POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

Când eram mai tânără visam, aveam atât de multe vise. Lumea mi se părea o infinită grădină, în care nenumărate comori stau ascunse sub fiecare arbore. Îmi doream atât de mult să cunosc aceasta gradină, să îi străbat toate cărările, toate drumurile.

Astăzi am impresia că am trăit 100 de ani şi că am cunoscut tot ce se poate cunoaşte în această lume. Mă simt obosită, mă simt foarte obosită, ca după un veac de zbucium necontenit şi îmi aştept moartea cu resemnarea celui care poartă în spate un secol de deziluzii. Sunt  închisă în viaţa mea limitată, în viata mea banală, în  cochilia mediocrităţii mele pe care nu o pot sparge.

Îndestularea şi excesele mele mă fac sa îmi pot permite această atitudine, această greaţă de a trăi, privilegiu al celor care nu cunosc înfometarea şi moartea în fiecare zi.  Mii de copii mor zilnic din lipsă de apă sau pentru că apa pe care o consumă nu este potabilă. Eu stau în cada mea  plină cu apă caldă şi spumă…şi mă gândesc la o moarte care pentru mine nu este decât o potenţialitate. Ce picior frumos am, învăluit în strălucirea acestei ape…am pielea fină, delicată, înmuiata de  apa parfumată…apa din lipsa căreia acum, în  această clipă, moare un copil, sau zece, sau o sută…nu ştiu, dar cineva moare. Sunt părtaşă la un sistem care face ca undeva în lume un copil sa moară de inaniţie, de sete sau din cauza lipsei unor medicamente care expiră neglijent în dulăpiorul meu.

Şi cum pot  eu să evadez din castelul de fildeş al vieţii mele urbane?…

Mi-e atât de frică de atrocitatea vieţii, încât sunt paralizată şi orice speranţă nu este decât un suflu uşor şi plăpând care se ghemuieşte timid în sufletul meu, alături de groaza, imensa mea groază în faţa lumii. Lama aceasta, ca o sclipire de argint, care acum o voi prelinge pe pielea mea, ah ! doare…iată cum doare, aceasta este deci durerea. Epiderma care pocneşte ca un ambalaj comprimat în vid şi lichidul roşu, care se întinde ca o aţă pe albul mâinii mele, şi usturimea în jurul căreia se concentrează toată fiinţa mea în clipa de faţă… Vai, aceasta este doar o mică rană, o superficială zgârietură…Trebuie să încerc să apăs lama mai adânc…mai adânc, aşa, ah, nu, nu, nu pot, este prea mult, cum suporta alţi oameni durerea… ?  Sângele meu, totuşi ce frumos este desenul sângelui pe pielea  curată, dar cum au suportat sutele, miile, zecile de mii de oameni torturile cumplite ?

Îmi amintesc una dintre primele scene de violenţă căreia i-am fost martoră. Eram la ferma bunicilor, într-o primăvară cu iarbă crudă şi fragedă, iar bunicul s-a dus să taie câţiva miei pentru cina pascală. M-am dosit în spatele ieslei pentru a nu fi zărită şi am asistat la întreaga procesiune a uciderii mielului, de la început până la sfârşit. Am văzut cum i-a retezat  gâtlejul mielului înspăimânt, cum sângele acestuia a ţâşnit nestăvilit, revărsându-se cu dărnicie peste blăniţa cârlionţată, încă impregnată cu mirosul laptelui matern. Corpul micului animal a zvâcnit convulsiv,  sălbatic,  desenând nişte mişcări pe care nu le-am mai văzut şi care păreau dansul unui acrobat posedat. Ochii i s-au dilatat, uriaşi, gata să-i sară din orbite, a început să urineze, urina  se amesteca cu sângele cald al mielul aflat pe moarte.  Bunicul l-a spânzurat în aer de labele legate cu o sfoară, agăţându-l  de o bară metalică şi aşteptând să îşi tragă ultima suflare pentru a putea să îl jupoaie de  piele şi în tot acest timp am privit fără să clipesc, tremurând toată, scufundându-mă într-un amestec de groază, milă, dezgust şi extaz.

În acea primăvară, de acele sărbători ale  Paştelui a fost peste puterile mele să mănânc carne de miel şi nici după aceea nu am mai fost capabilă vreodată. Abia târziu la maturitate am reîncercat gustul cărnii albe, impunându-mi gestul ca pe un exerciţiu de voinţă, întocmai cum demult, cu ani în urmă, îmi propusesem să nu închid ochii, oricât de înfiorătoare ar fi fost priveliştea sacrificării animalului nevinovat.

