Moartea cu ochi de copil

 

Când priveam mâinile înţepenite, cu pumnii încleştaţi şi imobili ai bătrânei Katia, sentimentul de milă îmi era iute alungat de convingerea neclintită că paralizia lor era compensată de existenţa tainică a unor aripi pitite molcom în cocoaşa ce încovoia spatele bătrânei. Nu ştiu exact când se abătu nenorocirea asupra sărmanei femei, la fel cum nu îmi amintesc când i-am trecut pragul porţii improvizate pentru prima oară, dar din momentul în care amintirile mele încep să se închege şi să prindă contur, imaginea ei este aceeaşi până în prezent : cu mâinile lovite implacabil de paralizie, ţepene ca ale unei  uriaşe păpuşi de ceară galbenă. Din cauza bolii, Katia nu era în stare să îşi poarte singură de grijă, fiind incapabilă să-şi ducă singură la gură până şi cana cu apă pentru a-şi potoli setea, astfel încât viaţa ei depindea cu largheţe de tot felul de  vecine a căror milostenie o ţinea în viaţă şi de o rudă  îndepărtată, ce locuia la celălalt capăt al satului şi care de câteva ori pe săptămâna urca dealul şerpuit de un drum acoperit cu colb de culoarea şobolanului pentru a-i aduce de-ale gurii mătuşii Katia.  Dar, dacă adulţii îi treceau pragul doar atunci când îşi aminteau, noi, copiii, eram mereu în curtea ei, mai ales în vacanţele de vară, când scăpam de corvoada zilnică a trezitului de dimineaţă şi a mersului la şcoală.

 

Nefăcând niciodată cu adevărat parte din lumea adulţilor, întrucât paralizia o condamnase la a fi tratată precum un copil, Katia era cel mai bun confident şi  prieten al nostru. În faţa casei avea o curte mare, năpădită de buruieni şi flori sălbatice, cu un măr aplecat sub propria-i greutate până aproape de pământ, în care noi ne cocoţam aliniindu-ne ca nişte vrăbii pentru a-i asculta poveştile minunate şi sângeroase, hazlii şi bizare, iar uneori de-a dreptul de nepriceput pentru  urechile şi înţelegerea noastră. Katia era o mare povestitoare, dar nu reuşea sa păstreze niciodată intactă graniţa dintre real şi imaginar, astfel încât nu ştiam cu exactitate când se termina povestea cu zâne şi balauri  şi începea să ne depene amintiri din propria-i copilărie. Crescuse la o haltă de tren, în mijlocul câmpiei întinse, departe de lume, într-o izolare care uneori devenea periculoasă, mai ales iarna, când lupii înfometaţi mişunau prin împrejurimile casei şi pe lângă grajdurile cu animale, sfâşiind liniştea nopţii cu urletele lor de fiară hemesită de foame. În arşiţa toridă a zilei de vară,  simţeam gerul şi urletele lupilor atât de aievea, încât pielea ni se făcea ca de găină. Cum spuneam, poveştile ei erau de multe ori neclare şi nu le pricepeam hazul, ca de exemplu istoria fratelui ei care într-o bună zi găsi pe linia de cale ferată un prezervativ, obiect ce îi era la fel de  necunoscut ca şi nouă, drept  pentru care îl duse la gură şi încercă să îl umfle, crezând ca este un balon. Bătrâna se tăvălea de râs, iar noi, neîndrăznind să ne dăm arama pe faţă şi să recunoaştem că habar nu avem ce este un prezervativ, hohoteam cu spume alături de ea, prefăcându-ne că ne ţinem  de burta de atâtea râsete.

 

Personajele criminale şi fragile ale acestor poveşti populau universul copilăriei noastre, mişunând prin împrejurimile casei, prin grădina părăginită, ascunzându-se prin magazii, tufari, poduri şi bântuindu-ne visurile de fiecare noapte.

