâna să ţină întreg postul – poate pentru că avea nenumărate păcate din tinereţe, după cum spuneau  gurile rele. Spre sfârşitul postului, căzu istovită, incapabilă  să înghită ceva şi cu atât mai mult să se ţină pe picioare, mai ales că paralizia îi lovise la începutul toamnei şi membrele inferioare. În ziua dinainte de crăciun mama s-a apucat să coacă plăcinte, iar eu m-am ales cu nişte resturi de aluat şi cu o lingură de brânză pe care am amestecat-o cu tot felul de verdeţuri, cu ceapă, mărar şi altele asemenea, frământând şi întinzând fără milă aluatul călduţ, până când în cele din urmă am izbutit să încropesc ceva care semăna cu o plăcintă. Când fu gata, am scos-o din cuptor, rotundă ca o lună plină şi am ieşit pe poartă ca  săgeata, grăbită să i-o ofer bătrânei  Katia. Eram un mic spiriduş din poveştile Katii alergând la buna vrăjitoare.

 

Katia zăcea la pat şi avea vocea stinsă şi palidă ca un fir ce stă să se rupă. Când i-am întins plăcinta încă fierbinte, primul lucru care m-a întrebat a fost să se intereseze dacă este o plăcintă de post. Fervoarea şi migala cu care o preparasem şi teama că toate eforturile mele ar putea fi  în zadar m-au făcut să clatin afirmativ din cap şi să îi spun cu o voce care preţ de câteva secunde a fost străbătută de fiorii ezitării, dar care apoi deveni încrezătoare ca şi cum aş fi spus adevărul şi numai adevărul :

 

-         Este de post, are doar verdeţuri şi atât ! E foarte bună însă…o să vezi…

 

Adevărul este că lingura de brânză se pierduse în marea de verdeţuri şi ceapă cu care o  amestecasem, aşa încât Katia nu i-a perceput gustul. În schimb, pentru corpul ei lihnit acea cantitate minusculă de calciu a contat, mai ales că a doua zi postul se încheia şi bătrâna a putut să se înfrupte şi din alte bunătăţi aduse de prin vecini. Atunci când m-am dus să îi cânt un colind  în dimineaţa de crăciun am găsit-o înzdrăvenită, cu vocea înviorată, parcă gata să izbucnească în acel şuvoi de râsete care urmau poveştilor ei, alături de un platou cu cârnaţi şi chiftele de care încă nu se atinsese.

 

-         Eram să mor ! Dacă copiliţa asta nu mă hrănea, azi m-aţi fi pomenit, povestea ea, iar mie îmi creştea inima de bucurie şi ochii mi se umezeau de lacrimi, gândindu-mă cu eroică mândrie la gestul meu, a cărui amploare nu o realizasem atunci când am convins-o să mănânce plăcinta.

 

 

În schimb, nu am fost în stare să găsesc niciodată leacul pentru paralizia care se extindea şi năpădea parţi întregi din corpul femeii, transformându-l într-un captiv al imobilităţii. În ultimele zile ale bolii, părinţii nu ne-au permis să o vizităm, din cauza mirosului pestilenţial care umpluse casa şi pentru a ne proteja de spectacolul umilitor şi dureros al morţii. Eram oricum prinşi cu pregătirile pentru marşul militar dat în cinstea zilei Armatei Roşii, confecţionând steguleţe purpurii şi  chipiuri militare din hârtie cartonată, pe care apoi le vopseam, încercând să combinăm diferitele nuanţe de verde, astfel încât la final să rezulte inconfundabilul kaki al uniformelor soldăţeşti. În  febra pregătirilor am uitat cu desăvârşire de prietena noastră, până când într-o dimineaţă de sâmbătă am auzit-o pe mama şoptind ceva la urechea tatălui, cu un aer grav şi conspirativ. Din şuşoteala lor nedesluşită,  numele Katei s-a desprins cu claritatea luminii, astfel încât în următoarea jumătate de oră m-am strecurat pe furiş pe uşă, încercând să descopăr misterul şoaptelor mamei. Uşa la casa bătrânei era ca întotdeauna deschisă şi am  năvălit împreună cu o rafală de aer îngheţat în încăperea în care bătrâna dormea de obicei: i-am zărit conturul corpului întins pe pat sub cearşaful subţire şi alb cu care era acoperită din cap până în picioare. Toate lucrurile aveau locul schimbat, de parcă cineva se apucase să facă în sfârşit ordine în ele şi un miros apăsător îmi izbi nările, făcându-mă să îmi duc mâna la nas, dar chiar atunci am privit spre peretele unde de obicei se afla portretul şi am văzut că era gol. Era gol goluţ…Am rămas pietruită în mijlocul odăii, la jumătatea distanţei dintre pat şi  zid, aidoma voinicilor din basme ajunşi la răscrucile de drumuri. Simţeam că un pas la stânga îmi va dezvălui o cu totul altă taină decât un pas făcut la dreapta şi paralizată de emoţie nu ştiam între care să aleg, când am simţit că izul greu de excremente şi mizerie stătută  se risipi ca o vrajă rea şi o adiere de flori de măr şi iarbă crudă pluti sfios peste încăpere ca o fantomă primăvăratică în miezul rece al iernii. Eram convinsă că minunea s-a produs, dar nu ştiam ce anume s-a întâmplat şi nici cum arăta miracolul, când în sfârşit m-am decis să mă îndrept în direcţia patului, însă  chiar atunci uşa din spatele meu se deschise şi auzii o voce care îmi porunci aspru :

 

-         Ce faci tu aici ?  Tot acum să te vad că pleci acasă, copiii nu au ce căuta aici…hai, fuga, maica-ta ştie unde eşti ?

 

Era o vecină care intră cu o căldare de apa scoasă de la fântâna. Vocea ei a spart  rotunjimea acelei clipe fermecate şi a lăsat  nedezlegată taina în miezul căruia mă aflam. Am zbughit-o în goană pe uşă, ca dintr-un tărâm fermecat, îndreptându-mă către casă, unde părinţii îmi descoperiseră absenţa. Le-am spus unde am fost, întrebându-i cu voce spartă  ce s-a întâmplat. M-au luat de mână cu grijă, iar răspunsul lor  a sunat atât de lipsit de orice noimă în urechile mele de copil, încât nu am putut să nu zâmbesc:

 

-         Din păcate, de azi înainte nu vei mai putea merge la mătuşa Katia, pentru că a murit.

 

A urmat o întreagă peroraţie a bunicii despre oamenii bătrâni care mor şi pe care dumnezeu îi ia la el, despre rai şi iad, despre păcate şi mântuirea sufletului. Deşi poveştile biblice ale bunicii aveau câteodată un aer  visător şi ciudat, în care se amesteca izul de tămâie din sertarele în care dânsa îşi păstra lucrurile şi mirosul de săpun englezesc de contrabandă pe care îl degajau mâinile ei,  cruzimea dumnezeilor descrişi de ea mă oripila. La şcoală, învăţătoarea ne repeta cu consecvenţă de două trei ori pe zi că dumnezeu este o invenţie menită să prostească oamenii, dar acest argument nu era de natură să trezească în mine o atât de mare ură împotriva divinităţii precum felul sângeros şi neîndurător în care dumnezeul bunicii mele înţelegea să facă dreptate. M-am aşezat cuminte şi tăcută pe scaun, mi-am sorbit ceaiul din ramuri de vişin într-o linişte plină de îngândurare, pe care părinţii mei au remarcat-o deîndată, aruncându-şi ocheade pline de compătimire faţă de închipuita mea îndurerare. Nu, nu eram îndurerată, pentru că nu credeam nimic din ce mi se spunea, convinsă că adulţii îmi ascund cu bună credinţă un adevăr pe care doar ei se consideră demni de a-l stăpâni. Ştiam că miracolul intuit de mine atâta amar de vreme s-a produs, văzusem asta, iar dovada era lipsa portretului de pe perete, corpul acoperit misterios de giulgiul alb şi parfumul sălbatic şi năuc care îmi mai persista în nări. Mintea mea rămăsese blocată la clipa aceea a jumătăţii de drum în care mă oprisem, încercând să desluşească minunea pe care aş fi privit-o cu ochii mei dacă aş fi făcut un singur pas şi dacă vecina nu ar fi pătruns atât de brutal şi neaşteptat în odaie.

 

După prânz, am tras cu urechea la discuţiile părinţilor cu o vecină venită în vizită. Tot ce am putut sa desluşesc era că cineva dintre vecini aprinsese un foc foarte puternic în soba Katii, pentru a putea rezista întreaga noapte gerului de afară, iar soba se încinse în asemenea hal, încât îi provocă bătrânei paralizate arsuri mortale pe  jumătatea de trup cu care  stătea lipită de soba a cărei căldură i se păru ocrotitoare şi care sfârşi prin a o ucide. Atunci, la cei opt ani ai mei, nu am priceput foarte bine tot ce se întâmplase, dar cele auzite mi-au fost de ajuns pentru a pune cap la cap faptele şi pentru a oferi un răspuns tuturor întrebărilor mele: în sfârşit,  Katia câştigase lupta împotriva blestemului focului care îl mistuise pe Flocosul şi învinsese astfel vraja care o  făcea captiva unui trup ţeapăn şi puturos de femeie bătrână.  Mirosul de floare de măr care îmi mai stăruia în nari era dovada vie a acestei minuni şi acum ştiam că  ceea ce crezusem eu de dimineaţă a fi corpul bătrânei era de fapt conturul siluetei frumoasei Katia, despuiată de pielea-i de femeie bătrână şi bolnavă şi transformată în tânăra cu ochi mari şi galeşi al cărui portret dispăruse de pe perete  datorită metamorfozei. Iar eu asistasem, preţ de câteva zeci de secunde, pana la intervenţia zgomotoasă a vecinei, la această minune, întrezărind liniile suave ale corpului de prinţesă ce se reliefa sub aripile albe şi uriaşe  de înger pe care eu, în prostia şi zăpăceala acelor secunde, le crezusem a fi un simplu cearşaf. 

Ce nu am reuşit sa înţeleg niciodată în toată copilăria mea  a fost motivul pentru care părinţii mei, laolaltă cu toţi adulţii, ne ascunseseră cu atâta ostentaţie adevărul şi  inventaseră acea poveste  penibilă şi tristă a morţii…

Întâlnirea

L-a zărit înainte de a intra în salonul de masaj. Bărbatul din faţa ei  era de o frumuseţe devastatoare, care îţi tăia respiraţia. Privirile ei s-au prelins ca o umbră dupa el şi la un moment dat s-au întâlnit, scurt şi fulgerator, preţ de o fracţiune de secundă, cu cele ale lui. Dupa care ea a intrat în salonul de masaj. În ochi îi licărea un luciu primăvăratic, deşi troienele de zăpadă zăceau cenuşii şi  murdare pe străzile orasului.

 

Peste o jumătate de oră termină şedinţa,  făcu un duş şi intră în sala în care se afla piscina.  În dreapta, pe sezlong, îl zări pe el. Era singur în toată încăperea, cu o carte în mână şi un pahar de suc de portocale alături. Îl privi iarăşi pe fugă înainte să se îndrepte către bazinul de înot. Brusc, genunchii i se înmuiară şi I se păru că  podeaua se năruie sub atingerea tălpilor ei: îşi aminti că se îngrăşase. Se simţi stingheră în corpul ei pe care ar fi  vrut sa îl lepede ca pe o piele de şarpe. Când ajunse pe marginea bazinului, vechiul instinct de seducţie îi dictă ceea ce trebuia să facă: îşi desprinse părul lung, prins în coadă de cal, şi-l lăsă liber pe spate pentru ca el să poată să îi admire unduirile mătăsoase şi apoi şi-l strânse din nou, de data aceasta într-un coc, pentru a nu-şi uda pletele. În felul acesta, corpul ei se întindea în sus împreună cu braţele, căpătând un plus de supleţe. Pentru că stătea cu spatele la el, îi oferea o ocazie ideală pentru a-I putea admira silueta astfel prelungită. După ce îşi adună părul, se grăbi să intre în apă pentru ca el să nu îi observe imperfecţiunile trupului.

 

Apa era un pic rece. Începu să înoate. Fericirea de a-l fi întâlnit pe el îi desfăcea larg braţele, făcând-o să înoate cu o graţie acvatică de care nu se credea capabilă. Îl aşteptă să coboare în bazin, imaginându-şi atingerea întâmplătoare a corpurilor lor în timpul înotului. Închise ochii, sperând că atuni când îi va deschide el va fi undeva, prin preajmă. Sub pleoapele ei căzute se învălmăşiră dintr-o dată toate visele pe care le hrănise cândva în adâncul finiinţei  ei şi ştiu că el era cel care îi bântuia aceste fantasme. Obişnuia să viseze la dragoste cu ochii deschişi, atunci când conducea sau se afla undeva, în vreo gară sau sală de aşteptare. De aceea, nu se plictisea nicăieri, niciodată. Şi în toate acele năluciri ale imaginaţiei se ascundea el – înţelese aceasta abia acum, când îl întâlni şi când ochii ei alunecară după el ca o umbră ce-şi urmăreste conturul corpului fizic datorită căruia există.

 

Îşi miji pleoapele. El continua să zacă pe şezlongul lui. Apoi, se ridică şi intră în jacuzzi.

 

O gheară neagră îi strânse pieptul. Pentru prima dată în viaţă simţea că frumuseţea ei este umbrită de cea a unui bărbat. Ar fi dat orice numai să fi scăpat de cele câteva kilograme  şi să aibă un trup perfect. Ar fi dat orice pentru ca frumuseţea ei să capete acea strălucire care să o ajute să se îndrepte regală şi glorioasă către el. Închise din nou ochii, sperând că atunci când îi va deschide, el va fi intrat în apă. Poate că Jacuzzi-ul nu era decât un popas prilejuit de nesiguranţă în drumul lui către ea. Şi din nou, ştiu că toţi bărbaţii pe care îi iubise sau care o iubiseră nu fuseseră decât compromisuri ridicole între visele ei şi realitatea prea îngustă.

 

I se făcu frig. Se sprijini cu coatele de marginea piscinei, neîndrăznind să privească în spate. Era aproape convinsă că la celălat capăt al bazinului se afla el.

 

El era, însă, din nou, pe şezlong. Frigul care începuse să îi strângă pielea se înteţi. Ar fi vrut să iasă, dar se gândi la corpul ei năclăit de cele 3 kilograme suplimentare. Perfecţiunea bărbatului din preajma sa o paraliză. Continuă să înoate, cu dinţii tremurându-i nervos de frig.  

 

Poate e prost, poate e un golan superficial, se alina ea. Poate nu e in stare să schimbe două vorbe. Cineva atât de frumos nu poate fi decât superficial. Se bucură ca şi cum ar fi repurtat o victorie. Apoi îşi aminti că şi despre ea unii oameni gândeau la fel, că o judecau cu aceeaşi uşurime. O cuprinse o tristeţe răvăşitoare, cu gust amar. Dar continuă să spere ca el va inrtra in piscină, că doar prelungea aşteptarea pentru că dorea să o tortureze şi să crească tensiunea. I se făcu dor de el şi mai mult decât înainte de a-l fi întâlnit. Îi dispreţui pe toţi bărbaţii emoţionaţi de frumuseţea ei, ca o regină ce se răzbună umilinud-şi sclavii atunci când soldaţii ei pierd  bătălia pentru cucerirea regatului vecin. Apa devein ca de gheaţă, se forţă să înoate mai repede, pentru a-şi încălzi muşchii, dar nu ar fi ieşit din piscina nici moartă. Mai ales acum, când ştia clar că el nu o plăcuse, că i se păru grasă şi neatractivă.

 

El privi la ceas,  mai avea 15 minute pentru a ajunge la întâlnirea stabilită. Ar fi vrut să sune şi să anuleze această întâlnire. Dar se gândi că va rămâne aici, pe acest şezlong alb, ca un adolescent tâmp privind o femeie care abia a binevoit să îl privească de câteva ori şi care nu mai ieşea din piscină. Se ridică, îşi luă prosopul şi cartea şi se îndreptă spre ieşire. Îşi aminti, cu o strângere de inimă, liniile graţioase şi delicate ale trupului ei perfect.  Se gândi la ochii ei care se încleştară, accidental şi fugar până la durere, cu ai săi. Şi îl cuprinse un regret infinit că nu învăţase să înoate.

POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

Când eram mai tânără visam, aveam atât de multe vise. Lumea mi se părea o infinită grădină, în care nenumărate comori stau ascunse sub fiecare arbore. Îmi doream atât de mult să cunosc aceasta gradină, să îi străbat toate cărările, toate drumurile.

Astăzi am impresia că am trăit 100 de ani şi că am cunoscut tot ce se poate cunoaşte în această lume. Mă simt obosită, mă simt foarte obosită, ca după un veac de zbucium necontenit şi îmi aştept moartea cu resemnarea celui care poartă în spate un secol de deziluzii. Sunt  închisă în viaţa mea limitată, în viata mea banală, în  cochilia mediocrităţii mele pe care nu o pot sparge.

Îndestularea şi excesele mele mă fac sa îmi pot permite această atitudine, această greaţă de a trăi, privilegiu al celor care nu cunosc înfometarea şi moartea în fiecare zi.  Mii de copii mor zilnic din lipsă de apă sau pentru că apa pe care o consumă nu este potabilă. Eu stau în cada mea  plină cu apă caldă şi spumă…şi mă gândesc la o moarte care pentru mine nu este decât o potenţialitate. Ce picior frumos am, învăluit în strălucirea acestei ape…am pielea fină, delicată, înmuiata de  apa parfumată…apa din lipsa căreia acum, în  această clipă, moare un copil, sau zece, sau o sută…nu ştiu, dar cineva moare. Sunt părtaşă la un sistem care face ca undeva în lume un copil sa moară de inaniţie, de sete sau din cauza lipsei unor medicamente care expiră neglijent în dulăpiorul meu.

Şi cum pot  eu să evadez din castelul de fildeş al vieţii mele urbane?…

Mi-e atât de frică de atrocitatea vieţii, încât sunt paralizată şi orice speranţă nu este decât un suflu uşor şi plăpând care se ghemuieşte timid în sufletul meu, alături de groaza, imensa mea groază în faţa lumii. Lama aceasta, ca o sclipire de argint, care acum o voi prelinge pe pielea mea, ah ! doare…iată cum doare, aceasta este deci durerea. Epiderma care pocneşte ca un ambalaj comprimat în vid şi lichidul roşu, care se întinde ca o aţă pe albul mâinii mele, şi usturimea în jurul căreia se concentrează toată fiinţa mea în clipa de faţă… Vai, aceasta este doar o mică rană, o superficială zgârietură…Trebuie să încerc să apăs lama mai adânc…mai adânc, aşa, ah, nu, nu, nu pot, este prea mult, cum suporta alţi oameni durerea… ?  Sângele meu, totuşi ce frumos este desenul sângelui pe pielea  curată, dar cum au suportat sutele, miile, zecile de mii de oameni torturile cumplite ?

Îmi amintesc una dintre primele scene de violenţă căreia i-am fost martoră. Eram la ferma bunicilor, într-o primăvară cu iarbă crudă şi fragedă, iar bunicul s-a dus să taie câţiva miei pentru cina pascală. M-am dosit în spatele ieslei pentru a nu fi zărită şi am asistat la întreaga procesiune a uciderii mielului, de la început până la sfârşit. Am văzut cum i-a retezat  gâtlejul mielului înspăimânt, cum sângele acestuia a ţâşnit nestăvilit, revărsându-se cu dărnicie peste blăniţa cârlionţată, încă impregnată cu mirosul laptelui matern. Corpul micului animal a zvâcnit convulsiv,  sălbatic,  desenând nişte mişcări pe care nu le-am mai văzut şi care păreau dansul unui acrobat posedat. Ochii i s-au dilatat, uriaşi, gata să-i sară din orbite, a început să urineze, urina  se amesteca cu sângele cald al mielul aflat pe moarte.  Bunicul l-a spânzurat în aer de labele legate cu o sfoară, agăţându-l  de o bară metalică şi aşteptând să îşi tragă ultima suflare pentru a putea să îl jupoaie de  piele şi în tot acest timp am privit fără să clipesc, tremurând toată, scufundându-mă într-un amestec de groază, milă, dezgust şi extaz.

În acea primăvară, de acele sărbători ale  Paştelui a fost peste puterile mele să mănânc carne de miel şi nici după aceea nu am mai fost capabilă vreodată. Abia târziu la maturitate am reîncercat gustul cărnii albe, impunându-mi gestul ca pe un exerciţiu de voinţă, întocmai cum demult, cu ani în urmă, îmi propusesem să nu închid ochii, oricât de înfiorătoare ar fi fost priveliştea sacrificării animalului nevinovat.

După spectacolul crud al acelei primăveri am început să trag cu ochiul şi la pasările  agonizânde, ale căror trupuri despărţite de capete săltau în sus şi în jos pe nisipul însângerat, ca într-un bizar şi străvechi dans al morţii. Probabil nu mai simţeau nici o durere, din moment ce viaţa li se scursese din corp laolaltă cu  capul căzut sub lovitura toporului cu care sărmanele raţe şi găini erau măcelărite de bunica-mea. Eram îngrozită, dar un instinct morbid îmi spunea că dacă nu voi asista la aceste scene, viaţa mea va fi incompletă, ca şi cum aş fugi zadarnic de ceva cu care confruntarea devenea, mai devreme sau mai târziu, o fatalitate.

Rana de pe pielea mea,  o mică şi ridicolă rană… Aşa, mai adânc, să înfig lama mai adânc…Acum, în clipa asta cineva este torturat, undeva într-un alt colt al planetei…

Am citit undeva ca in momentele de durere cumplita creierul nostru secreta o substanţă care ne creează o stare de beatitudine, pentru a contracara efectul suferinţei şi al morţii. De aceea, unii mor cu zâmbetul pe buze…Dar cum poţi – chiar dacă durerea ta este mai puţin sfâşietoare – cum poţi să uiţi condiţia umilitoare a cărnii tale, să fii redus la starea unui viţel strangulat pentru a fi  ulterior transformat în biftec ? Cum e posibil ca măcar pentru o clipă să ştii că eşti doar un animal, că întreaga umanitate îţi este anihilată doar prin puterea covârşitoare a cărnii dezlănţuite ?

Aş vrea sa găsesc în mine puterea de a accepta această convieţuire a cărnii agonizânde cu lucrurile frumoase, cu viaţa mea, cu parfumurile cu care îmi ung corpul îmbăiat, cu cafeaua cu lapte a dimineţilor mele, cu savoarea fructelor dulci care mă aşteaptă acum în salon, să împac viaţa cu moartea şi durerea cu plăcerea în interiorul propriei mele vieţi, să confer coexistenţei lor un sens, o direcţie, o semnificaţie…dar cum să fac? Sa mă arunc de pe terasa celei mai înalte clădiri din oraş, îmbrăcată în cea mai scumpă şi frumoasă rochie a mea, în semn de iubire pentru lume, în semn de solidaritate cu cei suferinzi, cu sângele lor, să fac un copil care însă începând cu naşterea va trăi experienţa durerii, să plec cu o echipă de ajutor umanitar în deşertul Saharei, ce să fac ?

Atunci când soţul ei o anunţă că va pleca în nordul ţării, unde fuseseră găsite însemnate zăcăminte aurifere, Maia se hotărî imediat să îl urmeze. Povestea descoperirii aurului o fermecase de la bun început. Un ţăran se apucă să sape o fântână în curtea casei sale, când descoperi, la numai câţiva metri adâncime, sclipiciosul praf aurifer amestecat cu argila. Autorităţile competente confirmară conţinutul  valorosului metal, dar uimirea tuturor fu şi mai mare când un alt sătean, ros de invidie, se apucă să sape chiar în pragul casei sale…la aceeaşi adâncime, colbul preţios îi izbucni în ochi ca o rafală fermecată. În următoarele două săptămâni, alţi 46 de ţărani se avântară zdravăn săpând măruntaiele pământului şi găsiră zăcăminte de metal nobil în curţile lor. Nimeni nu îşi putea explica cum sute de ani de-a rândul strămoşii lor, care  frământaseră huma acestor meleaguri ca pe un aluat cald nu dăduseră, măcar o singură dată, peste nici un  gram de aur. Dar întrebarea nu avu timp să se coaguleze în minţile sătenilor care, îngropaţi de-o viaţă în sărăcie, vedeau brusc cum norocul le surâde şi orizontul nu mai pare un zid impenetrabil.

Vestea descoperirii zăcămintelor căzu ca o bombă peste capul guvernanţilor, politicienilor, industriaşilor şi a ţăranilor din partea locului. În câteva luni de zile, terenurile erau vândute unei companii de extracţie a aurului, unde soţul Maiei se numără printre principalii acţionari, casele fură devastate, năruite, iar sătenii antrenaţi într-o învălmăşeală neobosită, provocată de mutarea lor în alte zone ale ţării.

În timp ce soţul ei mişuna cuprins de o autentică febră a aurului, ordonând inginerilor şi muncitorilor de pe şantier, programând noi săpături şi noi teste, negociind cu ţăranii cumpărarea proprietăţilor acestora, ea umbla buimacă, străbătând decorul demiurgic, de sfârşit – sau început – de lume. Colinda emoţionată de restructurările masive ale peisajului, de nepăsarea solemnă a munţilor din zare, de zecile de expresii care se citeau pe fetele tuturor. Se oprea de câteva ori pe zi la terasele unor foste pensiuni agro-turistice, care acum se vedeau invadate de oameni de afaceri, de geologi, de ziarişti, de reporteri şi tot felul de aventuroşi încercând să câştige un ban în acest iureş aurifer. Se găsiră unii care cumpărau casele şi terenurile ţăranilor, profitând de haosul creat, pentru ca apoi să le vândă companiei aurifere la un preţ dublu sau triplu.

Încălţata în cizme lungi din piele de căprioara, obosită să străbată aceste decoruri parcă special create pentru ea, făcea pauze scurte ca  să servească un prânz frugal, de obicei format din brânzeturi sau şuncă albă, sau să bea un ceai şi apoi îşi relua peregrinările. Nu o băga nimeni în seama, toţi erau preocupaţi să vândă, să cumpere sau să câştige ceva, astfel încât nici măcar ochii de lunatecă ai unei femei singure nu reuşeau să îi sustragă pe cei de faţă din starea de transă în care intraseră.

