Dragoste cu gust de moarte

 

 

 

Prin geamul odăii de spital, lumina zorilor umezi se strecura ca un abur dintr-o altă lume, inaccesibilă celor care zăceau în paturile albe, în încăperi dezinfectate şi aseptice. Milada miji pleoapele pe care se forţă să le închidă fără a reuşi să doarmă şi îşi savură încă o dată durerea care i se prelingea prin corp ca un fluid de lavă încinsă. În curând avea să scape de orice suferinţă şi gândindu-se la aceasta închise ochii din nou şi se scufundă într-o dulce visare pe care nu o mai trăise de când era copil şi aştepta în ajunul sărbătorilor de iarnă cadourile lăsate de Moş Crăciun în ghetuţele aşezate cuminţi la gura sobei.

 

Îl căutase cu disperare de când ajunsese în spital, dar vocea din căsuţa vocală îi răspundea de fiecare dată cu aceeaşi încăpăţânare indiferentă, până când aseară la capătul celălalt al firului glasul lui  vibră cald şi plin de surprindere. Îl rugă să vină, evitând cu încrâncenare să îi ofere detalii despre motivul aflării ei în acel spital lugubru şi despre accidentul care era pe cale să o lase calică pentru tot restul vieţii. Toate acestea erau neesenţiale.  

 

Îl cunoscu cu câteva luni în urmă şi viaţa ei explodă în aer, fără ca măcar un singur fir de praf să se clintească de la locul său,  fără ca ritmul zilelor lungi şi anoste să se spargă aidoma unui vas în care cineva aruncă o piatră: fu o explozie invizibilă, produsă în surdină, aerul vibră şi îşi schimbă lumina, dar nimeni nu remarcă asta, ochii ei îşi schimbară sclipirea, umeziţi de forţa erupţiei, dar nici acest lucru nu fu observat. Ea însăşi îşi încleştă puternic pumnii, muşcându-şi buzele până la sânge în încercarea de a menţine verticalitatea propriului ei destin şi a relaţiei sale ameninţate de un dezastru final. Nici o piatră nu se nărui din acea construcţie pe care o ocrotise ani la rând, dar totul fu pârjolit pe dinăuntrul fragilului edificiu, ca după o invazie barbară. Nu rămăsese decât cenuşa neagră şi grea de sub care răsăreau firele plăpânde ale unei iubiri pe care ea se încăpăţâna să le ferească de lumina soarelui. Le mângâia cu degetele palpitând de bucurie, plângea la moartea lor şi apoi plângea iar atunci când altele noi îşi înălţau  vârfurile tremurătoare.

 

Cu şase luni în urmă, el o sunase, la recomandarea unei cunoştinţe comune, rugând-o să îl însoţească în calitate de  ghid şi traducător în călătoria-i exploratorie într-o regiune din vestul ţării. Lucra la un roman şi avea nevoie să se documenteze la faţa locului cu privire la unele aspecte ale vieţii din acea regiune, iar pentru aceasta avea nevoie de ajutorul unui ziarist experimentat care să îl ajute eventual şi cu traducerea. Ea acceptă bucuroasă şi într-o săptămână plecară împreună la drum.

 

Se îndrăgosti de el chiar din prima zi. Nu îl găsi nici frumos, nici atrăgător şi era, oricum, de aproape două ori mai în vârstă decât ea. Părea absorbit de propriul lui univers şi imun la frumuseţea ei, iar ea respiră uşurată, pentru că în felul acesta relaţia se aşeza pe un făgaş al normalităţii, eliberând-o de tensiuni inutile. E adevărat că în taină sperase la altceva, pentru că înainte de plecare citise câteva recenzii ale ultimelor sale două romane, pentru lectura integrală a cărora nu găsi timp, dar cele citite îi fură de ajuns ca să îşi imagineze că undeva, în adâncul lui, există o coardă sensibilă care tresaltă în ritmul bătăilor inimii ei.

În loc de aceasta, descoperi un bărbat uşor ursuz, care nu avea chef de discuţii filosofice şi despre care află că este şi căsătorit.