 

Bătrâna Katia ne teroriza auzul şi imaginaţia povestindu-ne cum singurul ei motan, Flocosul, se strecură într-o noapte de iarnă  în sobă, păşind tiptil pe cenuşa caldă rămasă pe vatră, încântat să îşi găsească un culcuş atât de confortabil în care să îşi poată petrece noaptea. Dimineaţa o vecină veni să aprindă focul, nebănuind prezenţa torcătoarei  făpturi în adâncul sobei, la gura căreia flăcările începură să îşi dănţuiască limbile fierbinţi. La câteva clipe după ce vecina plecă, fumul provocat de arderea lemnelor se înteţi, trezindu-l pe Flocosul din somnul său îndelung. Îngrozit, începu să miorlâie şi să caute o ieşire, dar singura cale de scăpare în afara  hornului inaccesibil din cauza strictei sale verticalităţi era gura sobei, în care focul pălălaia din ce în ce mai puternic, iar jăraticul mocnea incandescent. Într-un final deloc apoteotic, după nenumărate miorlăituri care îţi îngheţau sângele în vene, bătrâna îşi văzu felina înflăcărată  ţâşnind ca un monstru mitic pe gura sobei şi privi neputincioasă cum văpaia îi mistuie trupul, blestemându-şi paralizia care, pe lângă toate celelalte năpaste şi neplăceri, o expunea spectacolului crud al acestei morţi chinuitoare.

 

Din amintirile mele se desprinde cu claritate clipa în care am intrat pentru prima dată în casa ei – o căsuţă mică, cu cerdac de lemn, vopsită cu var alb şi prispe de culoarea cicoarii. Era răcoare şi umbră în odaie, dar în semiobscurul încăperii am zărit pe perete un portret în sepia al unei femei de o frumuseţe rară, cu ochii pătrunzători  şi galeşi, cu  trăsăturile delicate, accentuate de un surâs graţios ce inunda chipul cu lumină, lăsând descoperit vârful dinţilor mici şi albi, ca sâmburii decojiţi ai merelor verzi din pomul aflat în  faţa casei. Portretul străjuia goliciunea desăvârşită a pereţilor imaculaţi şi era imposibil să nu îţi atragă privirea, aşa că am întrebat-o pe bătrână cine este femeia aceea frumoasă.

 

-         Eu sunt, păi cine alta!  O, doamne, ce frumoasă mai eram, când ieşeam la hora satului, aşezata în  brişcă,  cum mai roiau flăcăii în jurul meu…

 

Şi se lansă într-o altă poveste despre horele din sat şi fardurile cu care îşi roşea gura şi pomeţii, despre imemoriala ei călătorie la Bucureşti şi ocheadele pe care i le aruncau tot felul de tineri ferchezuiţi şi cu mustăcioară prin parcul Cişmigiu. Dar atenţia mea era absorbită de un gând fix si obsedant, care îmi dădea fiori când reci, când fierbinţi prin tot corpul : eram sigură că mă aflu în prezenţa unui miracol. Distanţa dintre chipul aflat pe tablou şi chipul actual al bătrânei nu mă umplea de compătimire şi tristeţe, nici nu îmi provoca reflecţii lacrimogene pe marginea absurdităţii şi cruzimii vieţii, aşa cum s-ar fi întâmplat, probabil, la maturitate. În mintea mea de copil, transformarea frumoasei în bestie nu putea fi decât rodul unui miracol necunoscut, care mi se revela mie şi numai mie, prin diferite coduri şi semne ascunse. Altfel, cum se putea explica această metamorfoză ? M-am uitat din nou la cocoaşa bătrânei, cu aerul credinciosului care dintr-o dată întrezăreşte într-o piatră sau într-un nor întruparea lui dumnezeu…certitudinea mea era atât de puternică, încât  mi se păru ca aud foşnetul timid al aripilor îngrămădite sub haină. Rămâneam ţintuită locului, sub greutatea paralizantă a propriei revelaţii, când fratele meu mai mic sparse liniştea  casei umbrite :

 

-         Care e soba în care a ars Flocosul ?

