De ce se tem texanii că li se fură ţara

În decursul a mai puţin de două ore, cît am asistat la şedinţa de judecată din cadrul  Tribunalului pentru Imigraţie din Austin, capitala statului Texas, au fost audiaţi aproximativ zece acuzaţi, toţi imigranţi ilegali pe teritoriul SUA. Maria  este originară din El Salvador, a fost implicată într-un accident de maşină şi, drept urmare, reţinută de poliţie, iar acum solicită azil politic, dar cazul ei este complex, pentru că legea federală recunoaşte doar cererile de azil formulate în momentul arestării, şi nu ulterior. Juan este originar din Mexic şi a fost reţinut pentru trafic cu metamfetamină. Luis este originar din Columbia, căsătorit cu o cetăţeancă americană, pe care însă a abuzat-o fizic, iar aceasta a depus o plîngere la poliţie. Alături de ceilalţi deţinuţi, Maria, Juan şi Luis  nu sunt prezenţi fizic la tribunal pentru audieri – acestea se desfăşoară prin sistemul de videoconferinţă, acuzaţii aflîndu-se într-un centru de detenţie. Pentru a fi eliberaţi provizoriu din  detenţie – pînă la pronunţarea sentinţei finale – ei trebuie să plătească suma de 3000 dolari fiecare. Nici unul dintre ei nu îşi poate permite să plătească această sumă, în afară de X. soţia lui Luis, chiar cea care a depus plîngere împotriva lui, dar acum este disperată să îşi recupereze soţul arestat şi să îl aducă înapoi acasă.

 

În anul 2008, 378.582 de imigranţi, asemenea Mariei, lui Juan sau Luis,  au fost reţinuţi si închişi în centrele de detenţie din SUA, iar numărul celor deportaţi a fost de 358, 886 , cu 12% mai mult decît în 2007. Majoritatea deţinuţilor provin din Mexic (61%) şi El Salvador (10%).

 

« Să nu cumva să vă treacă prin cap să vă faceţi judecători la un tribunal de imigraţie », ne spune, mai în glumă, mai în serios, judecătoarea de la Tribunalul de Imigraţie din Austin. « Sunt cazuri imposibile, care te marchează pe viaţă, pentru că te joci cu vieţile oamenilor. Nu o să uit niciodată faţa unui salvadorian care îşi pierduse în războiul civil soţia şi copiii şi pe care a trebuit să îl trimit acasă, iar el, la aflarea sentinţei, mi-a spus ca pot sa îl mai deportez de 10 ori şi de fiecare dată are să se întoarcă, pentru că nu are ce face acolo, în El Salvador », mărturiseşte  Glenn McP., judecător şi el la Tribunalul de Imigraţie.

 

Ciocnirea civilizaţiilor

 

Majoritatea imigranţilor, atît legali, cît şi ilegali, provin din  ţări ale Americii Latine, preponderent din Mexic, influxul lor masiv producînd, printre altele, ceea ce Huntington numea o ciocnire a civilizaţiilor. Bariera lingvistică pare a fi, dincolo de mentalităţi sau valori, cel mai vizibil şi alarmant semn al întîlnirii celor două culturi. În statul Texas, aflat chiar pe graniţa cu Mexic, procentajul total al celor care vorbesc o altă limbă decît engleza se ridică la 31%. (Census Bureau report: Language Spoken at Home for the Population 5 Years and Over, April 2004). Într-adevăr, încă de la sosirea pe aeroportul din Austin, capitala statului Texas, ceea ce  iţi atrage atenţia sunt indicatoarele şi anunţurile bilingve – în engleză şi spaniolă. Pe marginea şoselelor, afişe uriaşe fac reclamă în limba spaniolă la bere, detergenţi şi alte produse de consum. Oricît de mult ar  hrăni acest lucru temerile unor americani despre perspectivele dominaţiei culturale a hispanicilor, pentru marile companii profitul şi vînzările sunt cele care au ultimul cuvînt, iar eficienţa transmiterii mesajului către potenţialul client prevalează în faţa consideraţiilor de ordin cultural-lingvistic. Această realitate l-a determinat pe Samuel Huntington să îşi înceapă un celebru articol apărut în 2004 în Foreign Policy cu următoarele afirmaţii: « Influxul constant de imigranţi hispanici risca să divizeze SUA în două popoare, două culturi şi două limbi. Spre deosebire de alţi imigranţi, mexicanii şi populaţia latino nu au fost asimilaţi de cultura dominantă a SUA, constituindu-şi propriile enclave politice şi lingvistice – de la Los Angeles pînă la Miami – şi respingînd valorile anglo-protestante care sunt fundamentul visului american ».