După spectacolul crud al acelei primăveri am început să trag cu ochiul şi la pasările  agonizânde, ale căror trupuri despărţite de capete săltau în sus şi în jos pe nisipul însângerat, ca într-un bizar şi străvechi dans al morţii. Probabil nu mai simţeau nici o durere, din moment ce viaţa li se scursese din corp laolaltă cu  capul căzut sub lovitura toporului cu care sărmanele raţe şi găini erau măcelărite de bunica-mea. Eram îngrozită, dar un instinct morbid îmi spunea că dacă nu voi asista la aceste scene, viaţa mea va fi incompletă, ca şi cum aş fugi zadarnic de ceva cu care confruntarea devenea, mai devreme sau mai târziu, o fatalitate.

Rana de pe pielea mea,  o mică şi ridicolă rană… Aşa, mai adânc, să înfig lama mai adânc…Acum, în clipa asta cineva este torturat, undeva într-un alt colt al planetei…

Am citit undeva ca in momentele de durere cumplita creierul nostru secreta o substanţă care ne creează o stare de beatitudine, pentru a contracara efectul suferinţei şi al morţii. De aceea, unii mor cu zâmbetul pe buze…Dar cum poţi – chiar dacă durerea ta este mai puţin sfâşietoare – cum poţi să uiţi condiţia umilitoare a cărnii tale, să fii redus la starea unui viţel strangulat pentru a fi  ulterior transformat în biftec ? Cum e posibil ca măcar pentru o clipă să ştii că eşti doar un animal, că întreaga umanitate îţi este anihilată doar prin puterea covârşitoare a cărnii dezlănţuite ?

Aş vrea sa găsesc în mine puterea de a accepta această convieţuire a cărnii agonizânde cu lucrurile frumoase, cu viaţa mea, cu parfumurile cu care îmi ung corpul îmbăiat, cu cafeaua cu lapte a dimineţilor mele, cu savoarea fructelor dulci care mă aşteaptă acum în salon, să împac viaţa cu moartea şi durerea cu plăcerea în interiorul propriei mele vieţi, să confer coexistenţei lor un sens, o direcţie, o semnificaţie…dar cum să fac? Sa mă arunc de pe terasa celei mai înalte clădiri din oraş, îmbrăcată în cea mai scumpă şi frumoasă rochie a mea, în semn de iubire pentru lume, în semn de solidaritate cu cei suferinzi, cu sângele lor, să fac un copil care însă începând cu naşterea va trăi experienţa durerii, să plec cu o echipă de ajutor umanitar în deşertul Saharei, ce să fac ?

Atunci când soţul ei o anunţă că va pleca în nordul ţării, unde fuseseră găsite însemnate zăcăminte aurifere, Maia se hotărî imediat să îl urmeze. Povestea descoperirii aurului o fermecase de la bun început. Un ţăran se apucă să sape o fântână în curtea casei sale, când descoperi, la numai câţiva metri adâncime, sclipiciosul praf aurifer amestecat cu argila. Autorităţile competente confirmară conţinutul  valorosului metal, dar uimirea tuturor fu şi mai mare când un alt sătean, ros de invidie, se apucă să sape chiar în pragul casei sale…la aceeaşi adâncime, colbul preţios îi izbucni în ochi ca o rafală fermecată. În următoarele două săptămâni, alţi 46 de ţărani se avântară zdravăn săpând măruntaiele pământului şi găsiră zăcăminte de metal nobil în curţile lor. Nimeni nu îşi putea explica cum sute de ani de-a rândul strămoşii lor, care  frământaseră huma acestor meleaguri ca pe un aluat cald nu dăduseră, măcar o singură dată, peste nici un  gram de aur. Dar întrebarea nu avu timp să se coaguleze în minţile sătenilor care, îngropaţi de-o viaţă în sărăcie, vedeau brusc cum norocul le surâde şi orizontul nu mai pare un zid impenetrabil.

Vestea descoperirii zăcămintelor căzu ca o bombă peste capul guvernanţilor, politicienilor, industriaşilor şi a ţăranilor din partea locului. În câteva luni de zile, terenurile erau vândute unei companii de extracţie a aurului, unde soţul Maiei se numără printre principalii acţionari, casele fură devastate, năruite, iar sătenii antrenaţi într-o învălmăşeală neobosită, provocată de mutarea lor în alte zone ale ţării.