 

 

În vara aceea, bănuiala minunii  camuflate a coexistat cu jocurile nebuneşti pe care le inventam, cu pregătirile febrile ale spectacolelor aşa zis artistice pe care le dădeam în fiecare seară pe terasa de lemn a casei în faţa singurului nostru spectator,  incapabil însă să îşi joace unicul rol care i se cuvenea : acela de a ne aplauda. Jucam piese de teatru improvizate, intonam cu vocile noastre piţigăiate melodii pentru copii, despre raţe şi pui de căprioară abandonaţi, laolaltă cu cântece de beţie sau de dragoste auzite de la cei mari, fericiţi că un adult ne  trata cu acea seriozitate preţioasă pe care restul refuzau să ne-o acorde. Amiezile, ne găsiserăm o altă îndeletnicire : aceea de a găti pentru Katia. Provocarea acelei veri era să şterpelim de pe la casele noastre tot ce puteam şi cum puteam, iar lipsa de programare şi de previzibilitate se concretiza într-o adunătură nebunească de ingrediente atât de diferite, încât numărul reţetelor testate era unul pantagruelic: compot de cireşe şi coacăze dres cu ou, lipii cu mere şi carne tocată, salată de ou cu frunze de viţă de vie…Uneori, izbuteam şi mâncăruri mai omeneşti, bazate pe reţete « tradiţionale », cum ar fi o tocăniţă din resturi de ciuperci de pădure sau plăcinte cu brânză cu care îţi rupeai dinţii de tari ce erau. Katia le mânca însă cu plăcere, fericită ca are ceva proaspăt şi cald la  masă.

 

O asemenea plăcintă a salvat-o de la o boală necunoscută şi istovitoare – sau chiar de la moarte, după spusele ei. Vara se sfârşise, vizitele noastre la Katia încetară,  cum se întâmpla în fiecare iarnă. Era în postul de dinaintea crăciunului, post pe care dânsa îl respecta cu cuvioşenie, hrănindu-se timp de câteva săptămâni numai cu fasole şi cartofi. Deşi religia era un tabu în vremurile acelea şi oamenii se fereau să meargă la biserică, posturile erau ţinute cu regularitate : dreptul de a mânca ce vor şi cum vor era printre singurele lucruri care nu puteau fi sustrase. Săptămâni la rând casa mirosea a varză acră,  a fasole pregătită în toate felurile imaginabile şi alte mâncăruri caraghioase, din care laptele, ouăle sau peştele lipseau cu desăvârşire. Pentru noi, cei mici, era un adevărat blestem împotriva căruia ne revoltam vehement, astfel că în curând părinţii reduseră într-un mod cu totul arbitrar perioada de post la o singură săptămână, pe care o alegeau ei când  credeau de cuviinţă.  Katia însă se încăpăţâna să ţină întreg postul – poate pentru că avea nenumărate păcate din tinereţe, după cum spuneau  gurile rele. Spre sfârşitul postului, căzu istovită, incapabilă  să înghită ceva şi cu atât mai mult să se ţină pe picioare, mai ales că paralizia îi lovise la începutul toamnei şi membrele inferioare. În ziua dinainte de crăciun mama s-a apucat să coacă plăcinte, iar eu m-am ales cu nişte resturi de aluat şi cu o lingură de brânză pe care am amestecat-o cu tot felul de verdeţuri, cu ceapă, mărar şi altele asemenea, frământând şi întinzând fără milă aluatul călduţ, până când în cele din urmă am izbutit să încropesc ceva care semăna cu o plăcintă. Când fu gata, am scos-o din cuptor, rotundă ca o lună plină şi am ieşit pe poartă ca  săgeata, grăbită să i-o ofer bătrânei  Katia. Eram un mic spiriduş din poveştile Katii alergând la buna vrăjitoare.

 

Katia zăcea la pat şi avea vocea stinsă şi palidă ca un fir ce stă să se rupă. Când i-am întins plăcinta încă fierbinte, primul lucru care m-a întrebat a fost să se intereseze dacă este o plăcintă de post. Fervoarea şi migala cu care o preparasem şi teama că toate eforturile mele ar putea fi  în zadar m-au făcut să clatin afirmativ din cap şi să îi spun cu o voce care preţ de câteva secunde a fost străbătută de fiorii ezitării, dar care apoi deveni încrezătoare ca şi cum aş fi spus adevărul şi numai adevărul :

 

-         Este de post, are doar verdeţuri şi atât ! E foarte bună însă…o să vezi…

 

Adevărul este că lingura de brânză se pierduse în marea de verdeţuri şi ceapă cu care o  amestecasem, aşa încât Katia nu i-a perceput gustul. În schimb, pentru corpul ei lihnit acea cantitate minusculă de calciu a contat, mai ales că a doua zi postul se încheia şi bătrâna a putut să se înfrupte şi din alte bunătăţi aduse de prin vecini. Atunci când m-am dus să îi cânt un colind  în dimineaţa de crăciun am găsit-o înzdrăvenită, cu vocea înviorată, parcă gata să izbucnească în acel şuvoi de râsete care urmau poveştilor ei, alături de un platou cu cârnaţi şi chiftele de care încă nu se atinsese.