 

Mergeau pe un drum de ţară, plin de hârtoape şi îngust, unde intrară în conflict cu un localnic care îşi trăgea rabla anevoie prin praful cenuşiu. La vederea jeep-ului care tocmai îl depăşise, spiritul de frondă al localnicului se aprinse, băgă maşina în viteză şi porni, scârţâind din toate încheieturile, scoţând fum pe toate orificiile şi nu renunţă până când nu văzu jeep-ul lăsat în urmă. Numai că taman atunci rabla trase un ultim geamăt şi se înfundă într-una din gropile din mijlocul drumului. Înnebunit, şoferul transpirat ieşi în mijlocul drumului, ameninţând şi tunând ca o furtună, înjură jeep-ul care trecea calm pe lângă locul în care se consumase drama maşinii hodorogite şi atunci, învins de neputinţă şi furie, bărbatul elimină printre buzele sale pe care se adunaseră toate afuriseniile lumii şi o porţiune sănătoasă de salivă, ce se prelinse albicioasă pe sticla geamului din dreptul lui D. Acesta încercă să îşi menţină calmul, deşi era vădit deranjat şi nu înţelegea furia ce se năpustise asupra lui, mai conduse vreo 15 metri, după care opri brusc, şterse cu o batistă urmele umede ale scuipatului şi o anunţă pe Milada:

 

- Mă duc să îi dau o mână de ajutor, nu se poate să îl lăsăm aşa.

 

În clipa aceea, ceva în sufletul Miladei se topi ca o gheaţă peste care cade un ciob de soare. Toate legăturile care o ţineau laolaltă pe dinlăuntru se dizolvară, lăsând-o răvăşită şi încântată.  În zilele care au urmat, privirea ei căuta zadarnic un punct de sprijin în golul din jur, îşi frământa degetele nervoase în încercarea de a iniţia o discuţie care să spargă tăcerea în care zăceau scufundaţi atunci când rămâneau doar ei doi. În timpul orelor de lucru, însă, era energică, activă şi plină de aplomb, zâmbea politicos şi afectuos oamenilor cu care se întâlneau, bătea la porţile lor, oprea trecătorii pentru a întreba unde se află cutare sau cutare loc. Îi traducea spusele conlocutorilor privindu-l de multe ori în ochi pe D. în timp ce îi explica ceva, vorbindu-i cu o voce plină, ritmată, care o părăsea imediat ce sosea seara şi rămâneau singuri. Atâta timp cât se aflau în mişcare, discuţiile se legau cu dezinvoltura zborului păsării şi atunci îşi povesteau unul celuilalt despre cărţile care i-au marcat, despre copilăria fiecăruia, despre splendoarea ploii torenţiale care se prăbuşi peste lume în timp ce avansau printr-un câmp de floarea soarelui. Fiecare privea la drumul care se aşternea în faţă,  nesilit să înfrunte privirea istovitoare a  celuilalt, maşina înainta cu convingere şi această senzaţie de mobilitate risipea ezitările şi stânjeneala care îi cuprindeau deîndată ce se opreau locului. Atunci ochii lor se încleştau inevitabil, pentru că aşa o cerea situaţia, Milada pierdea controlul asupra muşchilor feţii şi asupra clipocitului genelor şi vorbeau despre tot felul de prostii, despre lucruri impersonale şi neinteresante pentru nici unul dintre ei.

 

Seara, când ajungeau şi se cazau la vreo pensiune ieşită în cale,  urcau împreună spre camerele lor, deschideau uşile în tăcere, apoi îşi aruncau peste umăr un  noapte bună, care în liniştea holului lung  suna sec ca un dovleac uscat şi golit de miez. Ea  intra în cameră, aprindea lampa, încercând să citească, dar era incapabilă să se concentreze, aşa că îşi strângea cuminte genunchii cu braţele, se ghemuia în aşternutul alb şi aştepta. El nu venea niciodată. Se gândi să inventeze un pretext pentru a-i bate la uşă, vru să mimeze o durere teribilă de cap care să o facă să se îndrepte cu ochi înlăcrimaţi  spre uşa camerei lui, îi trecu prin minte posibilitatea de a invoca nişte zgomote bizare care au trezit-o chipurile în miezul nopţii, speriind-o şi făcând-o să îl sune cerându-i ajutorul, dar renunţă pe rând la toate. În loc de aceasta, aştepta în tăcere, cu ochii plecaţi. În prima noapte, când zorii albăstrii se arătau după geam, reuşi să adoarmă. Şi atunci visă că făcea dragoste cu fratele ei, pe care nu-l văzuse de mai bine de un an de zile.