La una din aceste pensiuni îl zări pe el. O izbi cicatricea pronunţată, ca o hartă a unui continent nedescoperit încă, care începea sub lobul urechii stângi, cobora ferm în jos către umăr pe grumaz şi apoi dispărea sub pânza cămăşii albe . O căldură şerpuitoare îi topi genunchii, îi înţepeni încheieturile degetelor şi îi inundă privirea împăienjenită atunci când îşi închipui că atinge acea cicatrice. Teama de sânge, de durere şi de moarte reveni în viaţa ei, însoţită de data aceasta de o moleşeală fierbinte care nu o cunoscuse până atunci. Cu un gest devenit reflex, împinse farfuria cu bucata de friptură pe care o consuma, pentru că îi redeşteptă acea greaţă înrădăcinată în teama sacră de a nu-şi profana propriul ei corp mâncând o substanţă identică celei din care ea însăşi era formată. I se părea că procedând astfel îşi pune la adăpost de orice suferinţă sau umilinţă fizică propriul ei trup. Dar la câteva secunde după ce împinse farfuria, mâna i se întinse instinctiv înapoi, tăie o bucata de carne şi o duse la gură. O mestecă cu o plăcere nouă, gândindu-se la cicatricea-hartă a necunoscutului. Îmi mănânc propria moarte, gândi ea.

Târziu, în noapte, după ce îşi petrecu întreaga după amiază pe acea terasă într-o aşteptare încremenită, nu rămăseseră decât ei doi, fiecare la masa lui, sorbindu-şi în tăcere băuturile – el vinul roşu, ea – vinul alb. El observă surâsul ei electrizant, vrăjit, parcă reflectat într-un adânc de oglindă fermecată, intr-atât de ireal i se păru şi îşi schimbă masa, venind alături de ea.

-                Pot să te întreb, riscând să par indiscretă, zise ea, de unde ai această cicatrice ?

Acum  el purta un pulover pe gât şi cicatricea nu se vedea deloc, aşa că la privirea lui mirată, ea îi oferi cea mai sinceră explicaţie :

-                Am văzut-o mai devreme, la prânz, când erai aşezat la masa de colo.

-                Am fost la război, îi răspunse el. E urma unei torturi.

Răspunsul lui suna grandios şi solemn ca un psalm biblic pentru urechile unui păcătos încântat. În alte circumstanţe, întrebarea ei ar fi fost  în ce război luase parte, în ce ţară, în ce an, dar toate acestea fură înlocuite de una singură, unica care acum i se părea cu adevărat importantă.

-                De ce ? Ce ai căutat acolo ?

Răspunsul lui fu unul care nu-l dăduse niciodată nimănui altcuiva atunci când vreo întrebare similară îi fu pusă.

-                Pentru că războiul face parte din noi…din viaţă. Şi moartea, voiam să văd moartea cu ochii mei…

-                Ţi-e mai puţin frica după ce ai văzut moartea la tot pasul ? Să fie adevărat că dacă stai faţă în faţă cu moartea te eliberezi de angoasele ei ?

Îi puse această întrebare  la fel de firesc şi simplu ca şi cum l-ar fi întrebat pe şotul ei, aşa cum făcea în fiecare seară, dacă a apucat să mănânce de prânz.

-                O, doamne, ce întrebare! Exclamă el, scuturând din cap…Dacă mi-e mai puţin frică de moarte…dumnezeule..

Maia zâmbi cumva vinovat şi tăcu. Si el tăcu o vreme.

-                Aş putea sa iţi ating cicatricea? îl ruga ea într-un final.

El îi luă palma într-a sa şi i-o petrecu pe sub pulover, pe sub cămaşă, pana când degetele ei dibuiră în întunericul veşmintelor calde nişte reliefuri catifelate, şănţuleţe mici şi ondulări sinuoase, de o delicateţe mult diferită de restul pielii, amintind de petalele florilor primăvăratice. Ce suavă este moartea…sau poate viaţa, gândi ea, şi cât de plăpândă. Negrul nopţii era transparent şi rece, înceţoşat doar de stelele de gheaţă şi în acest negru de cristal lichefiat trupul ei se îndreptă spre al lui, ca o fantomă albicioasă, ca o umbră a unui nor, căutând un culcuş cald, cu contururi concrete, în spaţiul diluat al cosmosului. Degetele ei mângâiau neîncetat cicatricea, căutând să o descopere, să înlăture straturile de veşminte care o ascundeau privirilor ei însetate de spectacolul agoniei cărnii. Şi totuşi, pielea lui emana un miros de viaţă, de bărbat, de animal care tocmai şi-a devorat prada şi buzele ei sorbiră această mireasma atunci când îi sărutară cicatricea. Această carne care a cunoscut direct şi nemijlocit apropierea morţii, această carne care acum tresăltă de plăcere, ca o plută în derivă pe care se îmbarcaseră viaţa şi moartea. Braţele lui o cuprinseră cu forţa, gura lui o căuta pe a ei, gura ei care acum găsea gustul limbii lui calde la fel de dulce ca cel al cicatricei trandafirii. O luă în braţe şi o urcă aşa până în camera lui, la etajul întâi, în timp ce ea îi şoptea cu capul înfundat în pieptul lui toate cuvintele pe care le ştia în clipa aceea :

-                Dragoste, viaţă, iubire, dragostea  mea.

Adormiră târziu în noapte, după ce făcuseră dragoste în repetate rânduri, după ce trupul lui îi ajunsese la fel de drag ca şi cicatricea de pe umăr, la fel ca şi alte câteva cicatrice mai mici pe care le descoperi explorându-i corpul arămiu. Adormiră unul în braţele altuia, el ţinând-o îmbrăţişată pe la spate, ambii cu genunchii îndoiţi. Priviţi de sus, păreau a fi doi  fetuşi gemeni într-un uter matern.

Dragostea mea, ce frumos dormi. Ce cald şi ce plăcut e trupul tău de bărbat puternic, puternic şi slab. Şi ce  tăcere desăvârşită, de castel fermecat, s-a lăsat în noaptea aceasta. Ce frumoasă şi fragilă e iubirea din mine…

Iubirea e fragilă şi neputincioasă ca un fulg care se topeşte în aer. Plăpândă ca o floare într-o mare de sânge.

Te strâng în braţe…iubirea noastră…. Ce este iubirea? Un ocean al tandreţii dezlănţuite, care încearcă să  îndulcească brutalitatea vieţii? Un surâs matern aşternut pe o frunte îndurerată? Sentimentul mamei pentru copil şi al copilului pentru mamă -  aceasta e iubirea, şi către aceasta evoluează toate celelalte forme de iubire, pentru că în această lume barbară e singura formă de afecţiune care ne poate pune la adăpost. Iubim în celalalt un biet om, un muritor pentru care îl compătimim pentru umanitatea sa identică cu a noastră. Pe care îl iubim pentru că ne compătimim  şi pentru că ne iubim pe noi înşine.

Dar această iubire nu ne dăruieşte nicidecum iluzia nemuririi. Iluzia unui corp plutuitor şi uşor ca fluturii verii, ca dansul vântului, ca sclipirile razelor de soare pe un perete imaculat…Iluzia dansului inconştient printre cuţite, de asupra unui abis…nu, sentimentul morţii pluteşte greu peste noi.

Alături de tine însă îmi trăiesc pentru o secundă iluzia nemuririi mele. Strânge-mă în braţe.

Iubirea mea – un vis al unui corp care nu simte durerea. Un vis al absenţei violenţei din această lume.

Ce bine e în braţele tale…ca şi când pe lume nu ar exista decât acest geam imens al camerei noastre prin care pătrunde lumina lăptoasă  a zorilor…aceste cearşafuri răvăşite de pânză topită, care se odihnesc peste corpurile noastre istovite. O lume în care toate cearşafurile sunt curate şi parfumate şi găzduiesc, sfioase şi tainice, iubirile  oamenilor. Nimeni nu doarme pe rogojini şi nici în frig, suferinţa e o poveste dintr-o viaţă anterioară.

Piciorul tău care se strecoară printre picioarele mele, ah ce piele tânără şi suavă, piele tânără care acum nu ştii ce e durerea, căreia eu îi dăruiesc plăcere. Curând o să adorm la loc, ce mult îmi place să dorm alături de tine, e ca o mică moarte împărtăşită în doi, o moarte care nu e definitivă, care îţi aduce uitarea fără a-ţi răpi surâsul de pe chipul celuilalt în zorii zilei. Ochii mi se închid şi uit visul care m-a trezit…uit gândurile mele…unde.. ce? Mâna ta, mâna ta care trece peste corpul meu, corpul tău trezit la viaţă, sângele tău redeşteptat, sângele meu, carnea mea, cicatricea ta, floare însângerată şi feerică…ce mult îmi place când mă săruţi acolo, da, mângâie-mi gâtul şi umărul şi acolo, da…îmi place, ce bine, ce corp minunat avem…curând vom bea cafeaua cu lapte…vreau să te sărut aici în lobul urechii, da, mâna mea pe corpul tău, mâna mea în mâna ta şi apoi pe coapsa ta … ce bine, săruta-mă, corpul tău cald fierbinte fierbinte şi umed iubeşte-mă toată viaţa mea acum iubeşte-mă te iubesc…te iubesc pe tine…eu te iubesc.

-                Te iubesc, îi spuse el.

-                Te iubesc, îi răspunse ea, repetându-i spusele.

-                Cât este ora ?

-                Trei dimineaţa. Săruta-mă, te rog.

El o sărută pe buze, pe ochi, pe umăr, îi mângâie fruntea, sunt obosiţi de dragoste şi buimaci de somnul convulsiv, întrerupt de viziunile fericirii care îi năpădise dintr-odată.

- Eşti frumoasă.

Ea zâmbeşte bucuroasă ca un copil căruia i s-a dăruit un iepuraş de ciocolată. Se apleacă si îl sărută. Îşi plimbă  gura pe cicatricea lui, o mică cicatrice ca harta unei insule aşezată  pe piept, în partea opusă inimii. Îi linge rănile, urmele rănilor de altădată, şi e fericită să regăsească brusc liniştea durerii, pitită  ca o alună coaptă în  cochilia  iubirii lor nou născute.

- Te-a durut ? întreabă ea, arătând la mica cicatrice.

El clatină afirmativ din cap şi zâmbeşte privindu-i chipul.

- Cum ţi-au făcut-o ?

- Aceasta ? arăta el la insula sângerie. Cu ţigara aprinsa…nu e plăcut, dar nici nu e cel mai rău lucru.

Ea închide ochii şi faţa i se crispează, pârjolita de imaginea torturii. Faţa lui se contorsionează şi ea dint-o dată, izbită de amintirea mirosului fatidic al respiraţiei călăului, de umezeala rece şi întunecoasă a  beciului, de senzaţia de neputinţă a propriei goliciuni, a propriului corp devenit inamic, răspunzând cu atâta voiciune şi cu atâta rapiditate tuturor loviturilor, arsurilor, şocurilor electrice. Mirosul de carne arsă îi revine în nări, scoate un uşor geamăt, apoi pentru a-l alunga îşi afundă faţa între coapsele ei şi umezeala lor, parfumul lor de tânăra panteră mustind de sănătate, de sudoare şi secreţii ale bărbatului iubit se suprapune izurilor venite din celula închisorii. Din unghiul în care se afla, trupul ei, acum redus la imaginea abdomenului suplu, mărginit în depărtare de sânii luminoşi, pare un deşert infinit, străjuit la orizont de sânii – munţi înalţi, peste care luna de afară îşi plimbă palida-i strălucire.

Trupul ei peisaj lunatic, peisaj prin care el va rătăci de azi înainte ca un beduin strigându-şi durerea, uitându-şi  durerea, regăsind viaţa şi moartea într-o carne frumos sculptată, pe care o strânge în braţe, mult, mult, puternic, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare, ascultând suspinele ei care devin din ce în ce mai vagi, mai şoptite, mai nepământeşti, mai imperceptibile pentru auzul uman. Trupul lui, care de azi înainte va strangula respiraţia sacadată a trupului ei, trupul ei devenit invizibil, minuscul, inexistent, făcând-o să uite realitatea grea a propriei cărni, a propriei morţi, a propriei existenţe.

Unde eşti, te iubesc, mă auzi, te iubesc, vocea ta din altă lume, da te aud, te iubesc, te iubesc, dragoste, iubirea mea, unde eşti, te iubesc, aici sunt, dar aici sunt eu, aici eşti tu, te căutam, m-ai găsit, te-am aşteptat, s-a sfârşit aşteptarea, acum am venit, rană, visule, durere, sens, te iubesc, unde eşti totuşi, sunt aici, dar aici sunt eu, săruta-mă, suntem, aici suntem, sau nu mai suntem, săruta-mă, te iubesc, unde eşti, sunt aici, dar aici sunt eu.

Zorii zilei se lăsară albicioşi şi denşi, ca un abur străbătut de timidele striaţii violete şi sângerii ale globului solar. Peisajul rănit de bazinele de extracţie, de săpăturile care îi străpung huma roşcată zace în nemişcare. Ici şi colo se aude strigătul spart al unor cocoşi, rătăciţi prin curţile puţinelor gospodarii ţărăneşti care mai rămăseseră în zona. Încet, încet,  prin ceaţa dimineţii încep sa clipocească luminile aprinse de primii deşteptaţi. Vag, un miros de cafea proaspăta începe să se împrăştie prin aer, dăruind o undă de umanitate acestui tablou  decupat din decorul altei planete. Primele voci omeneşti se răsfiră prin atmosfera matinală o dată cu lumina tot mai violentă a zilei.

Apoi, văzduhul molcom e răzbătut de primele strigate puternice, care sfâşie tihna dimineţii în bucăţi, ca pe o cârpă putrezită.

- Aurul, aurul, unde este aurul ?!

- A dispărut aurul ! A dispărut aurul !

- Nu mai e nimic, bazinele sunt goale, nu e nici un fir !

- Unde e aurul ?

- Unde e aurul?

Oamenii încep să mişune aidoma unui furnicar strivit de piciorul unui elefant. Strigătele nu contenesc, învălmăşeala se transformă în haos, oamenii răsfiră în palme argila şi nu descoperă nici o urmă de strălucire, doar huma grea, opacă. Se extrag probe şi se duc în laborator, se efectuează alte săpături în locuri noi, se pun întrebări. Dar aceleaşi frază revine repetat, plutind în gurile mulţimii.

- A dispărut aurul, aurul nu mai e ! Aurul !

În mijlocul acestui haos, un bărbat cu tâmplele uşor argintii rătăceşte cu ochi îngrijoraţi, fuge bezmetic printre oamenii înnebuniţi.

- Maia, Maia, unde eşti, Maiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa !!! Aţi văzut-o pe soţia mea? Maiaaaaaaaaaa!!!

Frunze înlăcrimate de boabele de rouă ale dimineţii lovesc mut  geamul camerei de la primul nivel al clădirii din cărămidă roşie. Înlăuntru, un iz de dragoste extenuantă pluteşte prin cameră, impregnându-se în toate obiectele din jur, în noptiera din lemn de nuc, în veioza cu picior de fier forjat, încă clipocind, în perdeaua care tresălta uşor, atinsă invizibil de vântul acestui parfum persistent. În mijlocul încăperii, un pat mare, cu cearşafuri îngreunate de umezeala transpiraţiei, şifonate parca în urma unor lupte romane…Dintre cutele spumegânde ale cearşafului se desprinde urma a două corpuri care au zăcut acolo, două corpuri în poziţie fetală, peste  contururile cărora se întind nişte desene ciudate, făcute în aur pur, aur care umple încăperea cu o văpaie de lumină, un aur dens, luminos, imperial, filtrat de impurităţi, sfidând clar obscurul zorilor de după geam. Desenele îşi desfăşoară formele bizare şi aurite, aidoma unor continente inexistente sau a unor harţi trasate de o civilizaţie necunoscută peste ambele corpuri, fără a respecta deloc graniţele dintre ele, graniţe ce abia dacă pot fi citite printre mulţimea de cute în relief ale cearşafurilor de pânză topită.

Dragoste cu gust de moarte

 

 

 

Prin geamul odăii de spital, lumina zorilor umezi se strecura ca un abur dintr-o altă lume, inaccesibilă celor care zăceau în paturile albe, în încăperi dezinfectate şi aseptice. Milada miji pleoapele pe care se forţă să le închidă fără a reuşi să doarmă şi îşi savură încă o dată durerea care i se prelingea prin corp ca un fluid de lavă încinsă. În curând avea să scape de orice suferinţă şi gândindu-se la aceasta închise ochii din nou şi se scufundă într-o dulce visare pe care nu o mai trăise de când era copil şi aştepta în ajunul sărbătorilor de iarnă cadourile lăsate de Moş Crăciun în ghetuţele aşezate cuminţi la gura sobei.

 

Îl căutase cu disperare de când ajunsese în spital, dar vocea din căsuţa vocală îi răspundea de fiecare dată cu aceeaşi încăpăţânare indiferentă, până când aseară la capătul celălalt al firului glasul lui  vibră cald şi plin de surprindere. Îl rugă să vină, evitând cu încrâncenare să îi ofere detalii despre motivul aflării ei în acel spital lugubru şi despre accidentul care era pe cale să o lase calică pentru tot restul vieţii. Toate acestea erau neesenţiale.  

 

Îl cunoscu cu câteva luni în urmă şi viaţa ei explodă în aer, fără ca măcar un singur fir de praf să se clintească de la locul său,  fără ca ritmul zilelor lungi şi anoste să se spargă aidoma unui vas în care cineva aruncă o piatră: fu o explozie invizibilă, produsă în surdină, aerul vibră şi îşi schimbă lumina, dar nimeni nu remarcă asta, ochii ei îşi schimbară sclipirea, umeziţi de forţa erupţiei, dar nici acest lucru nu fu observat. Ea însăşi îşi încleştă puternic pumnii, muşcându-şi buzele până la sânge în încercarea de a menţine verticalitatea propriului ei destin şi a relaţiei sale ameninţate de un dezastru final. Nici o piatră nu se nărui din acea construcţie pe care o ocrotise ani la rând, dar totul fu pârjolit pe dinăuntrul fragilului edificiu, ca după o invazie barbară. Nu rămăsese decât cenuşa neagră şi grea de sub care răsăreau firele plăpânde ale unei iubiri pe care ea se încăpăţâna să le ferească de lumina soarelui. Le mângâia cu degetele palpitând de bucurie, plângea la moartea lor şi apoi plângea iar atunci când altele noi îşi înălţau  vârfurile tremurătoare.

 

Cu şase luni în urmă, el o sunase, la recomandarea unei cunoştinţe comune, rugând-o să îl însoţească în calitate de  ghid şi traducător în călătoria-i exploratorie într-o regiune din vestul ţării. Lucra la un roman şi avea nevoie să se documenteze la faţa locului cu privire la unele aspecte ale vieţii din acea regiune, iar pentru aceasta avea nevoie de ajutorul unui ziarist experimentat care să îl ajute eventual şi cu traducerea. Ea acceptă bucuroasă şi într-o săptămână plecară împreună la drum.

 

Se îndrăgosti de el chiar din prima zi. Nu îl găsi nici frumos, nici atrăgător şi era, oricum, de aproape două ori mai în vârstă decât ea. Părea absorbit de propriul lui univers şi imun la frumuseţea ei, iar ea respiră uşurată, pentru că în felul acesta relaţia se aşeza pe un făgaş al normalităţii, eliberând-o de tensiuni inutile. E adevărat că în taină sperase la altceva, pentru că înainte de plecare citise câteva recenzii ale ultimelor sale două romane, pentru lectura integrală a cărora nu găsi timp, dar cele citite îi fură de ajuns ca să îşi imagineze că undeva, în adâncul lui, există o coardă sensibilă care tresaltă în ritmul bătăilor inimii ei.

În loc de aceasta, descoperi un bărbat uşor ursuz, care nu avea chef de discuţii filosofice şi despre care află că este şi căsătorit.

 

Mergeau pe un drum de ţară, plin de hârtoape şi îngust, unde intrară în conflict cu un localnic care îşi trăgea rabla anevoie prin praful cenuşiu. La vederea jeep-ului care tocmai îl depăşise, spiritul de frondă al localnicului se aprinse, băgă maşina în viteză şi porni, scârţâind din toate încheieturile, scoţând fum pe toate orificiile şi nu renunţă până când nu văzu jeep-ul lăsat în urmă. Numai că taman atunci rabla trase un ultim geamăt şi se înfundă într-una din gropile din mijlocul drumului. Înnebunit, şoferul transpirat ieşi în mijlocul drumului, ameninţând şi tunând ca o furtună, înjură jeep-ul care trecea calm pe lângă locul în care se consumase drama maşinii hodorogite şi atunci, învins de neputinţă şi furie, bărbatul elimină printre buzele sale pe care se adunaseră toate afuriseniile lumii şi o porţiune sănătoasă de salivă, ce se prelinse albicioasă pe sticla geamului din dreptul lui D. Acesta încercă să îşi menţină calmul, deşi era vădit deranjat şi nu înţelegea furia ce se năpustise asupra lui, mai conduse vreo 15 metri, după care opri brusc, şterse cu o batistă urmele umede ale scuipatului şi o anunţă pe Milada:

 

- Mă duc să îi dau o mână de ajutor, nu se poate să îl lăsăm aşa.

 

În clipa aceea, ceva în sufletul Miladei se topi ca o gheaţă peste care cade un ciob de soare. Toate legăturile care o ţineau laolaltă pe dinlăuntru se dizolvară, lăsând-o răvăşită şi încântată.  În zilele care au urmat, privirea ei căuta zadarnic un punct de sprijin în golul din jur, îşi frământa degetele nervoase în încercarea de a iniţia o discuţie care să spargă tăcerea în care zăceau scufundaţi atunci când rămâneau doar ei doi. În timpul orelor de lucru, însă, era energică, activă şi plină de aplomb, zâmbea politicos şi afectuos oamenilor cu care se întâlneau, bătea la porţile lor, oprea trecătorii pentru a întreba unde se află cutare sau cutare loc. Îi traducea spusele conlocutorilor privindu-l de multe ori în ochi pe D. în timp ce îi explica ceva, vorbindu-i cu o voce plină, ritmată, care o părăsea imediat ce sosea seara şi rămâneau singuri. Atâta timp cât se aflau în mişcare, discuţiile se legau cu dezinvoltura zborului păsării şi atunci îşi povesteau unul celuilalt despre cărţile care i-au marcat, despre copilăria fiecăruia, despre splendoarea ploii torenţiale care se prăbuşi peste lume în timp ce avansau printr-un câmp de floarea soarelui. Fiecare privea la drumul care se aşternea în faţă,  nesilit să înfrunte privirea istovitoare a  celuilalt, maşina înainta cu convingere şi această senzaţie de mobilitate risipea ezitările şi stânjeneala care îi cuprindeau deîndată ce se opreau locului. Atunci ochii lor se încleştau inevitabil, pentru că aşa o cerea situaţia, Milada pierdea controlul asupra muşchilor feţii şi asupra clipocitului genelor şi vorbeau despre tot felul de prostii, despre lucruri impersonale şi neinteresante pentru nici unul dintre ei.

 

Seara, când ajungeau şi se cazau la vreo pensiune ieşită în cale,  urcau împreună spre camerele lor, deschideau uşile în tăcere, apoi îşi aruncau peste umăr un  noapte bună, care în liniştea holului lung  suna sec ca un dovleac uscat şi golit de miez. Ea  intra în cameră, aprindea lampa, încercând să citească, dar era incapabilă să se concentreze, aşa că îşi strângea cuminte genunchii cu braţele, se ghemuia în aşternutul alb şi aştepta. El nu venea niciodată. Se gândi să inventeze un pretext pentru a-i bate la uşă, vru să mimeze o durere teribilă de cap care să o facă să se îndrepte cu ochi înlăcrimaţi  spre uşa camerei lui, îi trecu prin minte posibilitatea de a invoca nişte zgomote bizare care au trezit-o chipurile în miezul nopţii, speriind-o şi făcând-o să îl sune cerându-i ajutorul, dar renunţă pe rând la toate. În loc de aceasta, aştepta în tăcere, cu ochii plecaţi. În prima noapte, când zorii albăstrii se arătau după geam, reuşi să adoarmă. Şi atunci visă că făcea dragoste cu fratele ei, pe care nu-l văzuse de mai bine de un an de zile.

 

În altă seară, când călătoria lor se apropia de sfârşit şi ea îşi pierduse orice speranţă bău singură o sticlă de vin şi plânse în faţa oglinzii. Avea ochii încercănaţi, se gândi că în curând va fi o femeie bătrână şi urâtă, deja vedea semnele bătrâneţii pe chipul ei obosit şi iată, tocmai trecuse pe lângă marea dragoste a vieţii ei, trecuse mută, indiferentă, neputincioasă ca un copil care învaţă a merge. Mâinile îi tremurau, îi era ruşine pentru tot ce făcuse în aceste zile, neputând să îşi ascundă sfiala şi emoţiile care o sufocau precum un fum des în care se pierduse şi din care nu vedea nimic în jur.

 

Da, da, ştiu, sunt o proastă, iar tu eşti bun şi ţi-e milă de mine, pentru că înţelegi tot,  eşti drăguţ cu mine pentru că te înduioşează starea mea. 

 

Îşi propuse ca a doua zi să fie fermă şi încrezătoare, să îl privească drept în ochi, pentru a pune capăt acestei situaţii umilitoare şi stânjenitoare pentru ambii. Dar alcoolul îşi pierdu efectul până dimineaţa, mâinile îi tremurară din nou când se întâlniră să bea cafeaua şi fu fericită gândindu-se că aceasta era ultima zi a expediţiei lor, chiar dacă ştia că ceea ce va urma după aceasta va fi asemenea unui mare şi neliniştitor deşert.

 

În drumul de întoarcere, pentru că maşina mergea repede, pentru că fiecare privea la drumul care şerpuia în faţă, pentru că nu se ştia dacă aveau să se mai revadă vreodată şi când avea să se întâmple aceasta, el vorbi despre dragoste şi ea îi răspunse. Nici unul nu credea în trăinicia acestui sentiment, nici în longevitatea lui, nici în consistenţa lui.

 

- Cred mai mult într-o privire a cuiva pe care l-ai cunoscut preţ de o oră şi pe care ţi-o aminteşti înainte de moarte, îi spuse ea încet şi el aprobă, clătinând din cap.

 

După care, ca din întâmplare, el începu să îşi amintească cele mai frumoase declaraţii de iubire din toate cărţile pe care le citise vreodată. Era un mănunchi consistent de vorbe, situaţii, gesturi şi lucruri spuse şi nespuse, a căror înşiruire dură tot restul drumului până când umerii înalţi, împodobiţi cu reclame luminoase ai oraşului în care ambii locuiau se arătară la orizont. Tăcerea pluti din nou peste ei doi, el opri maşina în faţa casei ei, o sărută uşor pe ambii obraji şi privirile lor se încrucişară implorând milă, suave şi umede, până când D. urcă din nou la volan şi ea se îndreptă spre uşa blocului cărând bagajul pe rotile după ea.