 

-         Eram să mor ! Dacă copiliţa asta nu mă hrănea, azi m-aţi fi pomenit, povestea ea, iar mie îmi creştea inima de bucurie şi ochii mi se umezeau de lacrimi, gândindu-mă cu eroică mândrie la gestul meu, a cărui amploare nu o realizasem atunci când am convins-o să mănânce plăcinta.

 

 

În schimb, nu am fost în stare să găsesc niciodată leacul pentru paralizia care se extindea şi năpădea parţi întregi din corpul femeii, transformându-l într-un captiv al imobilităţii. În ultimele zile ale bolii, părinţii nu ne-au permis să o vizităm, din cauza mirosului pestilenţial care umpluse casa şi pentru a ne proteja de spectacolul umilitor şi dureros al morţii. Eram oricum prinşi cu pregătirile pentru marşul militar dat în cinstea zilei Armatei Roşii, confecţionând steguleţe purpurii şi  chipiuri militare din hârtie cartonată, pe care apoi le vopseam, încercând să combinăm diferitele nuanţe de verde, astfel încât la final să rezulte inconfundabilul kaki al uniformelor soldăţeşti. În  febra pregătirilor am uitat cu desăvârşire de prietena noastră, până când într-o dimineaţă de sâmbătă am auzit-o pe mama şoptind ceva la urechea tatălui, cu un aer grav şi conspirativ. Din şuşoteala lor nedesluşită,  numele Katei s-a desprins cu claritatea luminii, astfel încât în următoarea jumătate de oră m-am strecurat pe furiş pe uşă, încercând să descopăr misterul şoaptelor mamei. Uşa la casa bătrânei era ca întotdeauna deschisă şi am  năvălit împreună cu o rafală de aer îngheţat în încăperea în care bătrâna dormea de obicei: i-am zărit conturul corpului întins pe pat sub cearşaful subţire şi alb cu care era acoperită din cap până în picioare. Toate lucrurile aveau locul schimbat, de parcă cineva se apucase să facă în sfârşit ordine în ele şi un miros apăsător îmi izbi nările, făcându-mă să îmi duc mâna la nas, dar chiar atunci am privit spre peretele unde de obicei se afla portretul şi am văzut că era gol. Era gol goluţ…Am rămas pietruită în mijlocul odăii, la jumătatea distanţei dintre pat şi  zid, aidoma voinicilor din basme ajunşi la răscrucile de drumuri. Simţeam că un pas la stânga îmi va dezvălui o cu totul altă taină decât un pas făcut la dreapta şi paralizată de emoţie nu ştiam între care să aleg, când am simţit că izul greu de excremente şi mizerie stătută  se risipi ca o vrajă rea şi o adiere de flori de măr şi iarbă crudă pluti sfios peste încăpere ca o fantomă primăvăratică în miezul rece al iernii. Eram convinsă că minunea s-a produs, dar nu ştiam ce anume s-a întâmplat şi nici cum arăta miracolul, când în sfârşit m-am decis să mă îndrept în direcţia patului, însă  chiar atunci uşa din spatele meu se deschise şi auzii o voce care îmi porunci aspru :

 

-         Ce faci tu aici ?  Tot acum să te vad că pleci acasă, copiii nu au ce căuta aici…hai, fuga, maica-ta ştie unde eşti ?

 

Era o vecină care intră cu o căldare de apa scoasă de la fântâna. Vocea ei a spart  rotunjimea acelei clipe fermecate şi a lăsat  nedezlegată taina în miezul căruia mă aflam. Am zbughit-o în goană pe uşă, ca dintr-un tărâm fermecat, îndreptându-mă către casă, unde părinţii îmi descoperiseră absenţa. Le-am spus unde am fost, întrebându-i cu voce spartă  ce s-a întâmplat. M-au luat de mână cu grijă, iar răspunsul lor  a sunat atât de lipsit de orice noimă în urechile mele de copil, încât nu am putut să nu zâmbesc:

 

-         Din păcate, de azi înainte nu vei mai putea merge la mătuşa Katia, pentru că a murit.