În timp ce soţul ei mişuna cuprins de o autentică febră a aurului, ordonând inginerilor şi muncitorilor de pe şantier, programând noi săpături şi noi teste, negociind cu ţăranii cumpărarea proprietăţilor acestora, ea umbla buimacă, străbătând decorul demiurgic, de sfârşit – sau început – de lume. Colinda emoţionată de restructurările masive ale peisajului, de nepăsarea solemnă a munţilor din zare, de zecile de expresii care se citeau pe fetele tuturor. Se oprea de câteva ori pe zi la terasele unor foste pensiuni agro-turistice, care acum se vedeau invadate de oameni de afaceri, de geologi, de ziarişti, de reporteri şi tot felul de aventuroşi încercând să câştige un ban în acest iureş aurifer. Se găsiră unii care cumpărau casele şi terenurile ţăranilor, profitând de haosul creat, pentru ca apoi să le vândă companiei aurifere la un preţ dublu sau triplu.

Încălţata în cizme lungi din piele de căprioara, obosită să străbată aceste decoruri parcă special create pentru ea, făcea pauze scurte ca  să servească un prânz frugal, de obicei format din brânzeturi sau şuncă albă, sau să bea un ceai şi apoi îşi relua peregrinările. Nu o băga nimeni în seama, toţi erau preocupaţi să vândă, să cumpere sau să câştige ceva, astfel încât nici măcar ochii de lunatecă ai unei femei singure nu reuşeau să îi sustragă pe cei de faţă din starea de transă în care intraseră.

La una din aceste pensiuni îl zări pe el. O izbi cicatricea pronunţată, ca o hartă a unui continent nedescoperit încă, care începea sub lobul urechii stângi, cobora ferm în jos către umăr pe grumaz şi apoi dispărea sub pânza cămăşii albe . O căldură şerpuitoare îi topi genunchii, îi înţepeni încheieturile degetelor şi îi inundă privirea împăienjenită atunci când îşi închipui că atinge acea cicatrice. Teama de sânge, de durere şi de moarte reveni în viaţa ei, însoţită de data aceasta de o moleşeală fierbinte care nu o cunoscuse până atunci. Cu un gest devenit reflex, împinse farfuria cu bucata de friptură pe care o consuma, pentru că îi redeşteptă acea greaţă înrădăcinată în teama sacră de a nu-şi profana propriul ei corp mâncând o substanţă identică celei din care ea însăşi era formată. I se părea că procedând astfel îşi pune la adăpost de orice suferinţă sau umilinţă fizică propriul ei trup. Dar la câteva secunde după ce împinse farfuria, mâna i se întinse instinctiv înapoi, tăie o bucata de carne şi o duse la gură. O mestecă cu o plăcere nouă, gândindu-se la cicatricea-hartă a necunoscutului. Îmi mănânc propria moarte, gândi ea.

Târziu, în noapte, după ce îşi petrecu întreaga după amiază pe acea terasă într-o aşteptare încremenită, nu rămăseseră decât ei doi, fiecare la masa lui, sorbindu-şi în tăcere băuturile – el vinul roşu, ea – vinul alb. El observă surâsul ei electrizant, vrăjit, parcă reflectat într-un adânc de oglindă fermecată, intr-atât de ireal i se păru şi îşi schimbă masa, venind alături de ea.

-                Pot să te întreb, riscând să par indiscretă, zise ea, de unde ai această cicatrice ?

Acum  el purta un pulover pe gât şi cicatricea nu se vedea deloc, aşa că la privirea lui mirată, ea îi oferi cea mai sinceră explicaţie :

-                Am văzut-o mai devreme, la prânz, când erai aşezat la masa de colo.

-                Am fost la război, îi răspunse el. E urma unei torturi.

Răspunsul lui suna grandios şi solemn ca un psalm biblic pentru urechile unui păcătos încântat. În alte circumstanţe, întrebarea ei ar fi fost  în ce război luase parte, în ce ţară, în ce an, dar toate acestea fură înlocuite de una singură, unica care acum i se părea cu adevărat importantă.

-                De ce ? Ce ai căutat acolo ?

Răspunsul lui fu unul care nu-l dăduse niciodată nimănui altcuiva atunci când vreo întrebare similară îi fu pusă.

-                Pentru că războiul face parte din noi…din viaţă. Şi moartea, voiam să văd moartea cu ochii mei…

-                Ţi-e mai puţin frica după ce ai văzut moartea la tot pasul ? Să fie adevărat că dacă stai faţă în faţă cu moartea te eliberezi de angoasele ei ?