 

Robert,  iubitul Miladei, cu care avea o relaţie veche de câţiva ani, o aştepta în biroul iluminat, cu fotolii colorate, în care ea intră şi se simţi străină cum niciodată nu se simţi în acea încăpere. Dar ordinea lucrurilor cunoscute, pacea aşternută peste obiecte şi peste viaţa care o aştepta, încrederea şi simplitatea privirilor lui Robert îi oferiră acel echilibru pe care îl pierduse în periplul ei prin vestul ţării şi înţelese că nu există nimic pe lume pentru care să poată să renunţe la ele, deşi le detesta şi viaţa ei i se părea ofilită ca o plantă peste care nu a plouat de foarte multă vreme. De dragul la ce să renunţe la viaţa aceasta? De dragul iubirii care nu durează, a iubirii care se transformă în rutină şi obişnuinţă?

 

Peste două săptămâni ea îl căută şi îi dădu transcrierile însoţite de traducerile unor interviuri pe care le făcuseră în călătoria lor. Băură o cafea pe o terasă dintr-o curte veche, împânzită de iederă şi viţă de vie şi el îi dărui ultimul său roman. Dincolo de stânjeneala care o făcea să articuleze cu dificultate cuvintele, un sentiment de milă acută puse stăpânire pe ea atunci când îl privi pe bărbatul acesta fragil, la fel de fragil şi dezgolit în faţa lumii ca şi ea. Mâinile lui cu degete lungi,  spatele uşor încovoiat sub o povară nevăzută, neputinţa care îl făcea incapabil să îi spună cât o iubeşte – doamne, oare chiar mă iubeşte – îi treziră în suflet o tandreţe amestecată cu milă şi dezgust, care nu avea nimic erotic în ea şi pe care o simţim atunci când privim fără filtre de protecţie în adâncul fiinţei noastre şi apoi ne retragem, speriaţi şi înduioşaţi, încercând să uităm. Discuţia fu formală, rece şi se despărţiră fără a-şi strânge mâna măcar, aruncându-şi câteva vorbe de rămas bun peste umăr, din mers, ca doi oameni care fug unul de altul.

 

Nu îl sună, nu îl căută, nu întrebă pe nimeni nimic despre el. Acum ştia că atunci când avea să moară, exista o privire pe care să şi-o poată aminti şi asta o făcea fericită. Atunci când ceva i se părea frumos, zâmbea visătoare, gândindu-se că undeva, în lume, în acel oraş, există cineva în care frumuseţea revelată ochilor ei vibrează cu aceeaşi intensitate. Şi totuşi, viaţa Miladei se consuma inutil, într-o lume care nu avea nici o legătură cu D. şi serile se închidea în baie unde plângea în surdină, ca să nu fie auzită.

 

De aceea, când el o sună la încă două săptămâni, ea nu răspunse la telefon. Cu siguranţă, nu o căuta pentru ceva personal, ea mai avea să îi transmită nişte transcrieri, dar Milada  refuză să îi audă vocea şi să îi vadă chipul, în timp ce mintea ei zvâcnea convulsiv prinsă în mrejele obsesiei pe care o urzea în jurul numelui lui pe care îl repeta până la neştire. Nu pricepea motivele retragerii în care tocmai se angajase, era convinsă că el este marea iubire a vieţii ei, dar îi lipsea puterea de a privi această realitate direct în faţă, de a veni în întâmpinarea ei. Sau cumva frica sălbatică că sentimentul de iubire va fi înlocuit de covârşitoarea senzaţie de milă, aşa cum se întâmplase la ultima lor întâlnire, era cea care o îndepărta de el? Or, de fapt, ceea ce căuta ea era doar un vis colorat despre dragoste cu care să îşi umple golul zilelor şi al nopţilor plate, o diversiune care să spargă monotonia vieţii, dar pentru care nu era dispusă să plătească prea mult? Sau fuga ei era aidoma paraliziei credinciosului care se întâlneşte cu îngerul?

 

Îl urî pe Robert, pe care începu să îl vadă dintr-o dată prin ochii lui D, cu toate că D. nu avea nici o opinie despre acesta, nu îl văzuse niciodată în viaţă şi abia dacă auzise câteva lucruri despre el. Însă, în urma întâlnirii cu D., era ca şi cum Milada ar fi deschis un ochi pe care se forţase să îl închidă dintotdeauna, iar acum nu mai putea privi lumea decât prin ochiul acesta. Robert  era un bărbat puternic, care o trata ca pe un copil bolnav, iar ea ştia că are nevoie de această protecţie la fel cum plantele au nevoie de lumină pentru fotosinteză. Am nevoie de această forţă pe care o detest, sunt mizerabilă, ştiu, dar ce putem face noi doi, eu şi cu tine, dezgoliţi ca doi prunci în faţa vitregiilor lumii?

 

În câteva luni, toate punţile fuseseră arse, viaţa ei se transformă în acea înşiruire de gesturi mecanice şi golite de sens, de care îi fu mereu frică. Atingerile lui Robert o oboseau şi o indispuneau, indiferenţa faţă de acesta creştea ca o buruiană sălbatică şi nu găsea în ea energia nici măcar pentru a se supăra pe el atunci când trebuia să o facă. O armonie ciudată se instală în viaţa lor, Robert o ceru în căsătorie,  iar Milada acceptă.

 

Şi din nou visă într-o noapte că face dragoste cu fratele ei.

 

Apoi, veni accidentul. Conducea pe şosea visând la o mică cabană de lemn, în mijlocul unei poiene înconjurate de mesteceni înrouraţi şi pini nordici, printre care se putea zări luciul mării reci sclipind în soare ca  un trup de peşte argintiu. Imaginea acestei fericiri era atât de frumoasă, încât merita toate sacrificiile din lume. Visa la o fericire în care nu credea  defel, dar dorinţa ei de a gusta din aceasta era la fel de nesăbuită  ca şi viteza cu care gonea, până când nu mai putu visa la nimic, pentru că se scufundă în beznă.

 

Ajunse la spital cu multiple fracturi şi dacă operaţia  nu reuşea, urma să rămână fără piciorul stâng. Handicapul fizic  o îngrozea încă de mică, când îşi scotea pe furiş centura de siguranţă atunci când mergea cu maşina, pentru a se asigura că, în caz de accident,  moartea îi era asigurată şi astfel va evita infirmitatea. Acum, la aflarea ştirii, o senzaţie de fericire nebănuită o inundă, ca şi cum brusc ar fi intrat într-o apă caldă şi parfumată.  

 

Te iubesc. Eşti marea iubire a vieţii mele, taci, taci nu îmi spune nimic, ştiu totul. Cuvintele nu îşi au rostul şi totuşi am atâta nevoie să îmi amintesc, ca pe o rugăciune, zecile de cuvinte pe care mi le-ai spus vreodată. Taci, taci.  Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.

 

În sfârşit, cuvintele prinseseră viaţă în ea şi în curând aveau să i se desprindă de pe buze ca nişte păsări albe care îşi iau zborul spre înălţimi. El o va ajuta, o va ajuta cu siguranţă, pentru că vorbiseră într-o seară în timp ce el conducea pe un drum de munte despre infirmitate şi fuseseră de acord că viaţa nu merită trăită dacă îţi lipseşte măcar şi un singur deget. Încercă să îl sune în repetate rânduri, visând la fericirea de a muri ucisă de mâna lui.

 

Pentru că nu era în ţară atunci când reuşi să îl prindă la telefon, D. nu putea ajunge decât a doua zi după operaţia ei, operaţie a cărei reuşită nu o interesa deloc. Lacrimile camuflate ale lui Robert, strângerile de mână şi încurajările acestuia străbătură la ea ca dincolo de un paravan de sticlă, izolat fonic, de după care nu răzbeau decât mimici şi  gesturi mecanice.

 

- Totul va fi bine, iubito…îi spuse acesta., mângâindu-i fruntea.

 

Când îşi reveni din anestezie, zâmbetul triumfător al doctorului îi dădu de înţeles ceea ce câteva secunde mai târziu îi  fu comunicat  cu voce tare:

 

- Operaţia a reuşit, domnişoară. Nu vă vom amputa membrul inferior.

 

Lacrimile şiroiră calde şi neajutorate pe obrajii Miladei. Toata lumea credea că plânge de bucurie, Robert o strângea în braţe, vorbindu-i despre viaţa care o aştepta, despre întoarcerea acasă.  Petrecu cu ea încă o jumătate de oră, apoi plecă să îşi vadă de treburile sale. Rămasă singură, neputinţa o învinse pe Milada şi se prăbuşi în hohote de plâns pe perna albă a patului de spital.

 

A doua zi de dimineaţă asistenta îi anunţă vizita unui bărbat. Palidă, cu ochii stinşi, Milada o rugă să îi transmită bărbatului acesta că doarme, că se află într-o stare gravă şi nu poate primi vizite.

 

- Nu, nu, stai, mai bine spune-i că m-au transferat într-un alt spital acum jumătate de oră şi nu ştii unde. Sau, nu ştiu, poate e mai bine  să îi spui totuşi că doctorul mi-a interzis orice fel de vizite.

 

Asistenta privea nedumerită, cu ochii holbaţi tâmp.

 

- Spune-i ce vrei dumneata, numai asigură-te că nu va reveni niciodată, te rog. Nu ştiu cum să îţi spun, dar …

 

Asistenta ieşi, dând din cap a semn de înţelegere.

 

- …da, unele iubiri nu pot merge mână în mână decât cu moartea, şopti ea pentru sine însăşi şi izbucni din nou în lacrimi.

Idealistul

 

IDEALISTUL

 

 

I.

Sunt un incorigibil idealist, îşi spunea Rafael în timp ce cobora treptele avionului, încercând sa îşi îndepărteze de pe obraz parul răvăşit de vântul primăvăratic. A luat de la aeroport un taxi până la hotelul Montalembert, situat în apropiere de Saint Germain, la care locuise cu câteva luni în urmă, în timpul unei delegaţii. Atunci  a stat într-o camera de lux cu o vedere ameţitoare asupra împrejurimilor, înteţite cu cafenele şi bistrouri, dar de data aceasta nu rezistă şi închirie un apartament întreg. Cel puţin pentru moment nu avea de ce sǎ îşi facă griji în privinţa banilor: între timp, va căuta o locuinţa frumoasă unde se va muta mai târziu şi care va deveni reşedinţa lui pariziană.

Covoarele pufoase şi aşternutul de mătase al patului în care s-a aruncat deîndată ce  a ajuns în apartamentul spaţios, dichisit cu mobilier de lemn de mahon, l-au liniştit puţin.  Mai simţea încă un gol acut în stomac, care îl storcea pe dinăuntru de parca ar fi avut cavitatea abdominală pustie, provocându-i oribila senzaţie de cădere liberă în vid. Da, exact asta simţea când se afla undeva, foarte sus şi privea în jos: nişte furnicături bizare în tălpi, ca şi cum picioarele sale anticipau groaza de a pierde terenul solid de sub ele, o moleşeală caldă în genunchi, usturimea declanşata în fiecare unghie şi un gol undeva mai jos de regiunea toracică. Vru să comande la recepţie un gin tonic, dar se răzgândi şi deschise mini-barul, unde găsi sticluţe miniaturale cu tot felul de băuturi ispititoare Răsturnă conţinutul uneia dintre ele într-un pahar, trase câteva înghiţituri, după care intră în duş. Sub jetul de apă, frica care îi strangula măruntaiele deveni şi mai puternică, dar se îmblânzi treptat sub efectul ginului amestecat cu căldura lichidă a aburilor. Când ieşi din baie, frica aproape că i se domoli de tot, transformându-se într-o moleşeală plăcută.

Se îmbrăcă în pripă şi ieşi. În holul hotelului se simţi privit de cei pe lângă care trecea şi stomacul i se strânse din nou. Se ştia frumos şi conştiinţa acestui fapt îl umplea de o bucurie ruşinoasă şi intensă, ca şi cum şi-ar fi dezvăluit în public una dintre marile şi tainicele sale plăceri.

Da, sunt  un incorigibil  idealist, îşi aminti dintr-o dată ideea care îl străfulgeră la ieşirea din avion.  Aici, in Paris, avea sa îşi realizeze toate visele, să se înscrie la doctorat şi să studieze, afundat în lecturile de care îi era atât de dor, probabil avea să plece pentru un timp în Tibet, în Palestina sau poate în Sri Lanka, încercând să gǎseascǎ locul în care prezenţa  şi implicarea lui ar fi fost mai utile. Se simţea însă ca un prunc care învaţă primii paşi si e îngrozitor de speriat de toate obiectele din jur de care ar putea să se lovească. În pofida tuturor posibilităţilor care i se deschideau şi a contului din bancǎ burduşit, această nesiguranţă nu îl părăsise din momentul în care se decise să plece. Îşi deschise  acest cont cu câteva zile înainte de a pleca, apoi transferase în el banii din contul comun pe care îl deţinea împreună cu soţia. Era sigur că ea nu îl va denunţa,  pentru ca era vorba de un cont secret, ale căror sume nu fuseseră incluse în declaraţia de avere  a niciunuia dintre ei şi care proveneau din  tot felul de afaceri murdare: licitaţii măsluite, contracte acordate pe sub mână, cadouri şi recompense oferite de tot felul de acoliţi politici. Orice informaţie despre acest cont ar fi antrenat o răsturnare de carieră politică a nevestei sale, iar el ştia mai bine ca oricare altul că ea nu şi-ar fi asumat acest risc. Cât despre  propria-i carieră politică, a considerat-o îngropată din prima clipă în care şi-a decis plecarea.

Se opri la Café de Flore şi ceru un pastis, care îi moleşi toate încheieturile, amintindu-i de senzualitatea copleşitoare a sudului. Trebuia să mănânce undeva, Cartierul Latin se afla în apropiere, dar se mâhni gândindu-se că ar putea cina de unul singur, aşa că începu să caute în agenda telefonicǎ pe cineva cu care să poată lua masa: găsi nume de politicieni francezi, numele unor oameni de afaceri, numele câtorva profesori. Obosi numai la ideea de a împărţi seara cu ei. Nici nu era un moment oportun pentru a-i întâlni, date fiind circumstanţele delicate ale plecării sale din Bucureşti, care aducea mai degrabă a fugă. Se opri asupra numelui unei foste colege de facultate, Lavinia, pe care nu o văzuse de mai bine de 10 ani şi cu care întreţinea o corespondenţă ocazională.

Cinarǎ într-un bistro cu decoraţii marine şi Lavinia îl bombardă cu amintiri din vremea studenţiei lor. Râseră cu lacrimi, deşi toate faptele evocate de amica sa îi erau absolut necunoscute lui Rafael: părea că cineva le ştersese cu un burete din memoria lui.

Se despărţiră târziu în noapte. În drumul spre casă Rafael se chinuia să îşi amintească măcar una dinte scenele evocate cu atâta patimă de fosta sa colegă, dar memoria i se înceţoşă ca o pâclă deasă prin care nu poţi să înaintezi. Nu reuşi să îşi amintească nimic, era iritat, iar nervozitatea îi spori atunci când  taximetristul îi ceru de aproape două ori mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Pentru ca era obosit şi se grăbea să ajungă în camera sa, plăti, dar îl înjură mai mult ca pentru sine atunci când ieşi pe uşa maşinii. Taximeristul, ce se dovedi a fi român, îi aruncă un val de înjurături pe geam, care îl urmăriră până aproape de intrarea în hotel, ca un câine râios de care nu poţi să scapi. Cuvintele blasfematoare  îi stǎruirǎ în memorie când ajunse în apartamentul său şi dintr-o dată toată seară i se păru îngrozitor de anostă şi obositoare. Se simţi obosit şi înfrânt.

Decizia de a pleca nu a fost una uşoară, dar a fost rapidă. Se întorcea de la aeroport, unde o condusese pe soţia sa. Era noapte, luminile se reflectau aburinde prin ceaţa molatică a oraşului primăvăratic, cu aer călduţ şi umed, iar şoferul limuzinei i-a cerut permisiunea să deschidă radioul. Vibraţiile melodiei vechi s-au răspândit în aer ca o pată de culoare. Limuzina trecea pe lângă casele şi blocurile joase, prafuite si cuminti, din zona de nord a capitalei. Majoritatea geamurior erau iluminate, pentru că seara cobora calmă peste oraş.  Îşi imagină mulţimea de vieţi a celor care locuiau dincolo de acele ferestre şi avu certitudinea că undeva,  doi oameni se iubesc şi sunt fericiţi, se iubesc atât de mult încât  tot restul lumii nu mai contează deloc: nici vacarmul  oraşului febril, în care maşinile claxonau isteric alergând spre staţiunile de munte, nici cerşetorii care zăboveau prin staţiile de autobuze,  nici grăsanii care îşi savurau platourile cu fripturi scumpe la restaurantele chic din zonele bune, nici ifosele unor cucoane care se sfâşiau din priviri între ele încercând să obţină acel ceva  căreia nici una dintre ele nu îi putea spune pe nume.  Ar fi dat orice pentru această fericire şi pentru acea libertate.

Şi mai ales, ar fi dat orice să scape din tăvălugul anost şi aplatizant  în care era cuprins. Deşi cariera sa politică reintrase cumva în normal, fără suişuri şi coborâşuri de când îşi dăduse demisia din poziţia de ministru şi îşi exercita funcţia de deputat într-un mod cât se poate de onorabil, era ceva exasperant în faptul că dintr-o data el, Rafael, nu mai reprezenta centrul atenţiei. Îl obseda gândul că  apogeul vieţii sale politice rămăsese în urmă şi trebuiau să mai treacă ani buni până să ajungă din nou la acelaşi nivel, să îşi toace nervii şi să îşi reprime sentimentele şi idealurile pe care nu şi  le putea striga în gura mare. Până şi ura sa împotriva aliaţilor săi politici, care fusese mereu mai puternică decât cea împotriva duşmanilor, pălise de la o vreme, înlocuită de un soi de dezgust lipsit de vigoare, ca o frunză uscată şi călcată în picioare.  Aceasta înfrângere – discutabilă, ştia asta -  îl obosea şi îl aruncă într-o stare de astenie bleagă.

Trebuie să te regăseşti, Rafael, îşi spuse el.

A doua zi merse la bancă de dimineaţă şi îşi creă un nou cont, în care începu să transfere banii comuni ai familiei. Era plin de ură faţă de trecut şi dornic să plece ca şi cum orice minut de şedere i-ar fi strivit pieptul sub o greutate sufocantă.

*****************************************************************************************************

Atunci când sosise în capitală, cu ani în urmă, Rafael era  un biet băiat frumos,  provenind dintr-o fundătura de comună îndepărtată, cu capul plin de idei şi  buzunarele goale de bătea vântul în ele. A locuit primii ani într-un cămin studenţesc, a îndurat foamete, au fost zile în care nu avea nici un sfanţ. Dar toate aceste lipsuri aveau o alură de nobleţe în ochii lui şi îi plăcea să se trezească dimineaţă cu ochii traşi şi încercuiţi de umbre cenuşii,  nemâncat de câteva zile şi extrăgându-şi energia din cafelele la ibric care constituiau singura lui hrană alături de pâinea prăjită pe reşoul electric. La vârsta aceea îl preocupa sensul existenţei mai mult decât hrana şi  căzu cu o savoare amară într-un soi de nihilism în care disperarea provocată de nimicnicia lumii se amesteca cu sentimentul tragic al propriei grandori: era mândru că putea suporta povara existenţei în pofida vidului care se căsca în miezul acesteia, asemenea unui fruct  frumos, dar găunos. La început îl înspăimântase ideea morţii veşnice, a neantului, dar cu timpul se convinse de frumuseţea lucrurilor care mor, pe care o găsi mai intensă şi mai tulburătoare decât a eternităţii însuşi. De aceea, îl înduioşa frumuseţea florilor ce se ofilesc, a ochilor ce se sting, a focului ce se destramă.

Se zăvorî în singurătatea lui. Deşi îi plăcea să pălăvrăgească cu colegii pe marginea vreunui roman pe care şi-l împrumutau unul altuia, cu adevărat nu putea savura decât clipele de solitudine. În momentele în care un dor sălbatic de sine însuşi punea stăpânire pe el se retrăgea undeva, unde apuca, într-o sală goală de curs sau în bibliotecă şi se revela sie  însuşi cu o bucurie înlăcrimată, aproape extatică.

„ E nevoie de singurătate, nota el în jurnalul său. Avem nevoie de singurătate pentru a ne construi: astfel înălţăm zidurile propriei fortăreţe, ziduri care ne vor apăra de invaziile ulterioare, atunci când nu ne vom mai aparţine. Pentru că noi suntem ca nişte râuri ce-şi ies uneori din albie: împrumutăm praful, parfumurile, culorile şi gunoaiele pământurilor pe care le hrănim şi le irigăm, dar apoi revenim în albia noastră. Şi suntem salvaţi de ceea ce am construit înainte… ”

Se credea protagonistul unei măreţe epopei care abia începea, chiar dacă nu îl băga nimeni în seamă în afară de fetele care erau topite după el. Nu îi era foarte limpede ce anume voia de la viaţă, nici nu ştia foarte exact cum arată drumul pe care trebuia să meargă, dar era sigur ca şi-ar fi dat viaţa pentru a ajunge la capătul acelui drum.

În anul trei de facultate i se ivi oportunitatea de a face un stagiu de muncă voluntară la un institut de cercetare al unui mare corifeu al politicii româneşti. Se mobiliză cu greu, nedorind să îşi perturbe  ritmul amorţit şi visător al după-amiezilor, dar îl flată ideea că astfel va putea cunoaşte oameni cu adevărat remarcabili, care îi vor stimula intelectul şi cărora le va putea împărtăşi din ideile sale.

De la bun început căută ocaziile potrivite pentru a-i arăta maestrului său inteligenţa şi erudiţia care se ascundeau în spatele chipului său minunat de erou de tragedie greacă. Serile citea cu încordare zeci de pagini din tratate de economie, reviste internaţionale pe care le împrumuta la institut, visând să îl impresioneze a doua zi pe strălucitul corifeu. Acesta îl privea cu un surâs pitit amical în colţul gurii, înduioşat de tremurul  febril care îi scutura întreg corpul în timp ce îi expunea concluziile vreunui articol. Pare-se însă că serenissimul era mai interesat de chipul său sculptat şi ochii cu irizaţii albastre decât de ideile care înflăcărau  aceşti ochi, în acelaşi timp timizi şi nebuni. Escalada mângâierilor  se declanşă neaşteptat de repede: la început discrete, apoi de-a dreptul provocatoare, acestea deveniră ingredientul cel mai picant şi punctul central al întâlnirilor de după-amiază din biblioteca impozantă, înţesatǎ de bibelouri antice a maestrului său. Se tăvăleau împreună pe divanul căptuşit cu catifea, sub ochii războinici ai unui voievod român ce îi fixa încruntat din rama aurită a unui tablou.

La început actul sexual i se păru dureros şi sfâşietor, dar nu îl dezgustă. Pur şi simplu, timp de câteva săptămâni nu mai plonjă în starea sa de reverie, de parcă o fiinţă necunoscută îl pândea în adâncul său. Era morocănos şi entuziasmat în acelaşi timp. Dezvoltă o pasiune bolnăvicioasă pentru cel care devenise amantul său şi curând experimentă câteva accese de gelozie furibundă atunci când i se nazâri că acesta tânjeşte după un alt june. Uneori,  găsea supărătoare burta  umflată ca un pepene copt a iubitului său sau sexul fleşcăit, de om bătrân, al acestuia, însă reuşea să le ignore cu graţie: maestrul reprezenta pentru el încarnarea tuturor idealurilor sale fără nume, a acelei vieţi îndepărtate şi pline de  pasiune care îi dădea energia de a respira şi de a merge înainte. De aceea, când strângea în braţe trupul veşted, cu piele rozalie a amantului răpus de plăcere simţea că iată, strânge la pieptu-i, aievea, întreagă acea viaţă îndepărtată. Atunci când, la mai bine de 6 luni de când relaţia lor se înfiripase, maestrul îl întrebă dacă îl iubeşte, Rafael îi răspunse ferm:
- Enorm.

Şi nu minţea.

******************************************************************************************************

Iubirea corifeului îl introduse în sferele înalte ale dreptei politice româneşti. Îl însoţea pe maestru la conferinţele de presă, la întruniri, la congresele partidului, ca un paj timid, dar hotărât. Agenda încărcată a maestrului său îi răpi clipele acelea de solitudine contemplativă, dar după o perioadă de disconfort Rafael  întrezări, ca printr-o pâclă, semnificaţia noii conjuncturi în care se pomenise. Înţelese subit importanţa angajamentului civic, a activismului politic şi blamă paralizia în care îl aruncaseră până atunci meditaţiile sale pe marginea frumuseţii lumii, a sensului existenţei omului în faţa cosmosului, în faţa istoriei şi a tăvălugului impasibil care era moartea. Îşi aminti jenat că în primii ani de studenţie îşi râdea zeflemitor de colegii lui care se implicau în tot soiul de activităţi cu caracter civic, înfiinţând o asociaţie a studenţilor şi participând la şedinţele de senat ale universităţii pentru a apăra cauze pe care el le cataloga drept derizorii. Găsise şi o poreclă corespunzătoare pentru această categorie, pe care îi boteză „sindicalişti”.  Crezuse cu fervoare că a te implica e totuna cu a-ţi întina sufletul, pentru că tot ce vine din exterior îţi sustrage atenţia de la ceea ce este esenţial, adică de la propria interioritate.  Acum, când noţiunea de bine comun îi ilumină cugetul i se făcu ruşine de această imaturitate, dar îşi spuse că e firească la o anumită vârstă. Cu toate astea, pentru a şterge definitiv din memoria sa acest lucru, rupse din jurnalul său pagina ce conţinea consideraţiile respective. Era noapte şi bătu buimac la uşa vecinilor de palier să ceară o brichetă pentru a arde pagina respectivă. Dar mirosul trecutului făcut scrum, lumina flăcării pâlpâind şăgalnic în întunericul încăperii  îl ademeniră într-atât, încât arse treptat, pagină cu pagină, întreg jurnalul său. Toate cele scrise acolo i se păreau gânduri imature, de doi bani. Dimineaţa îl surprinse adormit deasupra mesei unde înfăptuise ritualul purificator, cu capul căzut pe masă şi chipul murdar ca al unui coşar din cauza cenuşii în care îşi odinise fruntea pana în zorii lăptoşi ai zilei.