 

În altă seară, când călătoria lor se apropia de sfârşit şi ea îşi pierduse orice speranţă bău singură o sticlă de vin şi plânse în faţa oglinzii. Avea ochii încercănaţi, se gândi că în curând va fi o femeie bătrână şi urâtă, deja vedea semnele bătrâneţii pe chipul ei obosit şi iată, tocmai trecuse pe lângă marea dragoste a vieţii ei, trecuse mută, indiferentă, neputincioasă ca un copil care învaţă a merge. Mâinile îi tremurau, îi era ruşine pentru tot ce făcuse în aceste zile, neputând să îşi ascundă sfiala şi emoţiile care o sufocau precum un fum des în care se pierduse şi din care nu vedea nimic în jur.

 

Da, da, ştiu, sunt o proastă, iar tu eşti bun şi ţi-e milă de mine, pentru că înţelegi tot,  eşti drăguţ cu mine pentru că te înduioşează starea mea. 

 

Îşi propuse ca a doua zi să fie fermă şi încrezătoare, să îl privească drept în ochi, pentru a pune capăt acestei situaţii umilitoare şi stânjenitoare pentru ambii. Dar alcoolul îşi pierdu efectul până dimineaţa, mâinile îi tremurară din nou când se întâlniră să bea cafeaua şi fu fericită gândindu-se că aceasta era ultima zi a expediţiei lor, chiar dacă ştia că ceea ce va urma după aceasta va fi asemenea unui mare şi neliniştitor deşert.

 

În drumul de întoarcere, pentru că maşina mergea repede, pentru că fiecare privea la drumul care şerpuia în faţă, pentru că nu se ştia dacă aveau să se mai revadă vreodată şi când avea să se întâmple aceasta, el vorbi despre dragoste şi ea îi răspunse. Nici unul nu credea în trăinicia acestui sentiment, nici în longevitatea lui, nici în consistenţa lui.

 

- Cred mai mult într-o privire a cuiva pe care l-ai cunoscut preţ de o oră şi pe care ţi-o aminteşti înainte de moarte, îi spuse ea încet şi el aprobă, clătinând din cap.

 

După care, ca din întâmplare, el începu să îşi amintească cele mai frumoase declaraţii de iubire din toate cărţile pe care le citise vreodată. Era un mănunchi consistent de vorbe, situaţii, gesturi şi lucruri spuse şi nespuse, a căror înşiruire dură tot restul drumului până când umerii înalţi, împodobiţi cu reclame luminoase ai oraşului în care ambii locuiau se arătară la orizont. Tăcerea pluti din nou peste ei doi, el opri maşina în faţa casei ei, o sărută uşor pe ambii obraji şi privirile lor se încrucişară implorând milă, suave şi umede, până când D. urcă din nou la volan şi ea se îndreptă spre uşa blocului cărând bagajul pe rotile după ea.

 

Robert,  iubitul Miladei, cu care avea o relaţie veche de câţiva ani, o aştepta în biroul iluminat, cu fotolii colorate, în care ea intră şi se simţi străină cum niciodată nu se simţi în acea încăpere. Dar ordinea lucrurilor cunoscute, pacea aşternută peste obiecte şi peste viaţa care o aştepta, încrederea şi simplitatea privirilor lui Robert îi oferiră acel echilibru pe care îl pierduse în periplul ei prin vestul ţării şi înţelese că nu există nimic pe lume pentru care să poată să renunţe la ele, deşi le detesta şi viaţa ei i se părea ofilită ca o plantă peste care nu a plouat de foarte multă vreme. De dragul la ce să renunţe la viaţa aceasta? De dragul iubirii care nu durează, a iubirii care se transformă în rutină şi obişnuinţă?