Îi puse această întrebare  la fel de firesc şi simplu ca şi cum l-ar fi întrebat pe şotul ei, aşa cum făcea în fiecare seară, dacă a apucat să mănânce de prânz.

-                O, doamne, ce întrebare! Exclamă el, scuturând din cap…Dacă mi-e mai puţin frică de moarte…dumnezeule..

Maia zâmbi cumva vinovat şi tăcu. Si el tăcu o vreme.

-                Aş putea sa iţi ating cicatricea? îl ruga ea într-un final.

El îi luă palma într-a sa şi i-o petrecu pe sub pulover, pe sub cămaşă, pana când degetele ei dibuiră în întunericul veşmintelor calde nişte reliefuri catifelate, şănţuleţe mici şi ondulări sinuoase, de o delicateţe mult diferită de restul pielii, amintind de petalele florilor primăvăratice. Ce suavă este moartea…sau poate viaţa, gândi ea, şi cât de plăpândă. Negrul nopţii era transparent şi rece, înceţoşat doar de stelele de gheaţă şi în acest negru de cristal lichefiat trupul ei se îndreptă spre al lui, ca o fantomă albicioasă, ca o umbră a unui nor, căutând un culcuş cald, cu contururi concrete, în spaţiul diluat al cosmosului. Degetele ei mângâiau neîncetat cicatricea, căutând să o descopere, să înlăture straturile de veşminte care o ascundeau privirilor ei însetate de spectacolul agoniei cărnii. Şi totuşi, pielea lui emana un miros de viaţă, de bărbat, de animal care tocmai şi-a devorat prada şi buzele ei sorbiră această mireasma atunci când îi sărutară cicatricea. Această carne care a cunoscut direct şi nemijlocit apropierea morţii, această carne care acum tresăltă de plăcere, ca o plută în derivă pe care se îmbarcaseră viaţa şi moartea. Braţele lui o cuprinseră cu forţa, gura lui o căuta pe a ei, gura ei care acum găsea gustul limbii lui calde la fel de dulce ca cel al cicatricei trandafirii. O luă în braţe şi o urcă aşa până în camera lui, la etajul întâi, în timp ce ea îi şoptea cu capul înfundat în pieptul lui toate cuvintele pe care le ştia în clipa aceea :

-                Dragoste, viaţă, iubire, dragostea  mea.

Adormiră târziu în noapte, după ce făcuseră dragoste în repetate rânduri, după ce trupul lui îi ajunsese la fel de drag ca şi cicatricea de pe umăr, la fel ca şi alte câteva cicatrice mai mici pe care le descoperi explorându-i corpul arămiu. Adormiră unul în braţele altuia, el ţinând-o îmbrăţişată pe la spate, ambii cu genunchii îndoiţi. Priviţi de sus, păreau a fi doi  fetuşi gemeni într-un uter matern.

Dragostea mea, ce frumos dormi. Ce cald şi ce plăcut e trupul tău de bărbat puternic, puternic şi slab. Şi ce  tăcere desăvârşită, de castel fermecat, s-a lăsat în noaptea aceasta. Ce frumoasă şi fragilă e iubirea din mine…

Iubirea e fragilă şi neputincioasă ca un fulg care se topeşte în aer. Plăpândă ca o floare într-o mare de sânge.

Te strâng în braţe…iubirea noastră…. Ce este iubirea? Un ocean al tandreţii dezlănţuite, care încearcă să  îndulcească brutalitatea vieţii? Un surâs matern aşternut pe o frunte îndurerată? Sentimentul mamei pentru copil şi al copilului pentru mamă -  aceasta e iubirea, şi către aceasta evoluează toate celelalte forme de iubire, pentru că în această lume barbară e singura formă de afecţiune care ne poate pune la adăpost. Iubim în celalalt un biet om, un muritor pentru care îl compătimim pentru umanitatea sa identică cu a noastră. Pe care îl iubim pentru că ne compătimim  şi pentru că ne iubim pe noi înşine.

Dar această iubire nu ne dăruieşte nicidecum iluzia nemuririi. Iluzia unui corp plutuitor şi uşor ca fluturii verii, ca dansul vântului, ca sclipirile razelor de soare pe un perete imaculat…Iluzia dansului inconştient printre cuţite, de asupra unui abis…nu, sentimentul morţii pluteşte greu peste noi.

Alături de tine însă îmi trăiesc pentru o secundă iluzia nemuririi mele. Strânge-mă în braţe.