Curând deveni membru de partid şi obţinu  un post de expert în centrala partidului. Pentru că îşi terminase studiile şi pentru că începuse să câştige mai bine părăsi căminul unde locuise timp de 4 ani şi se mută într-o garsonieră aproape de sediul partidului. Ar fi vrut sa îl invite pe maestru la o cină la el acasă, dar modestia propriei locuinţe i se păru derizorie faţă de risipa fastuoasă a casei în care locuia amantul său. De aceea continua să sune la uşa acestuia o dată la două sau trei seri, cu aceeaşi sârguinţă neclintită cu care îşi îndeplinea sarcinile de serviciu. Pe maestru îl invită la el acasă peste aproape doi ani, după ce candidase pe listele partidului şi obţinuse un loc de deputat în Cameră, ocazie cu care făcu un credit şi achiziţionă un apartament mai spaţios, modern şi cu geamuri largi, în inima Bucureştiului.

-          Este inadmisibil ca după 50 de ani de experiment totalitar şi dictatură comunistă tinerii lor să mai afişeze imaginea lui Che Guevara, se lamenta maestrul revoltat, referindu-se la partidul de opoziţie. Este o inconştienţă nepermisă, este ca şi cum nu am trage nici o lecţie din toată istoria acestor ani cumpliţi.

Era seara în care celebrau mutarea sa în noua locuinţă.  Se delectară mâncând paste cu fructe de mare, pe care Rafael le găti răbdător şi emoţionat toată după amiaza. Şi dintr-o dată, în timp ce îşi asculta idolul,  avu revelaţia dureroasă a incompatibilităţii care tocmai i se înfăţişase: din anii fragezi ai adolescenţei el fusese un admirator înflăcărat al lui Che Guevara. Citise volume întregi despre viaţa lui Che,  dar refuzase în mod constant să cumpere carnete sau tricouri inscripţionate cu chipul idolului său, considerându-le un afront adus acestuia de lumea modernă. Era convins că fanaticul argentinian ar fi preferat să moară anonim şi lipsit de glorie într-un spital burghez, decât să fie transformat în obiectul de consum al ordinii împotriva căreia luptase.

“Oare are dreapta idealuri, care o fi acestea? se întreba el după ce maestrul plecă, reflectând la propria-i situaţie. Şi e posibil  să  mori pentru aceste idealuri? Poţi să mori încercând să transformi lumea, desigur, cum a murit Che. Si, evident, poţi să mori apărând libertatea, cum au sfârşit atâţia dizidenţi ai regimului stalinist…dar acum, acum nu avem nici un Stalin, nu avem pe nimeni care să ne curme libertatea şi atunci pentru ce, pentru ce poate un om de dreapta  să moară  în lumea aceasta?”

Maestrul îi oferi acces nelimitat la biblioteca sa şi îi recomandă cu grijă cărţile de temelie ale ideologiei conservatoare, de la Chataubriand, Edmund Burk şi până la apologeţii pieţei libere ca Hayek sau Freedman. Rafael întrezări încetul cu încetul frumuseţea lucrurilor clădite cu tihnă şi cu răbdare, expresie fidelă a firii umane, cu toate mizeriile şi minunile ei. A o contesta înseamnă a contesta fiinţa umană, iar cei ce vor să o schimbe urmăresc implicit o transformare artificială a acesteia şi o îngrădire a libertăţii.

Desigur, Che voise să schimbe lumea, dar momentul istoric îi îndreptăţea nechibzuinţa şi necunoaşterea: cu aproape 50 de ani în urmă istoria nu îi pocnise pe oameni în creştet cu maciuca comunismului degenerat şi a tuturor regimurilor totalitare născute din aspiraţiile revoluţionare ale unor indivizi. Atunci, nevisătorii erau monştri de nepăsare, cărora istoria le-a dat dreptate :  visătorii de azi nu sunt decât nişte inadaptaţi ce refuză lecţiile trecutului. Dar visătorii trecutului şi cei ai prezentului nu trebuiau judecaţi cu aceeaşi unitate de măsură.

Ceea ce îl neliniştea însă pe Rafael era misiunea prozaică a paradigmei politice pe care o îmbrăţişase şi care se limita la îmbunătăţirea componentelor sistemului.  Pentru ce putea să moară un om care nu voia să schimbe lumea, care nu făcea decât să apere ordinea existentă? În ultimele cuvinte întrezări răspunsul la dilema sa şi se aruncă asupra lor ca un beduin istovit de arşiţa deşertului: putea să moară apărând această ordine de duşmanii ei, iar aceştia erau destul de numeroşi!

*********************************************************************************************************

Cugetările sale nu îi foloseau cu nimic în  cariera  politică. Aceasta se reducea la flecăreli pe holurile Parlamentului sau la dezbateri pe marginea unor  texte de legi anoste şi irelevante. Mai trist era faptul că toate energiile colegilor săi se consumau pe negocierile cu alte partide şi constituirea unui sistem de troc cu voturile care îl umplu de scârbă. De obicei negocierile se petreceau undeva sus, miza lor era obscura şi reflecta interesele imediate ale celor din conducerea partidului, iar el afla de deciziile luate prin intermediul maestrului sau doar atunci când i se spunea că trebuie să voteze într-un anumit fel. Prima dată când se confruntă cu o asemenea situaţie, răbufni indignat vărsându-şi furia asupra amantului său. Ajunse seara în braţele vechiului său iubit cu faţa contorsionată şi neagră de parcă zilele i-ar fi intrat la apă

-          Nu putem să creştem ajutorul de şomaj, asta este ca şi cum am încuraja lenea, oamenii nu vor mai avea nici un imbold să se reangajeze şi se vor transforma în nişte asistaţi sociali!

Maestrul îi explică că se apropiau alegerile, iar viitorul scaunului său de parlamentar depindea de votul şi simpatia acestor asistaţi.

-          Nu te opune dragul meu, politica e arta compromisului. Şi apoi, nu uita, orice nesupunere te va costa – cumva vrei să candidezi pe ultimul loc de pe lista partidului?

Corifeul avea o doză de idealism, rară printre ceilalţi membri ai partidului, iar acest lucru arunca un fel de punte între seniorul versat şi tânărul nărăvaş, sfârşind, aproape invariabil, prin convertirea ultimului. Strânse din buze şi votă precum îi sugeră maestrul. Se consola spunându-şi că oricum, chiar dacă ar fi votat aşa cum i-ar fi dictat propria sa conştiinţă, proiectele de lege erau în sine atât de proaste, rămânând paralele cu problemele majore ale ţării şi ale epocii prin care treceau, încât rezultatul ar fi fost acelaşi.

Apoi, într-o bună după amiază, un coleg de partid, Radu Tulburescu, cu care obişnuia să schimbe câte o vorbă două în pauzele de cafea, l-a luat de o parte şi a început să îi explice cu aerul unui om trecut prin ciur şi dârmoi că era posibil să aibă loc alegeri anticipate şi aveau nevoie de bani pentru campanie.

-         O să vezi, acum că s-a schimbat sistemul de vot şi nu se mai votează pe liste, o sp ai nevoie de bani, iar ce îşi dă partidul este o nimica toată. Fără bani, Rafael băiete, nu facem nimica, înţelegi…rămânem ca fraierii pe dinafară.

Apoi îi explică pe scurt schema: un prieten de-al său de facultate avea o firmă de construcţii, iar Ministerul Transporturilor organiza licitaţii pentru repararea şi întreţinerea unor drumuri publice. Rafael asculta atent încercând să înţeleagă legătura dintre drumurile publice şi campania lor electorală. Până la urmă pricepu: rafael îl cunoştea bine pe maestru, iar acesta la rându-i era un apropiat –Rafael tresări la auzul acestui cuvânt – al lui Giurgiu, care era secretar de stat la transporturi şi care se ocupa de licitaţiile organizate.

-         Eu nu pot să mă apropii de el, pentru că nu ştie de unde vin şi ce sorţi port, dar tu eşti din anturajul lui Bulgaru (acesta era numele maestrului), e altceva. Spune-i că vm împărţi totul pe din trei: eu, tu şi el, să nu îşi facă probleme. Numai să ne dea contractul…dacă ni-l dă, ne-am scos, şi dacă am intrat pe ţeavă, ştii cum e, lucrurile merg de la sine…

Bătură palma, dar în mintea lui rafael lucrurile nu erau foarte clare. Înţelegea cu o claritate diavolească că aşa merg lucrurile, că fără a recurge la asemenea tertipuri nimeni nu supravieţuieşte în politica autohtonă, dar mai ştia că acesta e un motiv pentru care lucrurile nu merg în ţara aceasta. „Dacă fiecare dintre noi se lamentează, iar apoi pentru a nu trece de fraier se comportă ca şi restul, atunci face parte din problemă. Şi atunci care mai e deosebirea dintre mine şi restul? Una de proporţie…” cugeta el în noaptea de după întâlnire.

Curios, însă, era senin. Deşi începuse demersurile pentru a lua legătura cu Giurgiu şi făcuse câţiva paşi substanţiali în acest sens, conştiinţa lui era uimitor de liniştită, fără ca, în acelaşi timp, să îl fi părăsit convingerea că face ceva care este atât imoral, cât şi ilegal. Când încasă primii bani câştigaţi astfel şi care nici măcar nu trebuiră investiţi în campanie, întrucât alegerile anticipate nu avuseseră loc, se simţi atât mândru, ca un puşti care renunţă la pantalonii scurţi şi îşi pune pentru prima dată unii lungi. Simţi că trecuse în altă categorie, în altă barcă, în altă tabără. Era mîndur şi se simţea, în acelaşi timp, nedreptăţit – se credea o victimă.

 

 Dintr-un masochism moral, în care curând a ajuns să se complacă, Rafael deveni mai catolic decât papa, angajându-se în tot felul de licitaţii măsluite, afaceri dubioase şi aranjamente aducătoare de câştiguri. După care, parcă răzbunându-se împotriva nedreptăţilor din jurul său prin adâncirea lor, aşa cum cineva întoarce cuţitul într-o rană, deveni parte la alte jocuri de partid. Acest lucru i-a sporit puterea şi influenţa in partid. La congresul ţinut cu un an înaintea alegerilor,  Rafael a fost ales vicepreşedinte al partidului şi în timp prestigiul său a ajuns să îl umbrească chiar pe cel al iubitului său, care niciodată nu catadicsise să se aleagă cu o funcţie importantă, rămânând un soi de eminenţă cenuşie a partidului. Afacerile în care s-a implicat s-au înmulţit, dar cu cât se adâncea mai mult în tenebrele afacerilor ilicite, cu atât satisfacţia lui Rafael creştea. Creştea şi se lăbărţa ca un rânjet dement al cuiva care, din cauză că îşi urăşte de moarte coechipierii, se bucură că nava pe care se află se duce la fund, chiar dacă asta înseamnă că el însuşi va sfârşi înecat.

 

 

II.

 

Majoritatea fotografiilor erau alb negru şi aveau o calitate destul de proastă, de pe ele se hlizeau la Rafael chipuri pe care şi le amintea vag şi pe care dacă le-ar fi întâlnit pe stradă nu le-ar fi recunoscut. Le descoperi toate la un loc, într-un plic, într-un miez de noapte când insomnia şi curiozitatea de a descoase trecutul tenebros pe care i-l relevă Lavinia şi pe care el nu şi-l amintea îl împinseră către una dintre valizele sale nedesfăcute.  Din fotografiile învechite îl privau tineri cu plete, alţi tineri cu o sticlă de palincă pe care şi-o disputau hlizindu-se, fete frumoase şi tinere, coafate după moda acelor ani, fete urâte, cu nasul încovoiat sau cu chipul schimonosit, băieţi cu faţa de adolescenţi cu tenul acneic. Toate se învârteau într-un carusel din care cu greu se desprindeau, ca dintr-un vertij, câteva feţe familiare. Se opri asupra unei fotografii care  îi atrase atenţia: în chenarul dreptunghiular o fetiţă cuminte, cu faţa plină şi cu expresia unei copile de grădiniţă, cu umeri firavi  de libelulă se amesteca cu chipurile neinteresante ale altor fete şi băieţi. Expresia ei îi era teribil de familiară şi răscoli ceva în Rafael. În câteva rânduri, îl năvali o senzaţie teribilă de déjà vu, dar simţea că ceva îi scapă, memoria lui se dilua de fiecare dată când o amintire era pe punctul să se închege şi să prindă contur.

O sună pe Lavina, cu care nu mai vorbise din prima seară a sosirii sale la Paris şi la următoarea întâlnire îi arătă fotografiile sale.  Lavinia îşi amintea numele câtorva dintre cei de pe poze, dar pe  alţii uitase cum îi cheamă, fapt care îl linişti pe Rafael, văzând-o şi pe fosta sa colegă afectată de uitare. Cu toate astea, atunci când nu îşi amintea numele lor, Lavinia  era în stare să depene ore în şir poveşti despre viaţa şi peripeţiile chipurilor topite în lumina învechită a pozelor.

- Fata aceasta? întrebă surprinsă Lavinia atunci  când Rafael îi arătă fata din fotografia care îl tulburase. Micuţa  aia care era înnebunită după tine, nu mai ştii cum roşea când îi vorbeai? Dar de ce întrebi – sau tu ţi-o aminteşti?

-          Nu, deloc, îi spuse el. Dar am impresia că am văzut-o…că o ştiu de undeva.

Lavinia hohoti şi îi dădu o palmă prietenească peste umăr:

-          Păi bineînţeles că o ştii, logică de fier ce-mi eşti, doar te afli şi tu în poză, ce dumnezeu…Şi în plus, îmi amintesc foarte clar, nu înţeleg cum ai putut să uiţi, că era teribil de îndrăgostită de tine…nu se poate să nu ţii mine, înseamnă că aveai sute de fete care te iubeau în taină şi de aceea le-ai dat uitării cu atâta nepăsare.

Din acea seară, neliniştea care îl încolţea atunci când se rătăcea ca într-o pădure deasă în negura trecutului fu dublată de obsesia chipului  din fotografie.

********************************************************************************************************

De câteva ori fu cât pe ce să renunţe la politică. De fiecare dată când reuşea să îşi formuleze cu suficientă claritate această opţiune, îl cuprindea o uşurare imensă, dar  simţea că o dată cu povara pe care şi-o arunca de pe umeri pierdea şi terenul de sub picioare. Politica era singurul lucru la care se pricepea şi pe care, de altfel, dorea să îl facă. I se părea inimaginabil şi umilitor să lucreze pentru a contribui la creşterea profiturilor vreunui patron vânzând ciocolată cu arome de căpşuni, ţigări mentolate sau alte nimicuri. Posibilitatea că el, Rafael, putea să  devină angajatul unei multinaţionale îi repugna la fel de puternic ca şi ideea de a deveni sclav pe plantaţie sau de a se prostitua. Dintre toate meseriile din lume, numai cele puse în slujba binelui public i se păreau onorabile şi scutite de ruşinea ce se naşte invariabil atunci când cineva îşi vinde propria muncă asemenea oricărei mărfuri, punând-o în folosul prosperităţii unui individ sau grup de acţionari. Ar fi vrut să facă altfel de politică, cu siguranţă, regreta ca nu s-a născut într-o epocă a marilor idei şi a proiectelor grandioase. Se consola spunându-şi că nu stă în puterea unui individ  să schimbe regulile unui sistem, deşi în adâncul fiinţei sale ştia că lucrurile au fost întotdeauna schimbate de indivizi, de voinţa şi viziunea unui singur om, aşa cum a făcut Che: gloatele nu au fost niciodată altceva decât mase de manevră. „Încă nu a sosit acel moment, momentul meu”, îşi spunea el, revenind cu un entuziasm revigorat la intrigile politicianiste ţesute aidoma unor pânze invizibile de păianjen pe holurile parlamentului şi în antecamerele birourilor somptuoase. Aceste reîntoarceri periodice îi aminteau prin simpla memorie a cărnii de durerea scrâşnită şi controlată cu care îşi scotea în copilărie dinţii de lapte – în loc să meargă la stomatolog sau să apeleze la ajutorul adulţilor, prefera să îşi răsucească de unul singur măseaua bolnavă până când sângele sărat şi călduţ începea să mustească la rădăcina gingiei eliberate.

*******************************************************************************************************

Lucrurile au luat o turnură nouă pentru el atunci când partidul său a început să fie ameninţat de o scindare pe din interior: tabăra în care se afla el şi maestrul era foarte impopulară şi sondajele de opinie arătau clar că la viitoarele alegeri fracţiunea rebelă ar fi înregistrat, în alianţă cu un alt partid din opoziţie,  o victorie zdrobitoare.  Mai era ceva despre care Rafael credea că reprezintă explicaţia atracţiei sale pentru aripa rebelă a partidului: era spiritul cu adevărat revoluţionar al celeilalte tabere, cutezanţa cu care spuneau lucrurilor pe nume şi demascau practicile învechite şi corupte ale sistemului.

Bianca Soare era una dintre porta-vocile acestei mişcări: era relativ tânără,  doar puţin mai în vârstă decât el, cu ochii mari şi iscoditori, în care ambiţia palpita frenetic, învăluindu-i într-o lumină incandescentă, ce îi îmblânzea asprimea chipului. A început să o curteze. A invitat-o la cină după o conferinţă economică la care  participaseră ambii, iar Bianca a acceptat cu un zâmbet studiat şi o prudenţă bine camuflată.

Au cinat într-un mic restaurant din apropierea hotelului Hilton, unde avusese loc si conferinţa. A încercat să evite  discuţiile despre politică, încercând să canalizeze discuţia câtre teme mai lejere: au vorbit despre filmul românesc, despre economie şi apoi s-au lansat într-o dispută despre sistemul de impozitare aflat în funcţiune. Bianca argumenta fără să se poticnească, cu o claritate uimitoare a gândurilor, care îl umplu de admiraţie: Rafael încă nu îşi clarificase dilemele doctrinare, continuând să îl adore pe Che  şi făcând apologia pieţei libere. Când au trecut la desert, ea a comandat mousse au chocloat şi privind-o cum ducea linguriţa la gură, ştergându-şi apoi, discret şi aproape insesizabil buzele cu vârful limbii pentru a linge urmele de ciocolată, Rafael simţi pentru prima dată după mulţi ani o dorinţă irezistibila faţă de o femeie. Această dorinţă i se aşeză ca un junghi dureros între coapse şi îl tulbură atât de puternic, încât probabil l-ar fi făcut să se încâlcească în propriile afirmaţii dacă, din fericire, nu ar fi fost întru totul de acord cu ce spunea Bianca.

S-au despărţit cordial, cu o strângere de mână şi cu făgăduinţa din partea ei de a se revedea curând, după ce avea să se întoarcă de la o reuniune din străinătate. Dorinţa aceea care i se aprinsese în sânge semăna cu o primăvară ce năvălise peste el, ca şi cum întreg corpul i-ar fi întinerit brusc şi s-ar fi deşteptat la viaţă. Îşi promise să nu se gândească prea mult la ea, fiindu-i teamă că aceasta ar fi putut compromite totul: undeva, în sinea lui, o mică fiară aflată de veghe îi şoptea că orice abandon fără margini reprezenta  un pericol şi că singura condiţie a reuşitei sale în viaţă era să găsească echilibrul potrivit între ceea ce trebuia şi ceea ce dorea să facă.

*****************************************************************************************************

Într-o noapte avu un vis. Se afla într-un labirint pe care îl străbătea anevoios, îi era frică, ştia ca fusese făcut prizonier. Era un labirint metalic, rece, cu multe încăperi. Rafael rătăcea prin încăperile acestuia, căutând ieşirea. Deodată a zărit o uşă, era o uşă întredeschisă, dincolo de care se adunase multă lume ciocnind şampanie într-un salon elegant – dar Rafael ştia că aceşti oameni îi sunt duşmani şi se grăbi sa închidă uşa. Merse mai departe, urmat îndeaproape de cineva care îl însoţea plângând în surdină, un soi de cerşetor, dar Rafael îl ignoră. Bântuiră ambii prin labirint, până ajunseră la o altă uşă, dincolo de care au zărit o funcţionară sobră, în taior şi fustă albastră, cu părul uscat strâns coc, dar şi aceasta îi era duşmană. Au rupt-o ambii la fugă, şi el şi umbra de om care îl însoţea. Alergară  gâfâind, tremurând de spaimă. Apoi cineva – un coleg de birou, superiorul lui, mama lui, cine e acest cineva ? – s-a apropiat de ei ţinând în braţe ceva de care Rafael ştia că are nevoie, ceva vital pentru reuşita evadării sale. I-a întins o raţă moartă, cu gâtul sfârtecat şi însângerat, o raţă verde, cu pielea de broască râioasă, o ciudăţenie a biologiei. Dintr-o dată, Rafael realiză că se aştepta la una ca asta, ştiuse dintotdeauna că acel ceva nu putea fi decât aşa, se resemnă scârbit şi visător… Umbra sau cerşetorul care îl urmărise dispăru luând-o la fugă, iar Rafael întinse mâinile pentru a-şi primi ofranda, oripilat la gândul că va atinge acea monstruozitate rece si lipicioasă…

Se trezi transpirat şi îngrozit înainte ca visul să se fi terminat. Merse la baie, urină şi îşi frecă îndelung mâinile cu săpun.

*******************************************************************************************************

S-au revăzut cu Bianca după 10 zile, când el a căutat-o, întâlnind-o apoi, ca din întâmplare, pe holurile parlamentului. O invită la o cafea, ea acceptă din nou şi atunci Rafael mulţumi pentru prima dată naturii care îl înzestrase cu acel chip atrăgător, ce aprindea sclipiri jucăuşe în ochii reprezentantelor de sex feminin – şi nu numai…

De data  aceasta se refugiară într-un local din zona pieţei Dorobanţi, alegând un restaurant care oferea ceva mai multă intimitate. Ea a comandat friptură de vită argentiniană şi  o sticlă de  vin Malbec fără să îl întrebe dacă voia să bea altceva. Pe el îl înnebuni această nonşalanţă.  Bianca purta o bluză albă, simplă, pe sub care i se puteau ghici umerii rotunzi şi sânii frumos conturaţi.  Vinul  îi moleşi uşor privirea, dar reuşi să rămână în continuare ageră, sprintenă în gândire şi în exprimare, cu cǎtarea ei  vorace de animal de pradă, vorbind cu aceeaşi fervoare despre reforma clasei politice, despre conservatorismul britanic şi războiul din Orientul mijlociu. Rafael o privea perplex, ameţit de tăria vinului, simţind o dorinţă învăluitoare de a se scufunda cu capul între sânii provocatori şi încorsetaţi  ai femeii din faţa sa. Această dorinţă era adâncită de  un sentiment indefinit, venind din adâncurile-i şi care semăna cu spaima.

-          De ce mă priveşti aşa? se opri ea brusc din discuţie.

-          Pentru ca eşti frumoasă şi pentru că te doresc, îi zburară lui Rafael cuvintele de pe buze, fără să vrea, sunând solemn şi catastrofal în contextul acelei discuţii atât de serioase.

Ea se lăsă pe spate şi începu să râdă în hohote, apoi, pentru a nu atrage prea mult privirile celor din jur, îşi sprijini bărbia în palme şi continuă să chicotească încet, ca un şoricel, pana când lacrimile îi umeziră ochii. Îi luă mâna într-a sa, iar el tremura ca un copil, aşteptându-se la orice după o asemenea enormitate neanunţată de nimic, îi mângâie interiorul palmei cu degetele ei umede şi îi şopti, scuturându-şi frumos părul scurt:

-          Nu te ştiam atât de direct şi atât de puţin diplomat, domnule Rafael Stroiescu, nu mi-aş fi închipuit niciodată ca eşti în stare de aşa ceva.

Şi începu să chicotească din nou.

-          Iartă-mă, iartă-mă, te rog, îi spus el, ştergându-şi fruntea de sudoare. Te rog să mă crezi,  nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată, se scuză el, gata să se ridice şi să plece, lăsând în urmă dezastrul provocat.

Dar ea îi strânse mâna şi îl opri din drum. Se iubiră în apartamentul lui, unde fugiră imediat după ce plătiră nota. Bianca avea un corp bine legat, cu spatele atletic şi sânii mari, indiscutabil mai atrăgător decât faţa ei, frumoasă doar atunci când zâmbea larg, spontan şi nestudiat. Corpul ei degaja un miros care semăna cu fânul uscat şi se gândi, fără să vrea, că femeia de sub el semăna cu o iapă zdravănă şi sănătoasă. Era pentru a doua oară când Rafael făcea dragoste cu o femeie, după ce prima dată fusese dezvirginat în adolescenţă de o zănatică de colegă, care îl înghesuise într-o toaletă în care mirosea a excremente şi a fum de ţigară, trăgându-i pantalonii de pe el. După atâţia ani, apropierea unui corp de femeie îl cutremură tot,  aşa cum probabil îl tulbură gustul cârnii gătite pe cineva care a stat ani la rândul într-o închisoare sau pe o insulă semi-pustie, hrănindu-se cu plante şi ierburi.

*******************************************************************************************************

Atunci a început să îl deteste pe maestrul său. Partidele amoroase la care se deda din ce în ce mai rar şi cu eforturi tot mai mari se transformară într-o tortură scârboasă. Maestrul îl privea cu ochişorii săi micuţi, scufundaţi în pungile de grăsime dedesubtul lor şi schiţa un surâs bănuitor, dar nu întreba nimic.

-          Ai obosit, dragul meu, ai avea nevoie de o vacanţă, poate ar trebui să pleci pentru o scurtă perioadă.

Rafael  negă vehement, nu putea pleca chiar acum. Povestea de iubire cu Bianca abia se înfiripa şi nu putea rupe firul poveştii la jumătatea drumului. Mai mult decât atât, Bianca începuse să îl introducă, discret şi cu toată diplomaţia de care era în stare – pentru că nici el nu i-o ceruse direct, mulţumindu-se să îi vorbească de insatisfacţiile sale politice şi de nevoia de schimbare – în cercul din ce în ce mai popular al rebelilor din interiorul partidului. Hotărât lucru, nu putea pleca chiar acum, nici într-un caz! Îl cuprinse un fel de milă tandră, de fiu risipitor pentru maestrul său, dar în acelaşi timp dezgustul şi ura faţă de el creşteau vertiginos, învolburându-se în sufletu-i ca nişte ape tulburi, mlăştinoase, în care nu îndrăznea să privească.

Se vedeau cu Bianca aproape în fiecare seară sau atât de des cât le permitea programul.

-          Eşti cel mai frumos bărbat care m-a iubit vreodată, îi spuse ea, gânditoare, trecându-i mâna peste obraz. Ai cele mai frumoase plete, şi cea mai fină piele, şi corpul unei sculpturi antice…îi şoptea ea scufundându-şi capul în poalele lui şi agăţându-se cu braţele de grumazul său.