 

A urmat o întreagă peroraţie a bunicii despre oamenii bătrâni care mor şi pe care dumnezeu îi ia la el, despre rai şi iad, despre păcate şi mântuirea sufletului. Deşi poveştile biblice ale bunicii aveau câteodată un aer  visător şi ciudat, în care se amesteca izul de tămâie din sertarele în care dânsa îşi păstra lucrurile şi mirosul de săpun englezesc de contrabandă pe care îl degajau mâinile ei,  cruzimea dumnezeilor descrişi de ea mă oripila. La şcoală, învăţătoarea ne repeta cu consecvenţă de două trei ori pe zi că dumnezeu este o invenţie menită să prostească oamenii, dar acest argument nu era de natură să trezească în mine o atât de mare ură împotriva divinităţii precum felul sângeros şi neîndurător în care dumnezeul bunicii mele înţelegea să facă dreptate. M-am aşezat cuminte şi tăcută pe scaun, mi-am sorbit ceaiul din ramuri de vişin într-o linişte plină de îngândurare, pe care părinţii mei au remarcat-o deîndată, aruncându-şi ocheade pline de compătimire faţă de închipuita mea îndurerare. Nu, nu eram îndurerată, pentru că nu credeam nimic din ce mi se spunea, convinsă că adulţii îmi ascund cu bună credinţă un adevăr pe care doar ei se consideră demni de a-l stăpâni. Ştiam că miracolul intuit de mine atâta amar de vreme s-a produs, văzusem asta, iar dovada era lipsa portretului de pe perete, corpul acoperit misterios de giulgiul alb şi parfumul sălbatic şi năuc care îmi mai persista în nări. Mintea mea rămăsese blocată la clipa aceea a jumătăţii de drum în care mă oprisem, încercând să desluşească minunea pe care aş fi privit-o cu ochii mei dacă aş fi făcut un singur pas şi dacă vecina nu ar fi pătruns atât de brutal şi neaşteptat în odaie.

 

După prânz, am tras cu urechea la discuţiile părinţilor cu o vecină venită în vizită. Tot ce am putut sa desluşesc era că cineva dintre vecini aprinsese un foc foarte puternic în soba Katii, pentru a putea rezista întreaga noapte gerului de afară, iar soba se încinse în asemenea hal, încât îi provocă bătrânei paralizate arsuri mortale pe  jumătatea de trup cu care  stătea lipită de soba a cărei căldură i se păru ocrotitoare şi care sfârşi prin a o ucide. Atunci, la cei opt ani ai mei, nu am priceput foarte bine tot ce se întâmplase, dar cele auzite mi-au fost de ajuns pentru a pune cap la cap faptele şi pentru a oferi un răspuns tuturor întrebărilor mele: în sfârşit,  Katia câştigase lupta împotriva blestemului focului care îl mistuise pe Flocosul şi învinsese astfel vraja care o  făcea captiva unui trup ţeapăn şi puturos de femeie bătrână.  Mirosul de floare de măr care îmi mai stăruia în nari era dovada vie a acestei minuni şi acum ştiam că  ceea ce crezusem eu de dimineaţă a fi corpul bătrânei era de fapt conturul siluetei frumoasei Katia, despuiată de pielea-i de femeie bătrână şi bolnavă şi transformată în tânăra cu ochi mari şi galeşi al cărui portret dispăruse de pe perete  datorită metamorfozei. Iar eu asistasem, preţ de câteva zeci de secunde, pana la intervenţia zgomotoasă a vecinei, la această minune, întrezărind liniile suave ale corpului de prinţesă ce se reliefa sub aripile albe şi uriaşe  de înger pe care eu, în prostia şi zăpăceala acelor secunde, le crezusem a fi un simplu cearşaf. 

Ce nu am reuşit sa înţeleg niciodată în toată copilăria mea  a fost motivul pentru care părinţii mei, laolaltă cu toţi adulţii, ne ascunseseră cu atâta ostentaţie adevărul şi  inventaseră acea poveste  penibilă şi tristă a morţii…