Iubirea mea – un vis al unui corp care nu simte durerea. Un vis al absenţei violenţei din această lume.

Ce bine e în braţele tale…ca şi când pe lume nu ar exista decât acest geam imens al camerei noastre prin care pătrunde lumina lăptoasă  a zorilor…aceste cearşafuri răvăşite de pânză topită, care se odihnesc peste corpurile noastre istovite. O lume în care toate cearşafurile sunt curate şi parfumate şi găzduiesc, sfioase şi tainice, iubirile  oamenilor. Nimeni nu doarme pe rogojini şi nici în frig, suferinţa e o poveste dintr-o viaţă anterioară.

Piciorul tău care se strecoară printre picioarele mele, ah ce piele tânără şi suavă, piele tânără care acum nu ştii ce e durerea, căreia eu îi dăruiesc plăcere. Curând o să adorm la loc, ce mult îmi place să dorm alături de tine, e ca o mică moarte împărtăşită în doi, o moarte care nu e definitivă, care îţi aduce uitarea fără a-ţi răpi surâsul de pe chipul celuilalt în zorii zilei. Ochii mi se închid şi uit visul care m-a trezit…uit gândurile mele…unde.. ce? Mâna ta, mâna ta care trece peste corpul meu, corpul tău trezit la viaţă, sângele tău redeşteptat, sângele meu, carnea mea, cicatricea ta, floare însângerată şi feerică…ce mult îmi place când mă săruţi acolo, da, mângâie-mi gâtul şi umărul şi acolo, da…îmi place, ce bine, ce corp minunat avem…curând vom bea cafeaua cu lapte…vreau să te sărut aici în lobul urechii, da, mâna mea pe corpul tău, mâna mea în mâna ta şi apoi pe coapsa ta … ce bine, săruta-mă, corpul tău cald fierbinte fierbinte şi umed iubeşte-mă toată viaţa mea acum iubeşte-mă te iubesc…te iubesc pe tine…eu te iubesc.

-                Te iubesc, îi spuse el.

-                Te iubesc, îi răspunse ea, repetându-i spusele.

-                Cât este ora ?

-                Trei dimineaţa. Săruta-mă, te rog.

El o sărută pe buze, pe ochi, pe umăr, îi mângâie fruntea, sunt obosiţi de dragoste şi buimaci de somnul convulsiv, întrerupt de viziunile fericirii care îi năpădise dintr-odată.

- Eşti frumoasă.

Ea zâmbeşte bucuroasă ca un copil căruia i s-a dăruit un iepuraş de ciocolată. Se apleacă si îl sărută. Îşi plimbă  gura pe cicatricea lui, o mică cicatrice ca harta unei insule aşezată  pe piept, în partea opusă inimii. Îi linge rănile, urmele rănilor de altădată, şi e fericită să regăsească brusc liniştea durerii, pitită  ca o alună coaptă în  cochilia  iubirii lor nou născute.

- Te-a durut ? întreabă ea, arătând la mica cicatrice.

El clatină afirmativ din cap şi zâmbeşte privindu-i chipul.

- Cum ţi-au făcut-o ?

- Aceasta ? arăta el la insula sângerie. Cu ţigara aprinsa…nu e plăcut, dar nici nu e cel mai rău lucru.

Ea închide ochii şi faţa i se crispează, pârjolita de imaginea torturii. Faţa lui se contorsionează şi ea dint-o dată, izbită de amintirea mirosului fatidic al respiraţiei călăului, de umezeala rece şi întunecoasă a  beciului, de senzaţia de neputinţă a propriei goliciuni, a propriului corp devenit inamic, răspunzând cu atâta voiciune şi cu atâta rapiditate tuturor loviturilor, arsurilor, şocurilor electrice. Mirosul de carne arsă îi revine în nări, scoate un uşor geamăt, apoi pentru a-l alunga îşi afundă faţa între coapsele ei şi umezeala lor, parfumul lor de tânăra panteră mustind de sănătate, de sudoare şi secreţii ale bărbatului iubit se suprapune izurilor venite din celula închisorii. Din unghiul în care se afla, trupul ei, acum redus la imaginea abdomenului suplu, mărginit în depărtare de sânii luminoşi, pare un deşert infinit, străjuit la orizont de sânii – munţi înalţi, peste care luna de afară îşi plimbă palida-i strălucire.