-          De ce mă iubeşti? tresări ea dintr-o dată, zburdalnică ca un copil care aşteaptă să i se facă o surpriză.

Şi Rafael tresări, inima i se strânse ca şi cum brusc cineva l-ar fi întrebat în timpul unui examen important cât fac doi ori doi, iar el nu ar fi ştiut răspunsul la această întrebare simplă pentru că fusese prea ocupat cu ecuaţii mai sofisticate. Se simţi extraordinar de prost. Bălmăji câteva vorbe de dragoste, apoi îi sărută şi îi linse fiecare deget de la picioare, într-un gest de  supremă declaraţie de iubire. Dar gândul acesta rămase să îl neliniştească, fără a şti de ce, ca un fel de alarmă declanşată in surdină.

A doua zi Bianca nu răspunse la telefon de două ori succesiv, accentuându-i senzaţia de culpabilitate.

“Dar o iubesc…o iubesc, îşi spunea el, iar iubirea e un miracol inexplicabil “

Când o sună a treia oara, Bianca îi închise, iar la al patrulea telefon, la un interval de încă câteva ore, îi răspunse:

-          Iartă-mă, nu pot vorbi acum, îi spuse ea, cu o voce care nu era a ei.

Noaptea îl trecură sudori reci, avu coşmaruri, se trezi repetat şi dimineaţa se deşteptă cu un sentiment de groază apăsătoare, ca şi cum ar fi fost un nou-născut oripilat într-o străfulgerare de imposibilă luciditate, de toată povara vieţii ce i se aşternea în faţă.

Cafeaua îi făcu rău, ouăle cu şuncă pe care le comandă la un bistro două ore mai târziu, când stomacul îl strângea ca o gheară de animal, i se  părură greţoase şi urât mirositoare. Cu mâna tremurândă, o sună încă o dată pe Bianca, dar aceasta nu îi răspunse. Un sentiment inexplicabil de vinovăţie puse stăpânire în totalitate pe el şi spaima i se strecură în oase încet, ca un lichid ce curge printre crăpăturile unei podele vechi, până când se simţi penetrat pe de-a întregul de această emoţie.

***********************************************************************************************************

În toiul acestor chinuri, Rafael îi făcu o vizită acasă  maestrului. Băură o sticlă de vin şi mâncară în tăcere, iar liniştea apăsătoare avu darul  să-i întindă la maxim nervii şi aşa încordaţi. Simţi că nu mai rezistă acestei nesiguranţe, acestei nopţi de necunoaştere şi incertitudine ce puse stăpânire pe destinul lui, făcându-l să cadă într-un hău întunecos şi plin cu semne de întrebare. Un val de fierbinţeală i se învălmăşi în piept şi în măruntaie, făcându-l să se arunce asupra maestrului şi să îl umple de mângâieri pătimaşe, aidoma celor de la începutul relaţiei lor. Prinse în fălci sexul uşor excitat al iubitului său şi cu ochii închişi, ca în transă, îl linse, îl supse, iar căldura lui, palpitaţiile acelei bucăţi de carne vineţii îi transmiseră ceva din căldura  sânului matern. O linişte binecuvântată, ca o baie parfumată şi călduţă, pogorî asupra lui, în timp ce sămânţa din adâncurile maestrului  îi curgea pe bărbie. Îşi scufundă faţa şi mai mult între acele coapse ofilite, şi-o umplu de lichidul lipicios şi rămase să respire acolo, ca un viţeluş mulţumit şi sătul.

-          Dragul meu, eşti foarte ciudat…îi şopti corifeul, mângâindu-i urechile şi netezindu-i părul ciufulit.

Rafael se ridică şi merse în sala de baie, unde vomită tot ceea ce mâncase mai înainte, o substanţă mov, amestecată cu vinul pe care îl băuse şi, probabil, cu sperma pe care o înghiţise. Când acest ultim gând îi trecu prin minte, un nou val de vomă i se ridică din stomac spre esofag, zguduindu-i trupul într-un spasm vulcanic, dar de data aceasta nu mai avu ce vomita, în afară de o apă cleioasă, urât mirositoare ca viaţa lui din acea clipă.

La o săptămână după aceea, în timpul unei alte nopţi apăsătoare, Bianca îl sună de pe un număr pe care nu îl cunoştea, anunţându-i vizita. Apăru la uşa apartamentului său, trasă la faţă şi de cum intră îl rugă să o dezbrace.

-          O să iţi explic, iartă-mă, iartă-mă, iubeşte-mă acum.

O sărută pe buze, pe gât, pe coapse, sârguincios şi nerăbdător ca şi cum ar fi căutat în mlădierile călduţe şi moi ale trupului ei răspunsul la întrebările ce îl frământară atâtea zile şi nopţi la rând.  Ea se destinse toată, întinzându-se cu gesturi de pisică răsfăţată, începu sa geamă, ochii i se tulburară, se ridică, îi lua capul în palme, îşi strecură limba în gura lui, caldă şi fragedă ca o scoică şi îi şopti, cu ochii lunatici:

- Ce îmi pasă mie, eşti atât de frumos, parcă nu ai fi bărbat…vino, vino…ce îmi pasă că el…că ei… au aflat…că ştiu…despre noi…

Din acea secundă, corpul lui Rafael se crispă, sexul i se chirci ca al unui nou născut şi mângâierile-i deveniră anemice, lipsite de vlagă şi de căldură. Ea simţi asta şi îi ceru explicaţii, cu o răceală ce amintea de mândria unei pantere rănite. Rafael simţi că pământul îi alunecă de sub picioare.

Ei ştiau.

Ea îl acuza.

Se ridică.

Îşi trase pantalonii. Păşi atent şi se opri în mijlocul camerei, încercând să îşi menţină echilibrul, deşi avea ambele picioare proptite zdravăn în covorul molatic. Tăcu preţ de câteva zeci de secunde, ca şi cum s-ar fi asigurat că nu va aluneca şi îşi va menţine verticalitatea:

-          De ce te porţi cu mine aşa? o întrebă el rar, cu o oarecare ezitare. De ce mă tratezi în halul acesta? Oare e posibil să îmi faci una ca asta? Am făcut eu ceva anume să merit un asemenea tratament? întreba el, înfierbântându-se pe măsură ce ochii Biancăi dezvăluiau o slăbiciune crescândă, izvorâtă din înfrângerea pe care o repurtase şi pe care  nu era în stare să şi-o camuflze.

Dacă la început lui Rafael  nu îi era foarte limpede ce fel de acuzaţii să îi arunce în cârcă, silueta ei care se micşora sub lovitura vorbelor sale îi dădea curaj, încredere şi îl inspira.

-          Poţi să mă laşi ca pe ultimul fraier mai bine de o săptămâna? Poţi sa mă torturezi în acest fel inuman, nebinevoind nici măcar să îmi dai un singur telefon, un singur mesaj, ceva care să mă scoată din acest calvar?..Si după acest interval, vii la uşa mea, cu aceeaşi graţie inocentă cu care ai dispărut şi fără a-mi da vreo explicaţie, îmi ceri să facem dragoste, ca şi cum aş fi jucăria ta, căţelul tău, maimuţica ta simpatică…O, da, cea mai frumoasă maimuţică, cea mai haioasă jucărie de care ţi se făcuse … un fel de dor, colea, şi pe care iată, ai chef să o desfaci, să o faci la loc, să o dezmembrezi şi să te distrezi uitându-te cum funcţionează, studiind felul în care e montată pentru a putea arăta atât de drăguţ, atât de nostim!

Umbla cu paşi mari şi siguri prin cameră, gesticulând larg, ca şi cum ar fi ţinut un discurs istoric.

-          Iartă-mă, ai dreptate, şopti ea umilă într-un final apoteotic al prelegerii sale moralizatoare, ai dreptate, trebuia să iţi explic! Te rog, te rog să mă iubeşti însă şi după aceea, îl imploră ea printre lacrimi.

Şi îi povesti cum ea, fata drăguţă şi isteaţă deveni amanta lui Vlad Ciolpan, da, nimeni altul decât acel mare grangur în rândurile partidului, ministru în câteva rânduri şi profesor, mai mult cu titlul,  e adevărat, la facultatea de drept, unde Bianca îşi făcea studiile. Lui îi datora totul, întreaga sa ascensiune, toate funcţiile, şi toate astea în schimbul unei relaţii atât de diluate, atât de sporadice şi lipsite de continuitate, încât nu însemna, bineînţeles nimic pentru ea. Era un fel de tribut pe care îl plătea atunci când i se cerea. Ghinionul făcu ca Ciolpan să afle de proaspăta idilă dintre cei doi juni. Zvonul se răspândi, nu se ştie cum, în întreg partidul, nu se ştia foarte clar dacă el aflase de la alţii sau alţii de la el, dar lumea ştia, şuşotea, bârfea.

-          Nu cred ca el să fi divulgat secretul, nu cred, pentru ca e prea orgolios să se supună unei asemenea umilinţe publice, numai dacă nu cumva afrontul pe care i l-am adus e atât de mare, încât vrea să mă distrugă complet…

Era cu adevărat disperată, avea ochii umezi, buzele îi tremurau nervos şi o ciudă infinită i se citea în timbrul vocii.

-    Dar te rog, te rog, îi spuse ea, întinzându-se către el, nu mă urî pentru aceasta, ştiu că sună monstruos ceea ce spun…dar te rog…

-          El ce ţi-a spus? întrebă Rafael sec, fără a da curs invitaţiilor ei la tandreţe.

-          Nimic, era foarte calm, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că îmi doreşte mult noroc, că era şi timpul.

Acest gest o umpluse de groază, îi explica ea, în timp ce Rafael o privea stând în picioare, ca un judecător plin de superioritate. Din cauza aceasta nu a răspuns la telefon şi nu a îndrăznit să se vadă cu Rafael. Era paralizată de frică şi avea senzaţia că toată lumea din partid este la curent cu cele întâmplate şi aştepta să savureze momentul în care ea va fi detronată şi aruncată în stradă, ca o târfuliţă de serviciu ce era. Gândindu-se la toate lucrurile cu care Ciolpan l-ar fi putut şantaja dacă şi-ar fi dorit-o, distrugându-i astfel viitorul politic, Rafael o convinse pe Bianca că trebuiau să menţină o oarecare distanţă, pentru a avea răgazul necesar ca să analizeze starea lucrurilor. Ea îl imploră, sorbindu-i buzele, să nu o uite, îi mulţumi, sărutându-i mâinile, ca unui bun stăpân, pentru că era atât de înţelegător cu ea, pentru că nu o judeca şi se arăta îngăduitor şi plin de răbdare.

********************************************************************************************************

La foarte scurt timp după încheierea acestui mic pact, Rafael rupse definitiv cu maestrul, care aflase totul şi care, cu o demnitate ce nu reuşea să disimuleze jignirea şi dezamăgirea provocate de trădarea amantului, puse capăt, în mod solemn şi cordial, relaţiei lor, ce durase mai bine de 6 ani. Rafael recunoscu ruşinat că era implicat într-o relaţie amoroasă cu Bianca, dar negă vehement faptul că ar fi intenţionat să îşi schimbe tabăra politică.

-          Te cunosc, nu trebuie să mă minţi. Să ştii însă că alergi după himere, dragul meu.

Acest dragul meu îl scoase din sărite, dar ţinea cu tot dinadinsul să pună capăt acestei relaţii într-un mod cordial şi cât mai onorabil cu putinţă.

-          Eşti ca adolescenţii aceia care nu ştiu nimic despre viata reală, dar cărora li se aprind călcâiele când aud expresia „schimbare socială” şi care aşteaptă cu disperare să facă o revoluţie. Vezi tu, la un moment dat o să înţelegi că nu e loc de revoluţii pe lumea asta, dar mă tem că va fi prea târziu pentru tine.

Rafael tăcea, cu ochii plecaţi şi neştiind ce să spună. Sprijinit de uşă, parcă gata să plece, se chinuia să găsască o replică, frecându-şi talpa pantofului de preşul de la intrare. Privi în jos şi văzu că acesta era plin de noroiul uscat desprins de pe încălţările tuturor celor ce trecuseră pragul casei. Dintr-o dată se simţi la fel de terfelit şi murdar ca preşul de sub acela. Era o senzaţie atât de tăioasă, încât  simţi că ar fi vrut să îl omoare pe omul din faţa sa. Privi spre o statuietă de bronz şi se gândi la cum ar fi arătat ţeasta despicată, cu creierii explodaţi şi amestecaţi cu bulbuci de sânge ai maestrului. O fierbinţeală dulce, de miere topită, îi moleşi genunchii, dar privi la ochii plutind în untură ai maestrului şi  îl cuprinse mila faţă de bătrânelul din faţa sa, gras şi singuratic ca un ultim supravieţuitor al celei mai jalnice specii de vieţuitoare. Se întoarse şi o rupse la fugă pe scări, bolborosind ceva în loc de rămas bun.

După câteva zile izbuti să şteargă din memorie scena acestei despărţiri. Se consolă convingându-se că despărţirea lor fusese totuşi extrem de civilizată şi că, la o adică, el şi maestrul puteau continua să întreţină o relaţie amiabilă, un soi de amiciţie rafinată, pur intelectuală. Se imagină pe sine împrumutând cărţi din biblioteca fostului amant şi apoi pălăvrăgind serile cu el la un pahar de vin, fără nici o intimitate fizică, fără tandreţe sau mângâieri, aşa cum stă bine la doi vechi amici.

Se simţi eliberat, convins că niciodată în viaţă nu avea să mai atingă trupul unui bărbat altfel decât din pură întâmplare. Dar libertatea degeneră într-un sentiment neliniştitor, provocat de infinitele căi, atât de obscure şi întortocheate, care i se deschideau în faţă. Singura lui speranţă era Bianca, pe care însă nu o vedea foarte des, conform înţelegerii.

*******************************************************************************************************

Aşteptarea dură până când însuşi Ciolpan îl convocă la o întâlnire pe Rafael, invitându-l în somptuosu-i birou, înfrumuseţat cu capetele împăiate a tot felul de dihănii, cerbi, vulpi şi urşi, ce atârnau pe pereţi că într-un han medieval de prost gust.

-          Iată ce e, dragă domn, începu acesta, cordial, să spunem lucrurilor pe nume şi să discutăm ca între bărbaţi, îi zâmbi Ciolpan reţinut, privindu-l cu semnificaţie, în timp ce lui Rafael sângele îi îngheţă în vine. Ştiu că i-o tragi domnişoarei Soare, sau ca să ne exprimăm mai delicat – nu însa şi mai exact – eşti îndrăgostit de ea.  Ştiu si că te-a f…pardon, ai fost angajat într-o altă relaţie mai…neobişnuită, să spunem, cu domnul Bulgaru (acesta era numele maestrului). Dar acesta este micul nostru secret, nu-i aşa?

Şi atunci i-o oferi pe Bianca în schimbul trădării maestrului şi a taberei acestuia: aveau nevoie de acuzaţii provenite din interior, aveau nevoie de fii revoltaţi zgomotos împotriva tiraniei tatălui, de botezul noii formaţiuni politice în sângele corifeilor odinioară adulaţi şi acum sacrificaţi pentru a consfinţi o nouă renaştere, o nouă epocă. Aveau nevoie de nume mari care să schimbe tabăra – iar Rafael constituia un nume sonor, chiar dacă nu era, aşa cum el prea bine ştia, decât o paiaţă, o marionetă perfidă aflată în mâinile unor păpuşari iscusiţi şi la fel de perfizi. Dintr-o data,  înţelese cu o claritate amară că schimbând tabăra politică nu schimba nimic, din moment ce XXX se număra printre părinţii fondatori ai noii formaţiuni.  Înţelese că tineri ca el erau împinşi în faţă dintr-un calcul aproape matematic, întrucât indivizii de tipul celui înfipt în fotoliul din faţa sa erau prea şifonaţi şi uzaţi pentru a putea ambala suficient de atrăgător şi a vinde ideea unei schimbări majore. Dar Rafael acceptă oferta,  o acceptă cu uşurinţa şi cu bucuria reprimată, de dragul aparenţelor, a cuiva căruia la un ospăţ i se cere să scuipe o mâncare pe care o mestecă silit şi de care îi este greaţă.

Din clipa aceea, ura lui pentru maestru nu cunoscu nici un fel de zăgaz: cu cât lansa mai multe acuzaţii la adresa acestuia, cu atât ura lui sporea, aidoma unui vierme cu simetrie bilaterală, al cărui corp regenerează şi se înmulţeşte după fiecare lovitură. Dar cel mai mult îl scotea din minţi tabloul acelei seri amicale, care îi cotropise imaginaţia la scurt timp după despărţire, în care el şi cu fostul amant  stăteau de vorbă la un pahar cu vin – era suficient să îşi închipuie acest lucru şi atunci colonii întregi de furnici acidulate începau să îi circule prin vene, umplându-l de exasperare.

Se căsători cu Bianca peste un an, atunci când relaţia lor era secătuită de toată pasiunea care îi înflăcărase gesturile în prima lună de dragoste. La scurt timp după discuţia memorabilă cu Ciolpan se revăzură, ea: uşurată de povara ce i se luase brusc de pe umeri, încolţită de dorinţă din cauza despărţirii de frumosul ei amant, iar el absent, distrat şi cu mintea la alte lucruri. O mototoli ca pe o păpuşă de vată, pretextând că este obosit, că tensiunea prin care trecuse îl epuizase. Peste un an, aproape că nu mai făceau dragoste, deşi ea îi pipăia în noapte corpul, ghemuindu-se la pieptu-i, ca o căţeluşă care cerşeşte îngăduinţa stăpânului.

În pofida acestei răceli, Rafael găsi de cuviinţă că această căsătorie era necesară, cu atât mai mult  cu cât bântuiau, vag, unele zvonuri cu privire la orientarea lui sexuală. Într-o ţară profund tradiţională şi înlănţuită în dogmatica bisericii ortodoxe, o asemenea acuzaţie, mai ales că putea fi dovedită – şi el ştia aceasta mai bine decât oricine, o, da – îi putea curma în cel mai nemilos şi categoric mod întreaga carieră. Căsătoria cu Bianca nu anula acest risc, dar îl minimaliza şi îi conferea un alibi. La cununia lor de la mănăstirea Caşin  fu prezentă întreaga protipendada a partidului, oameni de afaceri prosperi cărora el le furnizase contracte  şi bani, vedete de la televiziune, invitate pentru a conferi  greutate evenimentului şi poposite pentru a-şi creşte notorietatea, la rândul lor, prin prezenţa la această nuntă, precum  şi tot soiul de mondeni, oameni din presa prietenoasă, câţiva sportivi de vază. Întreg efortul de a o cere de nevastă pe Bianca merita din plin acest spectacol al grandorii, care îi confirma, definitiv, iremediabil şi fără echivoc, apartenenţa sa la această lume, care i se năzări întruchipată, succesiv, sub forma trupului de moluscă a maestrului, a sexului umed şi uzat al miresei sale, a zâmbetului binevoitor şi pervers a domnului Ciolpan şi, în fine,  a dreptei politice româneşti, pe care – o, cu câtă glorioasă şi sfâşietoare luciditate, aidoma luminii tăioase a soarelui, realiza acest lucru – pe care nu dădea doi bani, pentru că în adâncul sufletului el îl admirase neîntrerupt  pe Che Guevara!

*******************************************************************************************************

La jumătate de an de la căsătorie trecu, pe neaşteptate,  în partidul de stânga, cu care fracţiunea desprinsă din partidul său făcu alianţă. Anihilarea duşmăniei dintre cele două tabere – o amiciţie conjuncturală, de scurtă durată şi bazată pe calcul, la fel ca animozităţile, şi ele rareori  ideologice – îi înlesni saltul dintr-un partid în altul. Nu avea nici un fel de iluzii în privinţa stângii româneşti, dar îşi închipuia că de acolo, toate celelalte lucruri fiind egale, va putea vorbi cu mai mare uşurinţă despre idealurile sale.

Şi într-adevăr, întocmi discursuri în spiritul  noii stângi cu o dibăcie care îi aduse elogiile şi recunoaşterea cancelariilor socialiste  din întreaga Europă, dar niciodată nu vorbi despre idealurile sale. Ceea ce îl umplu de dezgust în noua sa familie politică nu era putreziciunea morală sau goana după averi şi câştiguri a acoliţilor săi – se imunizase împotriva acestui gen de greţuri în cei câţiva ani de carieră. Nu fu deranjat de faptul că i se ceru să se implice în aceleaşi jocuri pe care le făcuse în trecutul  său: acestea deveniră un soi de automatisme în comportamentul său. Ceea ce îl dezgustă era vehemenţa şi pretenţiile morale ale colegilor din spectrul său politic: patosul cu care vorbeau despre egalitatea de şanse, despre incluziunea socială şi solidaritate şi se lăsau fermecaţi ei înşişi de propriul lor discurs, ajungând să se creadă adevăraţii apărători ai acestor valori, în timp ce în realitate nu ar fi ridicat un deget pentru nici unul din lucrurile afirmate. Rafael îi asculta perorând şi i se părea că undeva, între conştiinţa şi  discursurile lor s-a interpus un fel de „văl al ignoranţei”, care le împiedică pe cele două să comunice, să ţină cont una de alta sau măcar să se simtă reciproc stânjenite.

Ideile de stânga îi deveniră curând la fel de antipatice ca şi cele de dreapta: urî orbirea cu care aceste idealuri erau desprinse de realitate şi apoi ambalate şi re-ambalate orbeşte în zecile de discursuri sau manifeste, urî ipocrizia cu care sindicatele şi stânga în general se erijau în funcţia de apărători ai celor slabi, în timp ce se constituiau în mici oligarhii puse în slujba unor privilegiaţi,  i se făcu aproape greaţă de ura convulsivă şi isterică pe care stângiştii o nutreau împotriva globalizării, fără a fi în stare să înţeleagă cu adevărat esenţa acesteia. Scrâşnind din dinţi, se lansă cu o înverşunare dezlănţuită în promovarea unor valori pe care le considera derizorii. Patosul care îi învolbura sufletul şi care nu îşi găsea un obiect şi nici o idee  care să se ridice la înălţimea stării lui extatice îi furniza verva şi fluiditatea logică cu care să apere şi să promoveze idei pe care le dispreţuia.  Acest patos creştea pe măsură ce sporea detaşarea lui faţă de ceea ce declara sau apăra: creştea ca o tumoare obscură, uitată, ignorată şi care ameninţă într-o zi să infecteze întreg organismul.

******************************************************************************************************

Curând, după o remaniere guvernamentală care devenise un eveniment tipic în politica autohtonă, fu numit ministru al educaţiei.  Era pentru prima dată în cariera sa politică când fusese investit cu o funcţie atât de importantă. Rafael se instală la minister cu capul vuindu-i de idei inovatoare şi cu o mapă conţinând un dosar de 500 de pagini cuprinzând o strategie de reformare a sistemului. Era convins că soluţia identificată de el  pentru a soluţiona problemele din sistem – şi anume transformarea   cadrelor didactice în funcţionari  publici şi repartizarea lor obligatorie de către stat pe întreg cuprinsul ţării, pentru a atenua astfel decalajele dintre rural şi urban – era o idee fenomenală şi că toata lumea ar fi trebuit să i se arate recunoscătoare. Era o măsură modestă faţă de fantomaticile-i planuri de a revoluţiona societatea românească şi ordinea lumii în general. Lansă propunerea transformării strategiei sale într-un pact naţional pe care să şi-l asume toate partidele politice, iar faptul că cineva ar fi putut fi împotrivă i se părea de neconceput, şi asta cu atât mai mult într-o ţară în care nimeni nu se preocupa de strategii sau politici publice. Îşi prezentă planul  presei curioase cu multă emfază, răspunzând ecliptic şi cu o aroganţă zâmbitoare atunci când i se puneau întrebări incomode sau prea complexe. În loc de elogii, presa şi opoziţia îl acuzară de instincte dictatoriale şi etatism excesiv. Rafael ştia că relaţia cu ziariştii era foarte importantă şi trebuia gestionată cu multă delicateţe, dar nu reuşea sa îşi păstreze prezenţa de spirit atunci când sesiza substratul ascuns din întrebările  jurnaliştilor. Nişte lichele, servitori fără creier ai mogulilor care îi plătesc,  îi înjura el în gând. A doua zi, când citea în presă vreun comentariu care nu îi era favorabil devenea roşu de furie, îl treceau valuri de transpiraţie cleioasă şi încerca să se gândească  la altceva. Dar creierul lui roia în jurul cuvintelor tăioase precum un nor de muşte în jurul borcanului cu miere, nereuşind să se dezlipească de rana usturătoare pe care acestea i-o pricinuiseră.

Sărbătorile de iarnă îl găsiră devastat de volumul mare de muncă, dezumflat de  un scandal de presă care  tocmai se răsuflase, dar care îi mistuia vanitatea lui Rafael.  Capac la toate, mutrişoara schimonosită de ipocrizia cotidiană a Biancăi îl scufundă într-o stare atât de proastă, încât uneori regreta amarnic liniştea după amiezilor zăpuşitoare din perioada în care lucra ca voluntar la institutul maestrului. Câteodată i se făcea dor de copilăria sa. Se lăsa să plonjeze în puţinelei-i amintiri pe care le păstra din acea perioadă, ca şi cum ar fi înotat într-o apă călduţă, dar prea strâmtă pentru dimensiunile lui. Invariabil, această expediţie în trecut se încheia cu un val de fiori care îi traversau şira spinării, iscaţi la gândul sărăciei şi a lipsei de igienă în care îşi petrecuse acele clipe îndepărtate ale primei perioade din viaţă. Curând, nu se putea gândi la copilărie decât stând tolănit în cada cu spumă, ca şi cum astfel ar fi spălat stratul de microbi şi ar fi dezinfectat imaginile ce i se perindau  în faţa ochilor înainte de a adormi în sala de baie.