 

Peste două săptămâni ea îl căută şi îi dădu transcrierile însoţite de traducerile unor interviuri pe care le făcuseră în călătoria lor. Băură o cafea pe o terasă dintr-o curte veche, împânzită de iederă şi viţă de vie şi el îi dărui ultimul său roman. Dincolo de stânjeneala care o făcea să articuleze cu dificultate cuvintele, un sentiment de milă acută puse stăpânire pe ea atunci când îl privi pe bărbatul acesta fragil, la fel de fragil şi dezgolit în faţa lumii ca şi ea. Mâinile lui cu degete lungi,  spatele uşor încovoiat sub o povară nevăzută, neputinţa care îl făcea incapabil să îi spună cât o iubeşte – doamne, oare chiar mă iubeşte – îi treziră în suflet o tandreţe amestecată cu milă şi dezgust, care nu avea nimic erotic în ea şi pe care o simţim atunci când privim fără filtre de protecţie în adâncul fiinţei noastre şi apoi ne retragem, speriaţi şi înduioşaţi, încercând să uităm. Discuţia fu formală, rece şi se despărţiră fără a-şi strânge mâna măcar, aruncându-şi câteva vorbe de rămas bun peste umăr, din mers, ca doi oameni care fug unul de altul.

 

Nu îl sună, nu îl căută, nu întrebă pe nimeni nimic despre el. Acum ştia că atunci când avea să moară, exista o privire pe care să şi-o poată aminti şi asta o făcea fericită. Atunci când ceva i se părea frumos, zâmbea visătoare, gândindu-se că undeva, în lume, în acel oraş, există cineva în care frumuseţea revelată ochilor ei vibrează cu aceeaşi intensitate. Şi totuşi, viaţa Miladei se consuma inutil, într-o lume care nu avea nici o legătură cu D. şi serile se închidea în baie unde plângea în surdină, ca să nu fie auzită.

 

De aceea, când el o sună la încă două săptămâni, ea nu răspunse la telefon. Cu siguranţă, nu o căuta pentru ceva personal, ea mai avea să îi transmită nişte transcrieri, dar Milada  refuză să îi audă vocea şi să îi vadă chipul, în timp ce mintea ei zvâcnea convulsiv prinsă în mrejele obsesiei pe care o urzea în jurul numelui lui pe care îl repeta până la neştire. Nu pricepea motivele retragerii în care tocmai se angajase, era convinsă că el este marea iubire a vieţii ei, dar îi lipsea puterea de a privi această realitate direct în faţă, de a veni în întâmpinarea ei. Sau cumva frica sălbatică că sentimentul de iubire va fi înlocuit de covârşitoarea senzaţie de milă, aşa cum se întâmplase la ultima lor întâlnire, era cea care o îndepărta de el? Or, de fapt, ceea ce căuta ea era doar un vis colorat despre dragoste cu care să îşi umple golul zilelor şi al nopţilor plate, o diversiune care să spargă monotonia vieţii, dar pentru care nu era dispusă să plătească prea mult? Sau fuga ei era aidoma paraliziei credinciosului care se întâlneşte cu îngerul?

 

Îl urî pe Robert, pe care începu să îl vadă dintr-o dată prin ochii lui D, cu toate că D. nu avea nici o opinie despre acesta, nu îl văzuse niciodată în viaţă şi abia dacă auzise câteva lucruri despre el. Însă, în urma întâlnirii cu D., era ca şi cum Milada ar fi deschis un ochi pe care se forţase să îl închidă dintotdeauna, iar acum nu mai putea privi lumea decât prin ochiul acesta. Robert  era un bărbat puternic, care o trata ca pe un copil bolnav, iar ea ştia că are nevoie de această protecţie la fel cum plantele au nevoie de lumină pentru fotosinteză. Am nevoie de această forţă pe care o detest, sunt mizerabilă, ştiu, dar ce putem face noi doi, eu şi cu tine, dezgoliţi ca doi prunci în faţa vitregiilor lumii?

 

În câteva luni, toate punţile fuseseră arse, viaţa ei se transformă în acea înşiruire de gesturi mecanice şi golite de sens, de care îi fu mereu frică. Atingerile lui Robert o oboseau şi o indispuneau, indiferenţa faţă de acesta creştea ca o buruiană sălbatică şi nu găsea în ea energia nici măcar pentru a se supăra pe el atunci când trebuia să o facă. O armonie ciudată se instală în viaţa lor, Robert o ceru în căsătorie,  iar Milada acceptă.

 

Şi din nou visă într-o noapte că face dragoste cu fratele ei.