Trupul ei peisaj lunatic, peisaj prin care el va rătăci de azi înainte ca un beduin strigându-şi durerea, uitându-şi  durerea, regăsind viaţa şi moartea într-o carne frumos sculptată, pe care o strânge în braţe, mult, mult, puternic, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare, ascultând suspinele ei care devin din ce în ce mai vagi, mai şoptite, mai nepământeşti, mai imperceptibile pentru auzul uman. Trupul lui, care de azi înainte va strangula respiraţia sacadată a trupului ei, trupul ei devenit invizibil, minuscul, inexistent, făcând-o să uite realitatea grea a propriei cărni, a propriei morţi, a propriei existenţe.

Unde eşti, te iubesc, mă auzi, te iubesc, vocea ta din altă lume, da te aud, te iubesc, te iubesc, dragoste, iubirea mea, unde eşti, te iubesc, aici sunt, dar aici sunt eu, aici eşti tu, te căutam, m-ai găsit, te-am aşteptat, s-a sfârşit aşteptarea, acum am venit, rană, visule, durere, sens, te iubesc, unde eşti totuşi, sunt aici, dar aici sunt eu, săruta-mă, suntem, aici suntem, sau nu mai suntem, săruta-mă, te iubesc, unde eşti, sunt aici, dar aici sunt eu.

Zorii zilei se lăsară albicioşi şi denşi, ca un abur străbătut de timidele striaţii violete şi sângerii ale globului solar. Peisajul rănit de bazinele de extracţie, de săpăturile care îi străpung huma roşcată zace în nemişcare. Ici şi colo se aude strigătul spart al unor cocoşi, rătăciţi prin curţile puţinelor gospodarii ţărăneşti care mai rămăseseră în zona. Încet, încet,  prin ceaţa dimineţii încep sa clipocească luminile aprinse de primii deşteptaţi. Vag, un miros de cafea proaspăta începe să se împrăştie prin aer, dăruind o undă de umanitate acestui tablou  decupat din decorul altei planete. Primele voci omeneşti se răsfiră prin atmosfera matinală o dată cu lumina tot mai violentă a zilei.

Apoi, văzduhul molcom e răzbătut de primele strigate puternice, care sfâşie tihna dimineţii în bucăţi, ca pe o cârpă putrezită.

- Aurul, aurul, unde este aurul ?!

- A dispărut aurul ! A dispărut aurul !

- Nu mai e nimic, bazinele sunt goale, nu e nici un fir !

- Unde e aurul ?

- Unde e aurul?

Oamenii încep să mişune aidoma unui furnicar strivit de piciorul unui elefant. Strigătele nu contenesc, învălmăşeala se transformă în haos, oamenii răsfiră în palme argila şi nu descoperă nici o urmă de strălucire, doar huma grea, opacă. Se extrag probe şi se duc în laborator, se efectuează alte săpături în locuri noi, se pun întrebări. Dar aceleaşi frază revine repetat, plutind în gurile mulţimii.

- A dispărut aurul, aurul nu mai e ! Aurul !

În mijlocul acestui haos, un bărbat cu tâmplele uşor argintii rătăceşte cu ochi îngrijoraţi, fuge bezmetic printre oamenii înnebuniţi.

- Maia, Maia, unde eşti, Maiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa !!! Aţi văzut-o pe soţia mea? Maiaaaaaaaaaa!!!

Frunze înlăcrimate de boabele de rouă ale dimineţii lovesc mut  geamul camerei de la primul nivel al clădirii din cărămidă roşie. Înlăuntru, un iz de dragoste extenuantă pluteşte prin cameră, impregnându-se în toate obiectele din jur, în noptiera din lemn de nuc, în veioza cu picior de fier forjat, încă clipocind, în perdeaua care tresălta uşor, atinsă invizibil de vântul acestui parfum persistent. În mijlocul încăperii, un pat mare, cu cearşafuri îngreunate de umezeala transpiraţiei, şifonate parca în urma unor lupte romane…Dintre cutele spumegânde ale cearşafului se desprinde urma a două corpuri care au zăcut acolo, două corpuri în poziţie fetală, peste  contururile cărora se întind nişte desene ciudate, făcute în aur pur, aur care umple încăperea cu o văpaie de lumină, un aur dens, luminos, imperial, filtrat de impurităţi, sfidând clar obscurul zorilor de după geam. Desenele îşi desfăşoară formele bizare şi aurite, aidoma unor continente inexistente sau a unor harţi trasate de o civilizaţie necunoscută peste ambele corpuri, fără a respecta deloc graniţele dintre ele, graniţe ce abia dacă pot fi citite printre mulţimea de cute în relief ale cearşafurilor de pânză topită.