Şi atunci o întâlni pe ea. A cunoscut-o la o recepţie de dinainte de Crăciun la care se afla acelaşi amestec pestriţ de mondeni, politicieni, gazetari şi afacerişti ca la toate balurile de caritate sau evenimentele beau-monde-ului bucureştean. Nu era decât o femeie frumoasă, căsătorită cu unul dintre acei oameni de afaceri cu care el  lucrase ani de-a rândul, un oarecare Răzvan Dobrescu. Avea ochi de chihlimbar translucid şi purta o rochie alb-crem, la fel de suavă ca şi expresia chipului ei, ce părea presărat cu sidef, cumva extras din adâncurile marine. Pe gâtul lung, descoperit din cauza părului prins în coc, două vinişoare albastre se întindeau ca nişte şerpi minusculi, ondulându-se atunci când îşi întorcea capul. Rafael le observă în timp ce discuta cu un onorabil senator sifilitic, având femeia situată în dreapta sa, perpendicular, astfel încât îi zărea cu claritate acele vinişoare laolaltă cu semiprofilul fraged. Tresări. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în toată viaţa lui. Se gândi la ochii săi încercănaţi, la tenul palid şi muşchii ofiliţi, simţindu-se intimidat şi inferior în faţa acestei frumuseţi ireale. Deşi nu îi plăcea să o recunoască, după experienţa amoroasă cu maestrul, toate strategiile sale de seducţie conţineau, în secret, ca într-o cochilie bine închisă, apelul la frumuseţea fizică. Se chinui să îşi facă curaj pentru a se apropia de ea şi într-un final reuşi, deşi gândul că arăta obosit îi scădea dorinţa de a o cunoaşte. Îi fu prezentată şi se bucură să afle că era soţia lui Dobrescu: cel puţin, exista un intermediar între ei doi. Ea îi zâmbi cu ochi rugători şi complici, cu acea privire inconfundabilă care implora parcă ceva celor din jur – admiraţie, milă, înţelegere, iertare? Ar fi vrut să îi mângâie gâtul cu vinişoare albastre, nimic mai mult. Sau poate să ronţăie împreună bomboanele colorate şi sticloase, cumpărate de la cea mai obscură dugheană şi învelite într-o hârtie de staniol, zbenguindu-se ca doi miei pe străzile desfundate. Da, hotărât, i-ar fi plăcut ambele lucruri.

“Ai păstrat ceva de homosexual în tine, Rafael, fir-ai tu să fii! Te atrage, iată, esteticul unei femei şi mai puţin erotismul acesteia, te seduce perfecţiunea liniei mai degrabă decât căldura animală a unor sâni răzvrătiţi de strâmtoarea bluzei şi arcuirea unui fund obraznic”, îşi spunea seara, în pat, amintindu-şi delicateţea curbelor acelui trup plăpând, aproape adolescentin, de garcon manqué al celei mai frumoase femei din lume.

******************************************************************************************************

La scurt timp, reuşi sa îl facă pe Dobrescu să accepte o invitaţie la casa lui de la mare, în puţinele zile de vacanţă care mai rămăseseră.

-          Ştiu că acum e vreme potrivită pentru a merge la  munte, dar vă asigur că marea este cu adevărat magică în timpul iernii.

Bianca a refuzat să li se alăture şi Rafael  a făcut tot ce îi sta în puteri pentru aceasta – i-a descris cu un perfid lux de amănunte lungile scene plictisitoare şi anoste ale acestui gen de reuniuni de la casa lor de la mare. Evocă după-amiezile somnoroase, în care toţi încearcă să fugă unii de alţii pentru a secreta, precum nişte insecte retrase în toropeala dormitoarelor, acea substanţă lipicioasă care să le redea elanul de a ieşi mai târziu din propriile vizuini şi de a-şi căuta reciproc compania la ceaiul de seară cu o sete neostoită, adâncită de plictiseala pe care nu ştiau să o alunge altfel decât adunându-se grămadă. Căsătoria lor mergea prost şi se arătau  împreună atunci când circumstanţe obiective făceau ca această apariţie să fie necesară.

Magda – aşa se numea – a stat retrasă toată ziua, având aerul că încearcă să ofere  soţului ei şi gazdei prilejul de a discuta nestingheriţi, dar Rafael simţea privirea ei atentă, plutind peste cei doi bărbaţi ca o umbră tulburătoare. A încercat – pentru că şi onorurile de gazdă o impuneau – să îi propună tot felul de lucruri: un gin, o plimbare în trei prin zăpadă, cu sania unui localnic care ar fi alergat cu limba scoasă prin nămeţi la chemarea domnului politician, un film alb negru, un film de acţiune, apoi o partidă de pocher. Dar a refuzat cu înverşunare toate acest propuneri, imperturbabilă şi surâzătoare.

Seara, la cină, obrajii Magdei se îmbujorară şi ochii de chihlimbar au început să îi strălucească jucăuş şi dulce, dar totodată năprasnic pentru Rafael, cel care se descoperi doborât şi turtit de  galopul hoardelor de hormoni isterizaţi de atâta aşteptare. Înţelese, dureros de neajutorat, că o doreşte altfel decât până atunci.Visul său de a-i mângâia gâtul cu vinişoare albăstrui era o copilărie în comparaţie cu imaginaţia care se declanşa furtunoasă şi pe care se întreba, speriat, cum avea să o îmblânzească la noapte,  atunci când avea să o ştie pe ea dormind în camera  vecină.

Râse, pentru a-şi ascunde slăbiciunea, pălăvrăgi despre politică ca să îşi aerisească creierul şi bău cu Răzvan şi Magda două sticle şi jumătate cu vin, sperâd să înece astfel în alcoolul rubiniu armatele de hormoni răsculaţi irevocabil împotriva stăpânirii. Când oboseala le stâlci vorbăraia din cauza acceselor de căscat molipsitor, îşi urară binevoitor noapte bună. Magda plecă cu soţul în dormitorul rezervat oaspeţilor, cerând un pahar cu apă, iar el se trânti în pat, ghemuit de dorinţă, sfâşiat pe dinăuntru de un foc pe care nu îl mai simţi din anii adolescenţei, de când fata zănatică îl dezvirginase în toaleta murdară.

Si, atunci, în toiul văpăii care îl mistuia,  ea intră pe uşă, păşind tiptil, în vârful degetelor, îmbrăcată într-o cămăşuţă albă şi cu pletele-i negre prelinse limpezi pe umeri în jos. I se strecură în pat, se strânse lângă el, cel paralizat de emoţie şi uimire şi se ghemui la pieptu-i, aşa cum făcea Bianca în nopţile în care îi cerşea zadarnic mângâierile. Atunci, trupele rebele care puseseră stăpânire pe fiecare atom din sângele lui înfierbântat bătură în retragere, ca la primirea unui semnal tainic. Cuprinse femeia din braţele sale şi îi atinse buzele sfios şi blând, convins că totul se petrece în imaginaţia lui, dar trăind la fel de intens emoţia atingerii ca şi cum aceasta s-ar fi produs aievea. O sărută precum săruţi un copil care doarme, îi mângâie cu ochii închişi aureolele de aur întunecat ale sânilor mici şi trase în nări adânc aroma de pâine a abdomenului ei scobit în interior, umezit de o transpiraţie delicată. Cu cât cobora mai jos, cu atât trupul ei căpăta un iz mai pronunţat de pâine, de aluat dospit, bogat şi pur, având un gust acrişor de drojdie răzmuiată şi iresponsabil de dulce. Un zgomot venit din altă încăpere îi curmă la jumătatea drumului alunecarea vag indecentă a palmei şi Rafael tresări, amintindu-şi de Răzvan.

-          Stai liniştit, i-am dat doua somnifere şi acum doarme dus, zâmbi ea, parcă ghicindu-i temerile.

El pufni, ca şi cum cineva i-ar fi povestit cea mai bună glumă. Ea îl privi cu o inocenţă care l-ar fi făcut să capituleze pe cel mai înverşunat dintre inchizitori şi îi spuse cu dinţii tremurându-i de emoţie:

-          L-aş fi ucis, dacă mi-o cereai. I feel so dirty and hapy…

Scos din minţi de ideea complet ţicnită a femeii sale, o îngropă într-o ploie de săruturi bezmetice şi rătăcite, scurgându-i-se în trupu-i ca un şarpe alunecând în văgăuna lui, în refugiul lui de plăcere aiuritoare.  Era cât pe ce să juiseze, ruşinos şi frustrant de repede, când cuvintele Magdei i se prelinseră în ureche împreună cu limba ei călduţă. Năvăliră ca o lavă care sfâşie consistenţa văzduhului, apoi dezintegrează ţesuturile organice şi în final ecoul lor rămâne suspendat îndelung şi neliniştitor de zdrenţele timpanului perforat ca o cârpă veche.

-           …and happy…and dirty… Mă săturasem să fiu o icoană, o amintire frumoasă… Am aşteptat atâta timp acest moment, Rafael…atâta amar de vreme.   Ştiam  că sunt a ta…happy and….atunci, când m-ai sărutat,  dacă tu…atunci şi dacă, o, dacă atunci…

Uneori, am face mai bine să ne băgăm degetele şi unghiile în ochi si să ni-i smulgem din orbite de tot, aruncându-i apoi la gunoi, însângeraţi şi lucioşi, ca pe nişte trădători infami. Privirile lor se încleştară într-o luptă sălbatică, în care el nu reuşi să îşi camufleze nedumerirea, nici slăbiciunea, nici confuzia. Ea înţelese, se strânse toată ca o scoică rănită în cochilia ei de sidef, împingându-l în afară pe bărbatul acela nelămurit.

-          Chiar ai uitat, Rafael? Sau te prefaci, mă provoci…

Nu, uneori nu e de ajuns să ne smulgem ochii din orbite. Există momente în care ar trebui să ne jupuim întreaga faţă, să ne brăzdăm muşchii şi să le spintecăm contracţiile revoltător de grăitoare, până când sângele va ajunge să şiroiască purpuriu ca durerea însăşi pe albul oaselor craniului descarnat, dar inexpresiv şi imperturbabil ca un sfinx.

-          Cine sunt eu, Rafael? îl întrebă ea iscoditor şi în priviri îi juca un amestec de neîncredere şi speranţă.

-          Păi…nu înţeleg, ce e întrebarea asta…Eşti Magda, Magda Dobrescu.

-          Şi înainte de a fi Magda Dobrescu? insistă ea, cu un surâs ce nu voia să i se topească de pe buze.

-          Nu mă interesează, puteai fi oricine, acum eşti iubita mea.

Rafael se concentră, ca pentru a se trezi dintr-un vis despre care ştia că este doar un vis, dar nu reuşi. În ochii ei licăriră stelele câtorva lacrimi care însă nu se prelinseră pe obraz spre colţurile gurii deformate de surâsul mâhnit. Îi ceru, printre aceste lacrimi refulate, să îi aducă un pahar de vin, promiţându-i că îi va spune despre ce e vorba la întoarcere. Rafael coborâ în salon, căutând sticla de Merlot şi două pahare, fără a-i păsa de zgomotele provocate şi de soţul care se putea deştepta din cauza lor. Era dornic să se întoarcă sus şi să facă dragoste cu ea.

-          Te rog, spune-mi, o imploră el frumos cum nu implorase pe nimeni niciodată.

-          Nu-i nimic, Rafael, nu-i nimic, ia-mă aşa cum sunt, o femeie profitoare căsătorită şi care are chef de o tăvăleală cu un amant tânăr şi frumos…despre asta e vorba, de fapt, nu-i aşa?

Nu înţelegea nimic din noianul de enormităţi pe care ea le înşiruia. O luă în braţe, dar corpul ei nu se mai lipea de al său cu căldura şi generozitatea de mai înainte. Îi spuse că s-a gândit la ea neîncetat de o lună de zile de când a zărit-o prima dată la recepţia aceea şi că era cea mai frumoasă femeie din lume. Ea clătină din cap, ca şi cum nu ar fi crezut cele spuse de el şi atunci Rafael îi jură că îi spunea purul adevăr şi că o iubise din prima clipă:

-          Nu despre aceasta e vorba, nu…

-          Atunci despre ce? Te rog, explică-mi, nu mai vorbi atât de ciudat, o imploră el, sperând că într-un final va reuşi să spargă izolarea în care se încătuşase corpul ei.

Se apropie de el, îşi ridică până la umeri cămăşuţa delicată care avea menirea zadarnică de a-i ţine de frig şi îl trase spre sine,  în genunchi şi cu bustul gol. Rafael se apropie, fericit că în sfârşit ea cedase, voi să o îmbrăţişeze şi să o sărute, dar ea îl feri uşor, apoi se apropie cu sânul stâng de partea stângă a corpului lui, îşi puse capul pe umărul său şi rămaseră aşa, îngenunchiaţi ca pentru o rugăciune. În sfârşit, el îi mângâie vinişoarele albastre, trecându-şi degetele peste ele şi dori să îi spună cât de mult se gândise la aceasta, dar ea îi acoperi gura cu degetele:

-          Sssst-t-t, încearcă să îţi aminteşti, îi şopti abia auzit.

Era linişte. O tăcere de mormânt plutea peste cameră şi peste lume, încât se puteau auzi fulgii de zăpadă care cădeau zdrobindu-se în spasme de nămeţii albi. Nu se auzea nici marea, cu valurile spărgându-se de ţărm, nici vântul de afară, nici tic-tacul ceasului de pe perete. Si dintr-o dată, în această linişte de început de lume bătaia unei singure inimi gigantice se suprapuse peste zgomotul suav al fulgilor care se dezintegrau. Era o inimă zbătându-se aritmic, ca un dangăt de clopot convulsionat. Rafael îşi simţi pereţii cutiei toracice loviţi de zvâcnirile  impetuoase care îl împingeau, cu o precizie de zecime de secundă, către sânul cald din braţele sale şi care se avânta, la rându-i, cu aceeaşi exactitate matematică către pieptul său, ca într-un dans în oglindă. O singură inimă bătea tare, să le spargă timpanele, acoperind zgomotul mării, al ceasului din odaie, al vântului, ai paşilor soţului şi a tuturor zgomotelor dezlănţuite dintr-o dată.

Ea ţâşni ca o săgeată din odaie, speriată de catastrofa sonoră pe care o declanşaseră şi de paşii care se apropiau. O auzi ţipând pe hol, mai auzi greutatea unui corp căzut, îl văzu pe Dobrescu năvălind în cameră, dar nu putu risipi magia încremenirii ce îl pironea gol, în mijlocul patului, în acea poziţie de  bătut mătănii; percepu, dar nu reacţionă la cuvintele obscene pe care acesta i le trânti în obraz, la cearşaful care i-l arunca în zbor peste umeri, la degetul care arăta acuzator spre goliciunea lui, rânjind şi înjurând in acelaşi timp. Spumegând, Dobrescu mai bâigui ceva despre decenţă, apoi ieşi val-vârtej din cameră. Cele doua voci isterice se îndepărtară, se stinseră şi Rafael se ghemui, adormind sub plapuma mototolită,  îmbibată cu parfum de femeie.

Ar fi crezut ca totul a fost un vis fantasmagoric dacă nu ar fi descoperit, la trezire, cămăşuţa ei sfâşiată pe scară, pieptenele uitat pe noptiera din dormitorul oaspeţilor, periuţele de dinţi ale celor doi şi o cremă de corp abandonată  pe marginea căzii. Când ajunse în sufragerie i se revelară alte dovezi ale realităţii celor petrecute: cartea pe care ea o citise, ceşti pe jumătate umplute cu ceai răcit şi pahare cu urme de whisky, scrumiera năclăita cu mucuri de ţigară.

*******************************************************************************************************

 

După noaptea aceea, a început să ocolească cu ostentaţie evenimentele la care Dobrescu ar fi putut fi prezent, punându-şi secretara să sune să afle listele cu invitaţi la toate simpozioanele la care participa, de teama de a nu-l întâlni cumva. Un sentiment înecăcios,  asemănător unturii de peşte pe care era nevoit să o înghită în copilărie, îi bloca gâtlejul ori de câte ori şi-l amintea. Degeaba îşi spunea că trebuia să fie mândru, la urma urmei, pentru că îi şterpelise soţia chiar de sub nas, în timp ce el sforăia dus, nebănuind că i se puneau cele mai frumoase coarne pe care le purtase, probabil, vreodată. Câteodată, îl chinuia o curiozitate usturătoare să afle ce s-a ales de mariajul familiei Dobrescu, dar nu mergea niciodată mai departe de  o căutare sumară pe internet la finalul căreia se descoperea epuizat şi bleg ca un catâr mâhnit de viaţa-i de corvoadă. În sinea lui, se întâmpla ca în momentele de nostalgie  să i se năzărească că Magda este femeia vieţii lui şi să retrăiască atât de intens emoţia cu care o dorise încât îşi simţea respiraţia tăiată, dar gustul greţos provocat de incident îi năclăia gura ca o băutură proastă, reuşind să estompeze amintirea clipelor petrecute cu cea mai frumoasă femeie din lume.

Pe Dobrescu îl revăzu într-o seară, spre sfârşitul primăverii, într-un restaurant în care ieşise să ia cina cu Bianca, chiar în ziua în care îşi dădu demisia din funcţia de ministru, încolţit de presă şi de duşmanii politici.  Totul porni, cel mai probabil, de la o gafă– deşi întîmplarea încă rămăsese un mister pentru Rafael- rezultată în urma unei declaraţii făcute pe seama unui manual de religie pentru elevii din clasa a şaptea, în care homosexualitatea era prezentată ca un păcat de moarte şi o abatere de la natura divină a fiinţei umane, iar cei care o practicau erau oameni cu sufletul posedat, dedaţi destrăbălării şi desfrâului carnal şi care aveau să ardă în flăcările iadului. Întrebat, în mod neaşteptat, când tocmai se întorcea dintr-o delegaţie în străinătate ce părere are despre aceasta, Rafael simţi că i se întinde o capcană. Trecutul său îl izbi în frunte ca o nucă căzută din pom şi se lansă într-o serie de acuzaţii ce îi înfierau pe homosexuali mai aprig decât manualul cu pricina. Partidul său era împotriva căsătoriilor homosexuale, dar discursul pe care îl ţinu dintr-o răsuflare depăşi orice limite îngăduite unui politician de centru stânga, mai ales de stânga europeană, unde Rafael se bucura de o recunoaştere certă, care depăşea dimensiunea prestigiului său autohton. A doua zi, din nou, presa românească şi cea străină vuia de articole şi pamflete sarcastice şi revoltate împotriva celui supranumit “ministrul intoleranţei”. Colac peste pupăză, i se aruncară în cârcă şi câteva acuzaţii de corupţie; presa tuna şi fulgera fără încetare împotriva lui Rafael, care se retrăsese ca un melc în cochilia sa.

La mai bine de  trei săptămâni de la incident, preşedintele partidului îi spuse că ar fi mai înţelept să se retragă, fără a-i da nici un fel de explicaţii. Era din cauza declaraţiilor sale homofobe? Greşise şi altfel fără să ştie? Încurca pe cineva din partid, pe un rival care, iată, se dovedise mai puternic?

-          Este mai bine pentru cariera dumitale  să stai deoparte până una alta.

Era ca şi cum i s-ar fi cerut să îşi taie creanga de sub picioare sau să se autoflageleze în piaţa publică, dar nu avu încotro şi renunţă la funcţie.

În seara aceea, Bianca îi impută, pentru a suta oară, în acel mod subtil şi voalat, dar plin de o acreală la care era maestră, aroganţa cu care îşi trata subalternii şi care străbătea în declaraţiile sale făcute presei. Rafael se chinuia să mestece friptura care se dovedi a fi un pic prea uscată şi prea tare, neştiind ce îi va fi mai greu să digere: carnea proastă, înţepăturile nevestei sau eşecul său ca ministru al educaţiei.  I se păru că se vede dintr-o parte şi se gândi că seamănă cu un câine plouat care roade un os. Şi în acel moment, în restaurant intră Dobrescu. Nu putu evita confruntarea dintre ochii săi – se întrebă după aceea cu insistenţă ce expresie aveau cătăturile lui – şi cei ai lui Dobrescu. Din reflex, se ridică uşor şi probabil din acelaşi instinct de animal social Dobrescu se apropie de el şi îi strânse mâna. Se salutară scurt şi rece, dar fără ostilitate. Simţi, dintr-o dată, că nu e totul pierdut şi că probabil cariera lui de politician avea să îşi  revină.

 

III.

Şederea lui Rafael la Paris dura de ceva mai mult de 3 săptămâni. Sosise aici pentru că nu mai putea suporta să se afunde în mlaştina politicii româneşti, după ce înţelesese că nu putea schimba nimic acolo. Îşi epuizase toate posibilităţile, se plimbase pe întreg spectrul politic încercând să se agaţe cu disperare de ceva pentru care să îşi dea viaţa şi care să facă oamenii mai fericiţi, fusese deputat, ajunsese ministru, dar nici un fir de praf nu fu clintit de la locul său în această lume în urma peregrinărilor şi frământărilor sale. Atunci când urcă în avion, decis să rupă iremediabil cu ceea ce însemna viaţa sa bucureşteană, Rafael înţelese că era un individ solitar şi refractar la ideea de grup. Experimentase pe propria sa piele felul în care apartenenţa la o haită îngrădea libertatea şi putea să atrofieze şi să golească de conţinut cele mai frumoase idei. Crezuse mereu în superioritatea individului asupra turmei, iar acum se afla aici, singur, cu ceva bani, suficienţi încât să nu fie preocupat de siguranţa zilei de mâine şi să se poată dedica luptei sale.

Dar în tot acest răstimp, nu a întreprins nimic – se scula târziu, servea micul dejun – de obicei în cameră, se plimba prin librării, mergea la cinema. Nu sunase pe altcineva în afara de Lavinia, pe care o întâlnise în prima seară a sosirii sale şi nu se văzu cu nimeni dintre cunoştinţele sale din acest oraş.  Îi asculta poveştile despre trecutul lor comun cu setea cu care un prunc e atent la basmele de seară ale bunicii, prin care i se deschid ferestrele fermecate către cunoaşterea  lumii din jur. Rafael nu făcea decât să se întoarcă către un trecut pe care, neştiindu-l, simţea că nu poate forţa uşa aceea magică care i-ar fi permis să pătrundă în miezul propriei sale vieţi.

 

Elanul cu care urcase treptele avionului îl părăsi laolaltă cu teama care îl măcina în primele ore ale sosirii şi care uneori îl asalta sporadic, mai ales când se trezea din somnul de  după amiază, pentru că erau zile când, din plictiseală, se închidea după prânz în apartamentul său de la hotel şi dormea. Când se deştepta, găsea sinistră lumina potolită a după-amiezii şi agitaţia lumii de afară, ghemuindu-se tot şi regretând trezirea.

Începu să se gândească că ar trebui să îşi caute un apartament pentru a-l închiria, pentru că nu putea trăi infinit la hotel, ar fi însemnat să epuizeze mai devreme decât s-ar fi cuvenit banii din contul sau buclucaş. Dar nu avea energia necesară nici pentru aceasta, contactă câteva agenţii de imobiliare şi le descrise ce anume voia, dar nu vizită decât 2 dintre apartamentele pe care le identificaseră agenţii săi. O oboseală stranie, de om bătrân, îl cuprinse.

Într-o zi, dădu nas în nas  pe bulevardul Raspail  cu un profesor  cu care se întâlnise în câteva rânduri la nişte reuniuni unde fuseseră ambii invitaţi. Profesorul îl salută cordial, aranjându-şi din reflex cravata şi ochelarii după ce îi întinse mâna. Schimbară câteva vorbe despre starea politicii din România şi vremea frumoasă ce se abătuse peste oraş, după care profesorul se interesă, mai mult din politeţe, de motivul aflării sale la Paris.

-     O, sunt într-o vizită privată şi mă gândeam că, profitând de timpul liber, aş putea  să mă interesez de procedurile necesare pentru înscrierea la doctorat,  o trânti Rafael fără a se gândi.

Chipul profesorului schiţă un gest de aprobare, îl întrebă cât timp avea să mai rămână la Paris şi îl invită să treacă pe la biroul sǎu, în caz că timpul îi permitea. Rafael îi mulţumi şi plecă cu un nod in gât: simţi că regretă că nu i-a dat un pumn între ochi onorabilului profesor, anihilându-i acel zâmbet cordial de mic hârciog. Bietul profesor, nu mi-a greşit cu nimica…dar nu mai suport mutre din acestea în jurul meu, constată Rafael, continuându-şi drumul.  Si atunci, ce naiba caut aici, ce am de gând să fac cu viaţa mea?, se întreba el neliniştit, încercând să facă un efort pentru a-şi aminti ce planuri avea atunci când îşi pregătise evadarea. Voia să facă, desigur, doctoratul, încântat la gândul că va avea posibilitatea să îşi dedice tot timpul preocupărilor şi întrebărilor legate de economie, societate şi filosofie  pentru care nu avea niciodată destulă vreme în tumultul vieţii sale bucureştene. Dintr-o dată, însă, nu îl mai interesa nimic. Si, desigur, avea şi alte planuri măreţe, voia să se dedice luptei pentru idealurile sale – adevăratele sale idealuri – reprimate din cauza atâtor discursuri despre piaţa liberă şi statul minimal, apoi despre avantajele impozitării proporţionale şi modelul social european. Idealurile sale : mereu amânate, mereu neglijate din cauza strategiilor politicianiste din interiorul partidului, a luptelor pentru putere, a bătăliilor pentru resurse. Se uită în jur, la oamenii care treceau, în general îndestulaţi şi sătui, şi nu ştia pentru ce să  lupte.

Până una alta, se mulţumea să ofere compensaţii generoase bietelor prostituate est- europene şi magrebiene cu care îşi petrecuse  mai bine de jumătate din nopţile de şedere la Paris.

*********************************************************************************************************

Într-o dimineaţă, reveni după micul dejun în cameră, năpădit de o lene deprimantă. Avea în faţă o zi întreagă şi nu ştia ce să facă cu tot acest timp, şi-ar fi dorit să vină seara cât mai repede şi să se scufunde în inconştienţa dulce a somnului. Din plictiseală, se decise să citească ziarele, dar ştirile de acasă nu mai rezonau cu nimic din fiinţa care el era acum. Intrigile politice şi escrocheriile foştilor amici sau duşmani îl lăsau rece. Un sâmbure de orgoliu zvâcni în Rafael,  nedumerit de tăcerea cu care toata presa îi trata dispariţia. Ştiau oare că a plecat? Ştiau că această plecare este definitivă? Trecuseră trei săptămâni, ar fi trebuit să îi descopere absenţa. Sau se mulţumiră să dea o ştire succintă undeva, într-un ungher de pe ultimele pagini ale unui ziar şi el nu fusese în stare să descopere acest articol insignifiant şi rătăcit? Deschise o pagină google şi îşi introduse numele, decis să găsească articolul cu pricina. Pe primele pagini zări doar ştiri învechite, din perioada în care ocupa funcţia de ministru şi se grăbi să treacă peste ele, alungându-şi amintirile sumbre din acea vreme. Dintr-o dată îşi aminti ceva care îi atrase atenţia pe una din paginile anterioare, întocmai cum uneori mergând pe stradă se întâmplă să ne dăm seama  că tocmai am trecut pe lângă cineva cunoscut  fără a-l saluta: ne întoarcem, dar nu mai vedem persoana respectivă… Începu să caute cu disperare ştirea aceea, fără a şti ce anume conţinea şi de ce îi rămase atât de neliniştitor imprimată pe retină. Apoi o descoperi şi sângele i se scurse din obraji: era relatarea morţii Magdei D, fosta nevastă a lui Răzvan Dobrescu. Înghiţise o doză mortală de pastile, iar atunci când au internat-o la spital – asta se întâmplase cu 6 zile în urmă – era deja moartă. Presa mai relata despre o scrisoare misterioasă, deşi oarecum banală  prin patetismul ei. Răvaşul părea să fi fost redactat înainte de sinucidere, conform evidenţelor, şi adresat unui oarecare Rafael – datorită acestui nume motorul de căutare îl duse pe Rafael câtre  articolul cu pricina -  în care decedata îl anunţa, într-o singur frază, că în acea ultimă clipă era cu gândul la el sau ceva de genul acesta.