 

Apoi, veni accidentul. Conducea pe şosea visând la o mică cabană de lemn, în mijlocul unei poiene înconjurate de mesteceni înrouraţi şi pini nordici, printre care se putea zări luciul mării reci sclipind în soare ca  un trup de peşte argintiu. Imaginea acestei fericiri era atât de frumoasă, încât merita toate sacrificiile din lume. Visa la o fericire în care nu credea  defel, dar dorinţa ei de a gusta din aceasta era la fel de nesăbuită  ca şi viteza cu care gonea, până când nu mai putu visa la nimic, pentru că se scufundă în beznă.

 

Ajunse la spital cu multiple fracturi şi dacă operaţia  nu reuşea, urma să rămână fără piciorul stâng. Handicapul fizic  o îngrozea încă de mică, când îşi scotea pe furiş centura de siguranţă atunci când mergea cu maşina, pentru a se asigura că, în caz de accident,  moartea îi era asigurată şi astfel va evita infirmitatea. Acum, la aflarea ştirii, o senzaţie de fericire nebănuită o inundă, ca şi cum brusc ar fi intrat într-o apă caldă şi parfumată.  

 

Te iubesc. Eşti marea iubire a vieţii mele, taci, taci nu îmi spune nimic, ştiu totul. Cuvintele nu îşi au rostul şi totuşi am atâta nevoie să îmi amintesc, ca pe o rugăciune, zecile de cuvinte pe care mi le-ai spus vreodată. Taci, taci.  Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.

 

În sfârşit, cuvintele prinseseră viaţă în ea şi în curând aveau să i se desprindă de pe buze ca nişte păsări albe care îşi iau zborul spre înălţimi. El o va ajuta, o va ajuta cu siguranţă, pentru că vorbiseră într-o seară în timp ce el conducea pe un drum de munte despre infirmitate şi fuseseră de acord că viaţa nu merită trăită dacă îţi lipseşte măcar şi un singur deget. Încercă să îl sune în repetate rânduri, visând la fericirea de a muri ucisă de mâna lui.

 

Pentru că nu era în ţară atunci când reuşi să îl prindă la telefon, D. nu putea ajunge decât a doua zi după operaţia ei, operaţie a cărei reuşită nu o interesa deloc. Lacrimile camuflate ale lui Robert, strângerile de mână şi încurajările acestuia străbătură la ea ca dincolo de un paravan de sticlă, izolat fonic, de după care nu răzbeau decât mimici şi  gesturi mecanice.

 

- Totul va fi bine, iubito…îi spuse acesta., mângâindu-i fruntea.

 

Când îşi reveni din anestezie, zâmbetul triumfător al doctorului îi dădu de înţeles ceea ce câteva secunde mai târziu îi  fu comunicat  cu voce tare:

 

- Operaţia a reuşit, domnişoară. Nu vă vom amputa membrul inferior.

 

Lacrimile şiroiră calde şi neajutorate pe obrajii Miladei. Toata lumea credea că plânge de bucurie, Robert o strângea în braţe, vorbindu-i despre viaţa care o aştepta, despre întoarcerea acasă.  Petrecu cu ea încă o jumătate de oră, apoi plecă să îşi vadă de treburile sale. Rămasă singură, neputinţa o învinse pe Milada şi se prăbuşi în hohote de plâns pe perna albă a patului de spital.

 

A doua zi de dimineaţă asistenta îi anunţă vizita unui bărbat. Palidă, cu ochii stinşi, Milada o rugă să îi transmită bărbatului acesta că doarme, că se află într-o stare gravă şi nu poate primi vizite.

 

- Nu, nu, stai, mai bine spune-i că m-au transferat într-un alt spital acum jumătate de oră şi nu ştii unde. Sau, nu ştiu, poate e mai bine  să îi spui totuşi că doctorul mi-a interzis orice fel de vizite.

 

Asistenta privea nedumerită, cu ochii holbaţi tâmp.

 

- Spune-i ce vrei dumneata, numai asigură-te că nu va reveni niciodată, te rog. Nu ştiu cum să îţi spun, dar …

 

Asistenta ieşi, dând din cap a semn de înţelegere.

 

- …da, unele iubiri nu pot merge mână în mână decât cu moartea, şopti ea pentru sine însăşi şi izbucni din nou în lacrimi.