O tristeţe cumplită puse stăpânire pe Rafael. I se făcu rău şi vomită la baie. Zăcu ca paralizat în pat, cu ochii în tavan şi aşa trecură câteva ore.  Se ridică doar pentru a-şi lua câte ceva din frigider, până goli mini-barul, dar alcoolul nu reuşea să îşi facă efectul pe deplin din cauza acceselor epuizante de vomă, care îi scuturau trupul, devenit  dintr-o dată bătrân şi vlăguit.

A doua zi de dimineaţă era mahmur şi slăbit, dar îşi propuse să lupte cu dezastrul dezlănţuit în adâncul său. O sună din nou pe Lavinia – femeia  avea glasul tonic şi vesel şi fu cât pe ce să o invite din nou în oraş, dar se abţinu. I se plânse că avea o perioadă foarte încărcată la magazinul la care lucra şi îi propuse să se vadă spre sfârşitul săptămânii la o cafea, la o braserie de lângă Jardin de Luxembourg:

- Este o splendoare acum Luxembourg…cu pomii care dau în floare, o să iţi placă, să vezi. Şi, da, să nu uit, voiam să te sun eu însămi, mi-am amintit numele fetei din poză…ştii cum o cheamă?

- Cum? întrebă el mecanic.

- Magda.

Încheie conversaţia, pretextând o oareşice urgenţă şi făgăduind sa revină cu un telefon mai apoi.

-          Rafael, eşti bine, eşti sigur? Ai vocea ciudată, ţi-e rău? Vrei să vin la tine? insistă Lavinia.

-          Nu, e totul în ordine, mulţumesc, scuze…la revedere, abia putu îngâna el.

*******************************************************************************************************

-          Dacă tu m-ai fi iubit, totul ar fi fost altfel.

-          Dacă eu te-aş fi iubit…Nu poţi să ştii ce a fost cu mine, ce am simţit eu. În orice caz, sunt foarte fericit că m-ai iubit.

Un surâs amar clatină colţurile gurii ei crispate.

-          Desigur, toţi ne bucurăm de dragostea altora, chiar şi de iubirea căţelului nostru.

-          Nu e acelaşi lucru, Magda, ştii foarte bine. Pur şi simplu, am vrut altceva de la viaţă. Şi orice lucru mare presupune sacrificii.

-          Da, ştiu…

Da, Rafael,  ai fost mereu un om fidel idealurilor tale,  pentru care ai sacrificat totul, în timp ce eu m-am lăsat târâtă de propria-mi mizerie, îşi aminti Magda, mângâind faldurile rochiei pe care o ţinea în braţe.

Ea avea privirea  umedă şi spartă, căutând un punct de sprijin în jur. Din sala alăturată străbăteau acordurile muzicii, se dansa şi se bea şampanie răsuflată şi mult whisky cu gheaţă, ca la un adevărat bal studenţesc, căruia Rafael i se alătură pentru a sărbători alături de foştii săi colegi. După ce dansaseră împreună,  el îi ceru să îi vorbească şi se strecurară tiptil ca nişte hoţi într-o sală mare şi rece, cu draperii de catifea prăfuită şi pânze delicate de păianjen prin unghere, unde el îi spuse că citise biletul pe care ea i-l transmise cu aproape un an în urmă, când drumurile lor păreau să se despartă şi în care ea îi mărturisea că îl iubea. Zorii dimineţii se strecurau pâlpâietori de după perdelele de culoarea vişinii putrede, învăluindu-le chipurile într-o lumină purpurie şi rarefiată, amintindu-le că  petrecerea se apropia de final. Rafael o strânse la piept  pentru a-şi lua rămas bun, dar ea se ghemui în braţele-i, îşi afundă faţa în haina lui şi începu să o sărute năucă, la început timid şi uşor, apoi lacom şi năvalic ca o furtună dezlănţuită brusc într-o zi însorită.    Când febra buzelor sale ajunse pe grumazul lui, se izbi de rezistenţa bărbatului pe care îl iubea de aproape cinci ani.

-    Nu, Magda, te rog, încetează. Nu vreau să te iau aşa, pur şi simplu, nu aici, nu acum, nu aşa.

-          Rafael, dacă m-ai fi iubit…iartă-mă că te-am dezamăgit, dar  dacă m-ai fi iubit…

-          Magda, gândeşte-te la tine, la tinereţea ta, pe care e păcat să ţi-o consumi astfel.

Ea se lipi din nou de trupul lui, ca o frunză bătută de vânt care încearcă din răsputeri să nu se desprindă de ram. Atunci, în clipa aceea, un singur gest, un singur cuvânt de-al lui ar fi oprit-o din vârtejul dement care se căsca din adâncul ei şi o trăgea în jos cu forţa întregii disperări. În sfârşit, reuşi să îi atingă buzele, el nu se mai opuse de data aceasta, răspunzându-i printr-o mişcare umedă şi unduitoare a gurii. Prin sărutul acela în sânge i se strecură o linişte atât de pură, pe care nu o cunoscuse niciodată atunci când amanţii ei veşteziţi şi generoşi îi striveau gura cu cavităţile lor bucale mirosind a naftalină, a parfum fin şi a moarte. Dintr-o dată, muzica din sala învecinată încetă, acordurile melodiei lăbărţate şi triste se stinseră ca vocea unui copil speriat şi cele două siluete înlănţuite căzură într-o tăcere atât de ireală, încât ameninţa să îi pietrifice acolo,  aidoma a două figurine preistorice. O linişte de cavou, care anunţa ceva -  o catastrofă sau o minune – pogorî peste încăperea cu candelabrele strălucind de atâta colb, peste clădirea veche, peste oraş, poate peste întregul cosmos.

Dar o femeie de serviciu intră în sală cu o mătură şi o cârpă de şters praful şi  braţele lor se desprinseră, amorţite şi grele, pentru totdeauna.

Magda îşi plimbă din nou degetele pe mătasea rochiei pe care o ţinea pe genunchi. O trase spre ea şi îşi afundă faţa în cutele ei negre: în timp, rochia îşi pierduse parfumul acelei seri magice, îmbibându-se cu mirosul celorlalte haine. Îşi trase rochia pe ea şi se privi în oglinda mare: corpul ei nu se schimbase aproape deloc, avea aceeaşi graţie şi aceeaşi supleţe, numai că dinlăuntrul lui, de-a lungul anilor, fetiţa aceea suavă şi îndrăgostită fugi ca dintr-o ţară pârjolită şi neprietenoasă. Fugi strivită de greutatea trupurilor unor amanţi ce-i erau indiferenţi,  de povara mormanelor de rochii scumpe, îngrămădite în dulapuri sau pungi nedesfăcute, de apăsătoarele sărutări ale soţului şi apoi ale falşilor iubiţi cu ajutorul cărora încerca să şteargă de pe pielea-i atingerile de melc cleios ale primului.

Iar ea, ea se alinase în toţi aceşti ani cu gândul că fetiţa aceea nu a murit de tot, că ea supravieţuieşte în amintirea cuiva, a singurului om care a cunoscut-o şi pe care ea l-a iubit.

-          Magda? Hai, coboară o dată…te aşteaptă lumea, ce faci? se auzi dintr-o dată vocea lui Radu, noul ei iubit.

Ea tresări.

-          Sunt gata, vin.

-          Ce e cu rochia asta? E nouă? Nu o cunosc…

-          Nu, e mai veche, nu îţi place?

-          Hm, arată cam demodată…sau ieftină, nu îmi dau seama. În fine, e deja târziu, haide, au venit Popeştii şi Ilona.

Coborără jos, în salonul mobilat cu canapele moderne, minuscule şi îmbietoare ca nişte cubuleţe de ciocolată albă.

- Îl mai aşteptăm pe Hans, cu restul ne vedem direct la Fratelli, vă servesc cu ceva? Un whisky, un gin, ceva? îşi întrebă Radu invitaţii.

- Un whisky, te rog, cu multă gheaţă.

- Aş vrea nişte apă. E cam cald afară, dar e splendid. Apropo, am văzut la intrare un tip care bătea pasul pe loc, şi un altul la colţul străzii, la fel de dubios, cred ca sunt nişte paparazzi! exclamă Ilona excitată.

Magda făcu ochi mari şi îi aruncă lui Radu o pereche de cătături grele şi furioase. Acesta făcu jumătate de pas înapoi şi negă, pe un ton jalnic şi sfios, cum că ar fi ştiut ceva. Ieşi să verifice. Magda îşi înghiţi, cu noduri şi poticneli, supărarea subită, la fel cum Ilona, duduia graţioasă şi decoltată, îşi disimulă cu greu entuziasmul. Asta sunteţi cu toţii, nişte idioţi ahtiaţi după faimă şi bârfe – Ilona, o piţipoancă cu caş la gură şi creier intact care vânează banii şi celebritatea ieftină cumpărată cu ajutorul acestor bani; Radu, un cretin cu portofelul ghiftuit de gologani care o vânează la rându-i pe ea, Magda,  o femeie mondenă şi cunoscută, deşi cu o reputaţie îndoielnică, cu ajutorul căruia  speră să îşi procure acea faimă pe care doar banii singuri nu i-o pot aduce, întrucât este prea şters şi prea comun. Şi care trimite pe ascuns comunicate de presă îmbâcsite cu greşeli gramaticale, anunţând ziariştilor scandalagii programul de sfârşit de săptămână al lui şi al Magdei, în speranţa că astfel va ateriza, ca un meteorit lipsit de strălucire, măcar pe una din ultimele pagini din Libertatea sau Cancan.

Ce cauţi, Magda, printre aceşti oameni? A, da, cauţi să distrugi fetiţa care oricum nu mai există, îţi place să te afunzi tot mai adânc în propriul noroi, să îl laşi să îţi pătrundă până în adâncul sufletului ca să te îneci de atâta mizerie şi apoi să rânjeşti, răzbunătoare, anunţând că fetiţa aceea nu mai e, că a murit, că tu, Rafael, ai ucis-o şi să nu îndrăzneşti să te gândeşti la ea ca la o icoană, aşa cum ţi-ar fi plăcut, nu există icoane pe lumea asta. Iar fetiţa a murit, s-a transformat, pe rând, într-o cocotă de vânzare, după aceea într-o nevastă cumpărată scump, apoi, acum, într-o curvă de lux.   O da, Magda, desigur, cauţi şi luxul o dată cu pierzania, nu te poţi pierde cu adevărat în sărăcie şi într-un decor modest, cu mobilă de serie şi haine cumpărate la reduceri. Fetiţa aceea nu putea fi asasinată decât în saloane fastuoase, asfixiată în parfumuri regale şi sofisticate, trebuia decapitată pervers şi graţios cu cuţite strălucitoare de argint gravat.

-          Nu e nimeni, am verificat, anunţă Radu triumfător.

Nu, nu e nimeni, aşa e. Nu e nimeni acolo unde credeam că e. De fapt în tot acest timp, Rafael, am ucis fetiţa aceea degeaba, încercând să ţi-o răpesc, să ţi-o fur, sperând că astfel o vei iubi şi mai mult, pentru că suferă, pentru că e prigonită şi batjocorită. Visam că se va ghemui acolo, în culcuşul celor mai dragi amintiri ale tale, ca un animăluţ hăituit şi flămând, cu ochi blânzi, dar împăienjeniţi de durere, pe care îl vei mângâia pentru a-i îndulci agonia. Dar în realitate  tu ai uitat că ea a existat vreodată, ai şters-o din memoria ta înainte să vreau eu să o distrug. În noaptea aceea albă de iarnă, eram pentru tine o necunoscută perfectă, una dintre zecile sau sutele de femei care poate ţi-au trecut pragul, pe care le-ai dorit şi le-ai găsit frumoase şi pe care care a doua zi le-ai uitat, absorbit ca un năuc de lumea ta înspăimântătoare. Pentru tine, am fost o femeie de consum, atâta tot, la fel ca pentru toţi bărbaţii din viaţa mea, o femeie pe care o uiţi imediat ce iese pe uşă…

Ultimul cuplu pe care îl aşteptau sosi. El – gras, ferchezuit, purtând un Rolex uriaş pe mână, ea – slabă şi lungă, afişând o pereche de sâni ce întreceau în strălucire Rolexul iubitului său. Vorbeau piţigăiat şi cam tare. De când divorţase de Răzvan, Madga sucombă, fără ezitare şi de cum i se ivi şansa, în apartamentele acestui Radu cu 5 ani mai  tânăr decât ea, strident până la dumnezeu şi care cheltuia banii agonisiţi de părintele său decedat, îngropând-o în cadouri şi răsfăţuri mai mult de dragul numelui şi al reputaţiei ei, decât al frumuseţii.

Ce cauţi, Magda, printre ei?

-          O secundă, îmi cer scuze, am uitat ceva în cameră, revin în 5 minute…

Urcă sus, în dormitor şi începu să caute înfrigurată ceva prin poşetele sale. Nu ştia nici ea ce anume, dar voia să zăbovească departe de acei oameni cât mai îndelungat cu putinţă. Îşi dorea arzător să se închidă în casă şi să nu vadă pe nimeni, câteva luni de zile, dar era conştientă că nu pentru aceasta fusese angajată iubită a lui Radu. Dar obosise…obosise atât de mult. Nu, Magda, fetiţa aceea nu a existat niciodată în amintirea lui, nu a existat deloc, nici ca o icoană, nici măcar ca o simplă umbră fără nume. Nu a existat deloc, pentru că nu există loc pentru târâturi în amintirile oamenilor frumoşi şi curaţi. Iar Rafael, el a fost întotdeauna un idealist, un om capabil să separe albul de negru fără a ezita şi de aceea tu l-ai iubit, Magda. L-ai iubit pentru indiferenţa sălbatică cu care îşi trata semenii, nebun de legat şi prizonier în lumea lui îndepărtată, înfricoşătoare şi întortocheată precum era el însuşi, împiedicat şi aiurit, sfâşietor de frumos şi dezarmant de trist,  răvăşitor de singur şi tăios ca o lamă în adevărurile de care se agăţa gata să se spânzure cu ele de gât ca să le apere. L-ai iubit pentru că era ceea ce tu nu ai fost niciodată: un om pur.

Îşi strânse în pumni poalele alunecoase ale rochiei de mătase şi îşi afundă din nou faţa în ea: o invadă mirosul prezentului. Nu exista decât acest prezent: un prezent fals frumos mirositor. Îşi aduse aminte că tocmai căuta ceva, ce căuta? Urcase sus pentru a lua ceva, ce căuta oare?  Răsturnă conţinutul poşetei pe covor: un ruj Guerlain, o pudră Lancôme, un pacheţel cu batiste de hârtie, un stilou rămas de la nu ştiu ce hotel. Nu, nu căuta nimic din toate astea. Trase sertarul noptierei şi începu să  răscolească cu aceeaşi fervoare: pe jos se rostogoliră creioane, pixuri, un carnet cu coperţi roşii, cutiuţe lucioase de farduri şi un pieptene rătăcit, o cutie de prezervative şi câteva tuburi de somnifere.

Smulse o pagină din carnetul  împiestriţat cu tot felul de notiţe, liste şi adrese de e-mail mâzgâlite în pripă şi scrise:

„Te iubesc, Rafael. Te-am iubit. A ta, dirty, but unhappy, Magda”.

 

Apoi merse la baie şi răsturnă pe gât două flacoane cu medicamentele găsite în sertar, pe care le  înghiţi cu multă apă şi cu ceva sforţări. Se întoarse în odaie şi încuie uşa cu cheia. Se aşeză jos, strângând bileţelul în căuşul palmei. Acolo, în palma umedă de transpiraţie se pitise temătoare ea, fetiţa care niciodată nu existase. Strecură bileţelul în decolteul copilăresc al rochiei, gândindu-se că astfel era mai puţin probabil să se piardă. I se făcu frică şi frig. Nu voia să moară. Voia să ajungă la spital, voia ca Rafael să afle că ea, acea făptură fragilă şi încolţită, existase. Voia să se trezească şi să înceapă o altă viaţă. Dar nimeni nu bătea la uşă. Decât frigul şi somnul.

Când Radu ciocăni nervos la uşă era deja prea târziu. Când în sfârşit, după numeroase insistenţe şi o tăcere la fel de înverşunată se decise să forţeze frumuseţea de uşă din lemn de mahon, fu neîngăduit de târziu, mult prea mult de târziu. O strânse de pe jos şi ieşi în grabă cu ea în braţe, urlând  după ajutor la amicii săi care îl priveau cu ochii holbaţi şi zâmbetul îngheţat pe buze. În timp ce se chinuia să bage în maşina parcată în faţa casei corpul devenit greu, dar încă molatic ca o ceară caldă, simţi lumina scăpărătoare a blitz-ului şi îşi aminti de cei câţiva paparazzi pe care tot el îi chemase mai devreme. Îi înjură, dar apoi îl pocni pieziş şi neaşteptat ca o mană cerească vizibilitatea crudă pe care o are moartea în raport cu o simplă ieşire de vineri seara. Când în sfârşit limuzina demară nervoasă către spital, dar si către celebritatea lui Radu, unul dintre paparazzi  lăsă la o parte camera foto şi se aplecă, ridicând o hârtie împăturită minuşios, pe care o desfăcu grijuliu, apoi scoase un fluierat prelung printre dinţii gălbui de iepure:

-          Ia te uita, ce pricopseală! exclamă el.

********************************************************************************************************

Atunci decise: trebuia să plece. Refuză să se gândească la trecutul său, la Magda, la noaptea petrecută împreună şi la moartea ei,  la faptul că majoritatea amintirilor i se şterseseră din creier, ca unui mancurt, lăsând o tabula rasa pe care se imprimaseră numai acele imagini care făceau parte din logica dementă în care era prins: maestrul, burta acestuia, ochişorii cu pungi de grăsime dedesubt, Ciolpan, cu aerul său subversiv şi pervers, Bianca şi nunta lor somptuoasă, şedinţele de partid, discursurile publice, feţele tuturor celor cu care făcuse afaceri, soţul Magdei aruncându-i cuvinte jignitoare şi privindu-l ca pe un câine vagabond. Acesta era el, Rafael: un mănunchi de amintiri de la care duhnea urât.

Şi Parisul, acest loc al decadenţei prin excelenţă, unde crezuse că în sfârşit îşi va striga în gura mare idealurile de dragul cărora, iată, ajunsese un jeg uman si unde, în schimb, se ghiftuia seară de seară la restaurantele scumpe, bea vinuri din cele mai fine, se destrăbăla cu  prostituatele de pe Saint-Denis, se lăfăia in apartamentul său de la hotel Montalembert. Pentru aceasta fugise? Pentru a pune umărul la construirea unor noi amintiri din care peste ani se va desprinde mirosul secreţiilor intime ale tuturor  târfelor cu care se deda perversiunilor de care acasă  nu avusese parte şi dintre care cea mai proeminentă imagine va fi cea a fripturii de raţă cu portocale şi vin de Porto?

Columbia – aceasta trebuia să îi fie destinaţia, Columbia avea să îi fie destinul. Singurul lucru care rămăsese constant peste ani fusese admiraţia sa obsesivă pentru Che, pentru idealismul cu care acesta înţelegea să trateze realitatea şi pentru refuzul său de a ajunge la un compromis cu această realitate atunci când ea îi contrazicea valorile. El, Rafael, făcuse exact invers. De fapt, compromisul lui cu realitatea mersese până într-acolo încât nu mai avea nici un fel de idealuri. Şi  atunci decise să le îmbrăţişeze pe cele ale idolului său – trebuia să se alăture gherilei columbiene, trupelor FARC.  Nu existau soluţii de compromis în această lume, îi trebuiră mai bine de 35 de ani ca să înţeleagă acest lucru, să înţeleagă în final că  nu existau jumătăţi de măsură şi cineva nu putea să fie în interiorul sistemului şi totodată împotriva sistemului. De fapt, începuse să înţeleagă acest lucru încă în timpul mandatului său de ministru, când avu puterea în mâinele sale, ca pe un potir din care râvnise mereu să bea şi care, iată, i se dăduse – şi cu toate astea, nu putea schimba nimic. Era la fel de neputincios ca atunci când visa la această putere. Încă atunci, acest adevăr i s-a înfăţişat, sfâşietor şi insuportabi, dar a încercat să  fugă de el cum fugi de o boală ruşinoasă la care nu vrei să te gândeşti. Dar ştia încă din Bucureşti că lumea nu poate fi schimbată şi îmbunătăţită decât printr-o revoluţie. Iar revoluţia aceatsa era necesară. Da, schimbarea nu era doar posibilă, era necesară, cum afirmase un alt revoluţionar cutezător, Chavez.

Din momentul în care luă hotărârea de a merge în Columbia, simţi că renaşte. A făcut un duş şi a plecat sa mănânce la un bistro din apropiere.  Friptura de vită pe care o comandă era suculentă şi fragedă – ştia prea bine că avea să se lipsească de asemenea bunătăţi şi de alte răsfăţuri în jungla columbiană. Dar nu îşi petrecuse el oare cea mai mare parte a adolescenţii şi a tinereţii sale mâncând pâine prăjită cu cafea, dormind, gătind şi spălându-se laolaltă cu alţi 4 băieţi în aceeaşi cameră de 15 metri pătraţi, fără apă caldă şi baie?  Ideea că avea să îndure nenumărate lipsuri îl neliniştea, dar se gândea că acea energie lăuntrica care îl propulsase înainte întreaga-i viaţă avea să-i dea şi de data aceasta puterea de a îndura greutăţile întâmpinate.

*******************************************************************************************************

Îşi căuta un bilet de avion pentru Bogota, dar nu găsi locuri decât la clasa business.  Merse la o clinică privată şi se vaccină, din prudenţă, împotriva febrei tifoide, a poliomelitei  şi a altor boli tropicale, gândindu-se că ar fi penibil să ajungă in Columbia si să moară din cauza unei infecţii împotriva cărora nu s-a protejat.  Ultima noapte şi-o petrecu la hotel, savurând duşul fierbinte, bând  vodka cu gheaţă si, pentru că ştia că avea să fie privat pentru multa vreme nu doar de mâncare si băutura, ci si de alte plăceri, chema o  prostituată cu care îşi petrecuse una dintre nopţile şederii sale de aproape trei săptămâni la Paris. O iubi leneş si o răsplăti generos. După ce ea plecă, însă,  îl cuprinse o nelinişte pe care nu reuşi să şi-o alunge nici măcar în timpul somnului, pentru că avu parte de visuri groteşti şi bizare, din cauza cărora se trezi mai obosit decât se culcase.

În Bogota se întâlni cu amica sa, Magdalena, o doamnă trecută, dar energică, care se opuse categoric şederii sale la hotel, insistând să îl găzduiască în apartementul ei. După numeroase şi înverşunate insistenţe din partea lui Rafael, ea fu cea care îl puse în legătură cu un individ care la rându-i ştia pe cineva care avea o cunoştinţă care i-ar fi putut facilita  contactul cu gherilele  FARC.  Faptul că nu era un tânăr obişnuit, ci un fost politician cu oareşice notorietate, complica treburile, ridicând suspiciuni pe care nu le provocau odraslele unor burghezi, în general puşti dezgustaţi de materialismul capitalismului nordic, râvnind să se alăture gherilei pentru a schimba lumea. Zăbovi mai bine de o lună în Bogota, până primi aprobarea de a pleca într-o tabără de antrenamente.

Acolo a stat două luni, cât o cerea regulamentul. Două luni într-o tabără de antrenamente în  jungla columbiană, fără apă curentă, umplându-se de păduchi şi  hrănindu-se cu conserve şi cărnuri uscate. Ştia prea bine încă dinainte că va duce dorul fripturilor suculente şi a vinurilor parfumate cu care se obişnuise, dar nu lipsa hranei l-a dat peste cap. Deşi mâncarea nu îi lipsea mai niciodată, după două săptămâni Rafael se văzu incapabil sa pună în gură orice aliment fără ca stomacul să i se întoarcă pe dos. O diaree cumplită îi secătuia trupul si îl deshidrata. Era slăbit si dezgustat de propriul sau corp, de duhoarea puturoasă a  organismului  sau. În burtă îi bolborosea aidoma unui broscoi răguşit un lichid urât mirositor, făcându-l să se îndoaie de durere si umilinţă. Ar fi preferat să fie rănit şi să sângereze, să sufere de astm, ca idolul său, să aibă o boală infinit mai chinuitoare, numai să fie scutit de umilinţa de a se vedea subjugat în propriile intestine ca în nişte lanţuri burduşite cu  excremente.

Treptat, diareea se domoli, dar relaţia lui Rafael cu mâncarea rămase una tensionată şi marcată de imprevizibil: nu se ştia niciodată cum va reacţiona stomacul său la alimentele ingerate. Uneori, când credea că tocmai se obişnuise cu un fel de mâncare, burta îi exploda iarăşi, frământată de crampe. Îl cuprinse teama că dacă nu se va adapta, contactul sau cu FARC se va limita la perioada de antrenament şi la diareea aceasta istovitoare. Si atunci, într-o noapte în care diareea îi jucă o nouă farsă, după ce îşi goli burta şi se ghemui încercând sa doarmă, se întrebă dacă nu cumva aceasta era o soluţie. În fond, încercase, făcuse efortul, se deplasase până aici, iar faptul că organismul lui refuza să se adapteze era un dat incontrolabil ce ţinea de fatalitatea destinului. I se făcu dor de pieptul de raţă în vin de porto şi  de aşternutul proaspăt al unui pat.

La finalul celor două luni de tabăra, el, Rafael, învăţase  să deosebească un AK-47 rusesc de un M16 american şi să se folosească de ambele, a învăţat să fabrice cu mâna lui bombe cu mortier şi s-a familiarizat cu sistemul de comunicaţie internă al guerrilei. La rându-i, corpul său învăţă să reacţioneze adecvat la factorii externi, izbutind să digere majoritatea alimentelor şi să neutralizeze bacteriile din apa pe care o consuma. Rămânea, desigur, murdăria, rămâneau păduchii şi scârba provocată de lipsa de igienă a modului de preparare a alimentelor cu care Rafael se obişnuia mai greu, chiar dacă corpul său făcea abstracţie de ele.

Se întreba cum putuse Che să îndure acest infern al mizeriei dezlănţuite, să nu se spele cu lunile şi să poarte  aceleaşi haine până ajungeau să se tocească. Trebuie să fi fost credinţa febrilă în idealurile pentru care lupta, faţă de care orice alte preocupări sau probleme, cum ar fi igiena,  păreau ridicol de meschine şi caraghioase. Rafael aştepta cu nerăbdare ziua în care perioada de antrenamente va lua sfârşit şi va fi trimis să se alăture luptei adevărate, convins că în toiul acelei lupte, în care îşi va apăra cu arma în mână idealurile,  ceva din spiritul lui Che se va deştepta în el ca o flacără care până atunci mocnise în taină.

*******************************************************************************************************

“Che” era supranumit şi Jesús María Piedrahita, fostul comandant al frontului 45,  căruia Rafael i s-a alăturat, într-un final, după trei luni de stat în spatele frontului. “Che” fusese omorât cu câţiva ani în urmă în timpul unei confruntări cu grupurile paramilitare de dreapta.  Rafael văzu în porecla dată fostului comandant o confirmare a corectitudinii deciziei sale. Cuvintele vorbesc despre ceva mai adânc, îşi spuse el in gând în noaptea în care află de la un tovarăş despre porecla lui Piedrahita, fericit că găsise în el puterea de a îndura penibilul celor două luni de antrenament.

Dar entuziasmul lui se potoli când îl cunoscu pe Lisandro Lopez, comandantul unităţii din care făcea parte – numite squad în ierarhia militară a FARC. Era un columbian de vârstă medie, negricios şi cu vocea brutală, care atunci când vorbea avea aerul că înjură. Lisandro reuşea să menţină o disciplină de fier şi era temut de toţi ceilalţi 10 membri ai squad-ului. Rafael se întreba dacă Lisandro înţelege ceva din idealurile pentru care luptă – şi dacă nu înţelege, pentru ce s-a înhămat la această viaţă de războinic, ce îl mâna, ce îi dădea curajul şi nebunia unuia asemenea sacrificiu? Încerca să îşi înăbuşe aceste gânduri care chestionau integritatea morală a comandantului său. Ar fi vrut să îşi întrebe camarazii pentru ce luptau, dar pudoarea îl reţinea să pună o asemenea întrebare: era ca şi cum ai fi întrebat un creştin aruncat în arenă cu lei pentru ce şi de ce acceptase această jertfă.

Dintre toţi colegii singurul cu care reuşi să lege o relaţie mai specială era Guy, un francez  din Nancy care se autoproclama marxist, fiind în stare să recite, dintr-o suflare,  pasaje întregi din Capitalul, pânǎ când se trezea singur, părăsit de audienţa plictisită. În afară de Guy, Rafael nu avea nici un alt coleg cu care să schimbe opinii despre necesitatea unei schimbări din temelii a acestei lumi. Guy avea un aer uşor idiot, dar  beneficia de o construcţie foarte solidă, graţie căreia îşi cucerise respectul tovarăşilor şi Rafael îl invidia pentru aceasta. Si el avea pectoralii frumos reliefaţi, mai ales după lunile de antrenament, dar fizicul său nu deştepta acea teamă instinctivă pe care o provoca apariţia taurină a lui Guy. Din contra, perfecţiunea cu care natura îi creionase liniile trupului său de statuie antică părea a fi mai degrabă un dezavantaj, din moment ce nu era dublată de forţa intimidantă de care dispunea marxistul francez. Tovarăşii îl tratau cu acea indulgenţă zeflemitoare pe care o arătau uneori bărbaţii – şi de care făcuse şi el uz în câteva rânduri în cariera-i politică  – atunci când o duduie cu decolteul prea generos îşi punea o pereche de ochelari cu ramă Dior, făcând-o pe serioasa. Rafael sesiza această atitudine care uneori, prin exagerare, lua accente paternaliste şi un nod amar i se punea în gât, dar se străduia din răsputeri să o ignore, scufundându-se tot mai mult într-o lume a lui din care, în lipsa unor bătălii, singurul lucru care îl putea rupe fantasmelor sale erau accesele periodice de diaree.

- Diego, îl abordă Rafael pe un coleg într-o seară, înainte de prima lor operaţiune militară, gândindu-se că ar putea să moară fără să fi descoperit pentru ce se murea în acest război.

-          Spune-mi,  pentru ce luptăm noi, Diego? Nu mă refer la bătălia de mâine, ci în general

Diego îl privi cu un soi de compasiune ciudată. Lui Rafael i se făcu teamă că ar putea fi bănuit de trădare, dar era decis să afle.

-          Nu ştiu, Rafael, fiecare este cu războiul său…nu ştiu, îi spuse Diego, gata să se ridice şi să plece.

-          Spune-mi, tu pentru ce  lupţi? insistă Rafael…

-          Eu? Lucrurile sunt foarte limpezi în ceea ce mă priveşte, mă întreb pentru ce faceţi voi, străinii, atâta drum…Eu lupt ca să nu mor dracului ca un câine, îi răspunse el scurt, dar cum ochii întrebători ai lui Rafael îl scrutau obsesiv, se simţi obligat să detalieze. Era cea mai simplă soluţie pentru mine să fac parte din FARC, cel puţin am o armă si ştiu cine îmi sunt duşmanii. Dacă aş fi rămas in Macaravita aş fi sfârşit, cel mai probabil, împuşcat de nişte necunoscuţi fără sa aflu vreodată de ce au făcut-o si fără să ştiu de partea cui sunt.

În noaptea de dinainte luptei Rafael nu a putut dormi. Se întreba care luptă este mai autentică: lupta sa, a unui om gata să moară pentru a apăra nişte idealuri nobile, dar abstracte sau lupta unui om care a simţit pe propria piele  atrocităţile unei ordini pe care el, Rafael, vrea să o înlocuiască? Un om ca Diego era reactiv, lupta sa era într-un fel egoistă şi cointeresată, dar era  în acelaşi timp o luptă onestă şi directă ca supravieţuirea însăşi, o luptă pe viaţă şi moarte…Era însă o doză de arbitrar profund neliniştitoare în genul acesta de angajament – Rafael se întreba de ce Diego nu se înrolase totuşi în trupele ELN, din moment ce îl preocupa numai securitatea propriei persoane, dar ştia că aceasta e o întrebare pe care nu va îndrăzni să i-o pună niciodată tovarăşului său. În zorii zilei aţipi timp de o jumătate de oră, spunându-şi că oamenii simpli nu îşi pot formula ideile foarte elaborat, dar trebuie să existe o pornire ascunsă pentru care Diego lupta alături de trupele FARC. Dacă avea să supravieţuiască luptei de mâine, cu timpul motivaţiile ascunse ale camarazilor săi aveau să i se dezvăluie.

*********************************************************************************************************

Dar nimic nu deveni mai clar  nici după prima sa operaţiune militară, când coloana din care  unitatea sa făcea parte a recucerit un sat de indigeni guahibos ocupat de trupele ENL şi i-a executat pe localnicii suspectaţi de a fi colaborat cu paramilitarii. Erau trei bărbaţi negricioşi şi slabi, pe care i-au închis într-o magazie şi i-au torturat sălbatic până doi dintre aceştia au recunoscut că fuseseră, întra-adevăr, colaboratori. Cum al treilea refuza să mărturisească, au pus să fie adus unul dintre copiii săi: o puştoaică cu ochi turbaţi de fiară încolţită care nu părea să aibă mai mult de 15 ani. Rând pe rând, cei 5 tovarăşi însărcinaţi cu demascarea colaboratorilor au violat fetiţa sub ochii tatălui. Şi Rafael a făcut la fel. La final a vomitat pe trupul aproape leşinat al copilei, murdărindu-i  părul încâlcit, iar tovarăşii săi  rânjeau la el, în timp ce el îşi încheia, cu degetele tremurânde  prohabul, copleşit de teribilul sentiment că face parte, alături de victime, din cei care trebuiau să ofere distracţie torţionarilor. La final, i-au împuşcat pe toţi trei bărbaţii abandonându-i în magazia întunecoasă. Pe fetiţa care urla ca din gură de şarpe, devenită imună la frică şi pierzându-şi parcă instinctul de autoconservare din cauza spectacolului sângeros la care fusese martoră, Lisandro a ciopârţit-o cu macetele şi a lăsat-o să zacă într-o baltă de sânge întunecat, în care lumina soarelui ce străbătea prin acoperişul de palmier se reflecta ca într-o oglindă neagră.

O bătrână guahibo le-a oferit lapte proaspăt  şi  deşi îi era silă,  deşi gustul vomei îi stăruia în gâtlej laolaltă cu mirosul de sânge sărat al cadavrelor abandonate în magazie, Rafael bău cana de lapte la suprafaţa căruia pluteau câteva fărâme mici de balegă şi un fir scurt de păr sau lână. Bău laptele şi se gândi la lipsa de compromis a idolului său atunci când realitatea îi contrazicea idealurile.

Altădată, au cucerit un mic sătuc de munte şi locuitorii acestuia le-au povestit cum trupele armatei columbiene  au intrat în sat, au violat femeile şi au omorât bărbaţii. O tânără însărcinată, Omaira, a fost şi ea violată, după care soldaţii au despicat-o cu machetele scoţându-i  din burtă fetusul de 7 luni. La sfârşit, le-au aruncat cadavrele în apele râului din vecinătatea satului. Pentru a camufla masacrul şi pentru a-şi ascunde urmele, criminalii au ales câţiva bărbaţi asasinaţi pe care i-au deghizat în uniforme ale paramilitarilor de dreapta. Un val de revoltă şi furie se ridică în pieptul lui Rafael şi simţi că acum sosi clipa lui. Tocmai de aceea, atunci când au  capturat un soldat din armata guvernamentală – un pipernicit de puşti abia trecut de 18 ani, căruia ii tremurau în gură toţi dinţii în timp ce mărturisea  că face  parte din batalionul Navos Pardo a Brigăzii a 18-ea – Rafael a solicitat să fie lăsat personal să îl execute pe captiv.

-          Ce anume vrei să îi faci, îl întrebă Lisandro.

-          Să îl omor cu mâna mea, ii răspunse Rafael mândru.

-          Asta am înţeles! Explica-mi cum vrei să îl omori…

-          Pai îl împuşc…sau… cum ordonaţi dvs!

Lisandro hohoti zgomotos şi îl întrebă dacă era gata prin a începe sa îi taie testiculele prizonierului. Rafael păli, un gol de aer i se opri în gât si bălmăji ceva. Lisandro îl bătu pe umăr, îi spuse că mai are de învăţat şi următorul captiv îi va reveni neîndoielnic, dar până una alta, acesta trebuia păstrat, pentru că se efectuau schimburi de prizonieri cu guvernul.

Confuz, cu acelaşi nod în gât, Rafael se chinuia să înţeleagă logica din spatele acţiunilor tovarăşilor săi. Motivele pentru care uneori se făcea uz de o violenţă excesivă şi inutilă, ca în cazul fetiţei violate şi ucise în magazie şi motivele pentru care alteori triumfa pragmatismul şi calculul îi rămâneau profund neclare. Nu înţelegea nici dispreţul  şi cruzimea cu care tovarăşii săi îi tratau pe ţăranii acestui sat, punându-i să îşi planteze terenurile cu coca şi purtându-se cu ei ca şi cum ar fi fost nişte sclavi, furându-le proviziile şi animalele pentru propria lor hrană, când se vedea ca aceştia erau la fel de hămesiţi de foamete ca şi luptătorii de guerrilla. O logică opacă şi arbitrară structura sistemul din care Rafael nu era decât un pion şi aceasta îl neliniştea, la fel cum altădată îl tulburau deciziile maestrului şi lejeritatea cu care  înţelegea sa facă uneori lucruri pe care alteori le condamna cu îndârjire. În plus, recompensa pentru obedienţa cu care accepta să ia parte la acest joc întârzia să apară. Aici, în jungla tropicală nu exista  un fel de maestru care să îl aline cu mângâierile-i lipicioase, oricât de dezgustătoare, nici un vin roşu, parfumat, care să îi alunge gândurile negre. Dintr-o dată, după două luni de antrenamente şi aproape 40 de zile de gherilă, viaţa lui bucureşteană părea să capete un oareşice farmec. I se făcu ciudă când îşi descoperi nostalgia proaspăt deşteptată în sufletu-i şi încercă să se gândească la Che şi la sacrificiile aduse pe altarul idealurilor. Există două forme de sacrificii, îşi spunea el: putem sacrifica realitatea de dragul idealurilor sau idealurile de dragul realităţii, iar dintre acestea doua prima opţiune i se părea a fi, de departe, cea mai nobilă şi cea mai dificilă.

Si atunci fu rănit într-o ambuscadă. Burta îi era toată  sfârtecată ca un sac desfăcut din care curgeau în afară organele interne, calde şi urât mirositoare. Îşi pierdu cunoştinţa si când îşi reveni prima senzaţie, cotropitoare şi epuizantă, a fost durerea. O fierbinţeală insuportabilă îi mistuia tot ceea ce se afla mai jos de cutia toracică, ca şi cum cineva cu un cleşte înroşit i-ar fi răscolit conţinutul măruntaielor. O undă slabă de bucurie îl cuprinse atunci când se gândi că era posibil să moară eroic şi să scape de calvarul incertitudinii şi al zeflemelelor tovărăşeşti, dar umbra aceasta de entuziasm nu dură mult, alungată de durerea care devenea mai puternică decât orice. Îşi aminti instantaneu de cei trei bărbaţi torturaţi în magazie: atunci nu ştia foarte bine ce înseamnă suferinţa fizică.

Un doctor din orăşelul cel mai apropiat veni sa îl opereze si recomandă să fie spitalizat, avertizând că în caz contrar se putea ajunge la septicemie. Lisandro refuză, pe motiv că era prea periculos sa îl lase pe rănit în oraşul care putea fi oricând cucerit de trupele guvernamentale sau de paramilitari.

-          Rafaelito nu e băiat rău, dar e fricos ca o muiere, la prima ameninţare sau atingere ar ciripi ca o vrăbiuţa, le-a spus el tovarăşilor, aşa ca va trebui sa îl cărăm după noi.

Medicul ridică neputincios din umeri, dar nu protestă. Zăboviră câteva ceasuri în sat si o ţărancă metisă, Carmencita, îl adăposti în căsuţa ei modestă. Rafael avea febră si delira, iar Carmencita ii punea comprese cu apă pe frunte, ii umezea gura şi îi ştergea sudoarea care ii scălda întreg trupul, în ciuda fiorilor reci ce îi scuturau  încheieturile. Tremurul  spasmodic  i-a amintit, fără să vrea, prin simpla memorie a cărnii, de noaptea în care o ţinuse la piept pe cea mai frumoasă femeie din lume. Începu să urle – un strigăt gutural, care îi izvora din măruntaiele zdrenţuite, se ridica din pieptu-i, speriind-o pe Carmencita care îşi făcea cruce cu ochii la crucifixul de pe perete. Disperată, a chemat ajutor si atunci i s-a administrat, cu permisiunea lui Lisandro, clorhidrat de morfină. Respiraţia agitată i se potoli, se decontractă tot şi căzu intr-o stare de moleşeală în care durerea din stomac răzbătea vag până la el, ca durerea resimţită într-un vis.

Din clipa aceea, amintirile începură sa îi revină, curgându-i prin faţa ochilor ca apele unui râu blând, calde şi limpezi. Îl năpădi un dor sălbatic pentru copilăria sa. I se făcu dor de felul în care copil fiind atingea cu tălpile pământul de sub picioare: cu paşi uşori, necunoscători ai teribilului act săvârşit prin rătăcirea lor sprinţară, necunoscători ai cărărilor şi ai văzduhului din jur. Nişte paşi timizi şi exuberanţi, chiar dacă uneori obosiţi sau trişti. Paşi, sute de paşi cărora le auzea acum zgomotul, paşi risipiţi pe drumul bătătorit şi plin de praf al satului său, prin noroiul cald al verii, prin iarbă, pe asfalt, prin pietre şi prin casă. Pe urmă îşi aminti căldura lumii din copilăria sa.  Misterul acesteia. Gustul inconfundabil al primelor cireşe. Zăpuşeala ţărânii. Sucul lipicios ca mierea topită al florilor de câmp. „ Am fost copil, îşi spuse Rafael. Este el mai mare miracol al vieţii mele”.

Îşi aminti cum o dată, in copilărie, când avea 12 ani l-a minţit pe fratele său mai mic că l-a zărit pe Moş Crăciun evaporându-se sub forma unui abur roşiatic după ce lăsase la uşă o pungă cu portocale şi mandarine pe care tot el, Rafael, le cumpărase cu banii adunaţi de-a lungul anului. Fusese un copil precoce si realitatea în care trăia fu depopulată foarte rapid de toţi moş crăciunii, de toată magia şi vrăjile copilăriei. Si atunci, pentru că realitatea îi contrazise aşteptările, încercă să creeze o realitate paralelă. Inventă o altă lume, în care el si fratele sau, Bogdan, erau ambii adulţi,  erau bogaţi, puternici şi locuiau la Paris. “ Ne teleportăm acolo, înţelegi?  Si acolo suntem cu totul altfel, numai că tu nu iţi aminteşti nimic, când vei creste mai mare, ca mine, vei începe să ai şi tu amintiri din lumea de acolo  si atunci nu va mai trebui sa iţi povestesc eu”, îi explică el lui Bogdan, pentru care inventa zeci de poveşti, care de care mai extravagante şi ai căror eroi erau chiar ei.

Îşi aminti şi de fetiţa cu chipul fraged de pe poză, o, cum putuse să uite! O lumină liniştită îi moleşi trupul, ca şi cum ar fi fost după una din minunatele lui băi cu spumă din apartamentul de la Montalembert. Nu îşi amintea de petrecerea despre care îi tot vorbea  Lavinia, dar în schimb îi reveni în memorie un bal al studenţilor din anul terminal, organizat într-una din sălile impunătoare şi învechite, cu candelabre prăfuite si pereţi acoperiţi cu oglinzi de la Cercul Militar. Ea era un fel de regină a balului, era de pe atunci cea mai frumoasă femeie din lume, iar el era, ca întotdeauna, un biet prizonier în lumea lui bântuită de idealuri fantomatice şi alunecoase, temător ca nu cumva cineva sau ceva să îl abată de la calea ce îi fusese predestinată. Cineva l-a împins să o invite la dans, spunându-i că e cel mai mare idiot dacă o refuză. Au dansat câteva  melodii, succesiv, Rafael îşi aminti cu precizie traiectoria sinuoasă a vinişoarelor albastre. La final ea l-a privit cumva ciudat, rugător şi complice. Da, rugător şi complice. Si el s-a simţit dator să îi ofere o explicaţie. Era foarte frumoasă, el era teribil de flatat că ea îl iubea şi un mic demon îl îndemâna să nu gonească această iubire excesivă, deşi inutilă, şi să o păstreze ca pe un trofeu preţios. Se simţi ruşinat din cauza acestor gânduri şi pentru a-şi împrăştia vaga remuşcare ce îl încolţea se văzu nevoit să ţină o predică despre moralitate. Dar apropierea femeii din braţele lui şi nesăbuinţa cu care ea i se oferea îl pierdură în făgaşul proprilor argumente. Si-ar fi dorit să o sărute mai mult decât o făcu. O căldură necunoscută îi răbufni în sânge, apoi o stare de imponderabilitate şi detaşare îi suspendă trupul undeva, într-o bulă de linişte intensă, care se sparse brutal atunci când coada unui măturoi de plastic intră pe uşă înaintea posesoarei sale. Dintr-o dată i se făcu frică, i se păru că viaţa lui se transformă într-un haos ameţitor, că va claca şi nu îşi va putea urma drumul său până la capăt. Avea nevoie de claritate şi siguranţă, de certitudinea reuşitei sale. Cu două zile înainte făcuse dragoste, pentru prima dată, cu maestrul.

 

********************************************************************************************************

Coloana din care făcea parte trebuia să plece, iar Rafael nu putea fi lăsat singur în sat.  Orice deplasare presupunea riscuri foarte mari pentru starea sa de sănătate. Au urmat ore – sau poate zile, cine ştie, pentru că Rafael pierduse socoteala vremii – în care tovarăşii săi l-au târât după ei, pe o targă improvizată, avansând de-a lungul unui râu, prin terenul mlăştinos. Rafalele ploii tropicale care se declanşase îi biciuiau faţa, şiroindu-i pe chipul agonizând şi amestecându-se cu durerea din abdomen într-un mănunchi de senzaţii încâlcite, care se succedau fără nici o ordine, împiedicându-l să deosebească recele de fierbinte, durerea de ne-durere, atingerile uşoare ale mâinilor care îl îngrijeau de zdruncinăturile brutale din timpul mersului. Morfina îl calma şi reuşea să îndepărteze acest potop de senzaţii dezordonate, nălucitoare, scufundându-l, iar şi iar, în noianul cu amintiri, dar atunci incertitudinea senzaţiilor era înlocuită de neputinţa de a distinge prezentul de trecut şi realitatea de vis… Uneori avea impresia ca visează, prin faţă i se perindau chipuri, decoruri, lumini şi când simţea că se pierde în acest hău de imagini pe jumătate cunoscute încerca din răsputeri să deschidă ochii, dar constata că îi avea larg deschişi, aproape uscaţi din cauza privirii fixe şi a faptului că nu clipea.

-          Manuel, nu-i aşa că o să mor, îl întrebă el pe tovarăşul care îl îngrijea, în timp ce făcură un popas şi îşi instalau tabăra.

Ploaia se oprise. Manuel îl privi şi îi zâmbi, fără să îi răspundă, ştergându-i sudoarea de pe frunte, apoi îl bătu pe umăr. Da, vei muri, iţi urez curaj băiete, putea fi semnificaţia acelei bătăi pe umăr. Sau, din contra, putea sa însemne: Nu iţi fă griji, se rezolvă.

-          Manuel, stai! strigă Rafael, crispându-se din cauza junghiului fierbinte care îi cutremură toate încheieturile atunci când îşi încordă vocea pentru a se face auzit.

-          Spune-mi, este acesta un război al dreptăţii sau un război al traficanţilor de droguri? Vreau să ştiu pentru ce am murit, Manuel…

Avea vocea zdrobită de la efortul anterior  şi Manuel îl privi cu compasiune. Îl privi o vreme cu ochii săi mari şi negri de adolescent prematur – nu avea decât 15 ani – şi apoi o rupse la fugă.

Tu pentru ce ai luptat, Rafael? Care a fost războiul tău? Pentru ce mori acum, Rafael? Te scufunzi, iată, cu lejeritatea unei fantome în negurile trecutului tău, bâjbâind ca un bezmetic printre sutele de amintiri şi apoi te grăbeşti să te retragi, să fugi, închizând ochii, strângându-ţi pleoapele şi gâfâind de nerăbdare să te întorci în clipa prezentă, la durerea care iţi toacă măruntaiele şi la ploaia care iţi şiroieşte pe faţă, spălându-te înainte de a ajunge un cadavru. Pentru ce trupul tău tânăr s-a lăsat strivit de greutatea flască a unui bătrân libidinos, pentru ce ai violat copila în faţa ochilor părintelui sau  ai omorât oameni pe care nu îi văzuseşi niciodată şi habar nu aveai pentru ce luptau atunci când trăgeai în ei?  Ce bine ca a reînceput ploaia…stai, Rafael,  stai, nu fugi…ce este această linişte şi de ce picăturile ploii nu se aud lovind frunzele palmierilor şi de ce tovarăşii tăi gesticulează, la câţiva metri de tine,  de parca ar fi într-un film mut. Stai, Rafael, stai, aminteşte-ţi pentru ce ai luptat şi pentru ce ai murit, Rafael. Câtă lumină şi câtă linişte e în jur, în pofida ploii acestea torenţiale şi a violenţei cu care ploaia înţelege să se reverse peste lume. Liniştea asta, pe care ai mai auzit-o o dată, o singură dată în viaţă, dar atunci nu te gândeai pentru ce lupţi, Rafael. Te chinui să îţi ascuţi auzul, ca un câine care îşi ciuleşte urechile încercând să desluşească paşii duşmanului şi îţi duci mâna către partea stângă a cutii toracice. Ce bizară şi apăsătoare linişte. Acolo e inima ta. Inima ta. Dar nu se aude nimic… Nu se zbate nimic dincolo de oasele care se profilează prin pielea deshidratată, lipsită de orice picătură de grăsime. Ce stranie şi grea linişte. De ce nu bate inima ta, Rafael? De ce în urechi îţi vâjâie doar ecoul liniştii? De ce nu auzi, Rafael?  Vreodată, în toată viaţa ta, ai stat să îţi asculţi bătăile inimii? De ce o faci abia acum, când, iată, ai murit, da, simţi răceala morţii cuprinzându-ţi, ca o crustă rece, întreg corpul, nu îţi mai poţi mişca membrele, nici deschide ochii. Ai murit, Rafael, ai murit…Stai, nu fugi…stai…

Descoperind tăcerea de sub cutia toracică, crezu ca e deja mort, iar conştiinţa de sine îi rămăsese vie, deşi trupul său trecu în moarte.  Să fi fost asta nemurirea? Dar o rază de soare îi încălzi pleoapa,  o gâză i se prelinse şerpuitoare pe gleznă şi ştiu că este viu. Îl cuprinse o groază rece, care îi îngheţă oasele, iar gândul că poate nu avusese niciodată o inimă îi străfulgeră trupul ca un cutremur candid. Îşi aminti că dintotdeauna toate emoţiile i se concentrau precum un ghem încâlcit în stomac şi răbufneau din el sub forma unor accese zguduitoare de vomă. Niciodată nu înţelesese acea senzaţie descrisă de ceilalţi oameni ca  “strângere de inimă”. Muri cu mâna la piept, încercând  să îşi dibuie bătăile inimii.

Când  Manuel s-a întors la el, Rafael era deja mort.  I-au luat pulsul şi  Manuel şi-a dus mâna la inima lui Rafael, pentru a se convinge că murise. Dar inima lui bătea. A continuat să bată şi atunci când trupul lui a devenit ţeapăn şi rece. Apoi, cadavrul a început să se descompună, fără ca bătăile miraculosului organ intern să înceteze şi foştii tovarăşi de luptă, care până atunci căraseră cadavrul după ei, l-au abandonat terifiaţi în hăţişul junglei, neîndrăznind totuşi să îl îngroape.