 

Teama de străini nu este un fenomen nou, ea manifestîndu-se de fiecare dată cînd un val de imigraţie se abătea asupra SUA – reacţii similare au fost provocate de imigranţii irlandezi şi germani în secolul al XIX-lea, apoi de cei polonezi, evrei şi italieni în secolul XX. « Diferenţa faţă de imigranţii irlandezi sau germani din secolele trecute este că aceştia traversaseră lumea pentru a fi parte a visului american. Nimeni nu dorea sa refacă aici vechea sa ţară, toţi îşi doreau o altă viaţă, mai bună, nu aceeaşi viaţă într-un loc diferit », susţine Lynn Woolley, moderator a unei emisiuni radiofonice din Texas, invocînd exemplul lui Charles Truxillo, profesor la Universitatea din  New Mexico, care afirma că « patria hispanică » trebuie reconstituită aici, în SUA, cu orice preţ şi pledează pentru crearea „Republicii de Nord”, un nou stat hispanic care s-ar întinde din Golful Mexic pînă la Pacific, incluzînd statele Texas, California, New Mexico, Arizona. Deşi  68% dintre americani cred că imigraţia va îmbogăţi cultura locală  cu idei şi obiceiuri noi, tot ei, americanii, consideră în proporţie de 95% cunoaşterea limbii naţionale ca fiind principalul criteriu al apartenenţei/admiterii la naţiunea americană (Transatlantic Trends : Immigration, 2008, GMF). Or, în acest context, nu este complet lipsită de legitimitate discuţia care pune în chestiune şansele de integrare a acelor imigranţi care nu vorbesc engleza deloc sau aproape deloc. Din cei 10 deţinuţi la audierea cărora am asistat la tribunalul din Austin, doar unul vorbea cu chiu, cu vai engleza, restul fiind ajutaţi de un translator.

 

Prea mulţi sau prea puţini?

 

Dar sunt imigranţii ilegali într-adevăr atît de indezirabili? La prima vedere, majoritatea texanilor (64% ) sunt de părere că SUA permite prea multor imigranţi să intre în ţară (Scripps Howard Texas, March 2002) şi 74%  sunt în favoarea introducerii de amenzi şi pedepse pentru angajatorii care utilizează forţă de muncă ilegală. În plus faţă de aceasta, costul anual al statului Texas cu imigranţii ilegali este de 4,7 miliarde USD, arată un raport al  Federaţiei pentru Reforma Imigraţiei Americane (FAIR). Această sumă include cheltuieli cu educaţia, sănătatea şi încarcerarea imigranţilor ilegali,  dar  partea leului revine educaţiei (4 miliarde).

 

Dar imigraţia nu are doar costuri, susţine  Rafael Anchia, politician Democrat, membru al  Camerei Reprezentanţilor din Texas, catalogat drept un viitor „Obama Hispanic” de cotidianul spaniol El Pais. Absenţa imigranţilor ilegali ar fi dus la  o pierdere netă pentru statul Texas de 17.7 miliarde USD, constată un studiu efectuat de Texas State Comptroller. “Soluţia corectă este legalizarea imigranţilor ilegali, pentru că avem nevoie de ei ”, susţine domnul Anchia în cadrul unei dezbateri organizate la Muzeul de Istorie din Austin in iulie anul acesta de către German Marshal Fund. “Nu vom face decît să încurajam alţi imigranţi ilegali să vină încoace şi în plus, traversarea ilegală a frontierei este o infracţiune, nu putem legaliza ceva care are la origine încălcarea unei legi!”, îl contrazice Rosemary Jenks, directoare a departamentului de Relaţii Guvernamentale, de la Numbers US. « Atunci cînd o lege e proastă, ea trebuie schimbată », vine replica triumfală lui Anchia, întimpinată cu aplauzele celor din sală, un grup de experţi şi cercetători internaţionali. Voci precum  cea a lui Rafael Anchia nu mai reprezintă o excepţie – Democraţii se află pe un trend ascendent în Texas, aşa cum arăta revista Economist într-unul din numerele recente: Democraţii deţin 74 de mandate, faţă de 76 cît au  Republicanii în Camera Reprezentanţilor din Texas şi şi-au asigurat o minoritate confortabilă în Senat – 12 din 31 de mandate. Motivele ascensiunii sunt multiple, dar cu siguranţă voturile imigranţilor hispanici au un cuvînt de spus – 63% dintre aceştia au votat cu Democraţii la alegerile prezidenţiale din 2008.

 

În pofida costurilor presupuse, imigranţii generează, incontestabil, o serie de avantaje: mai întîi de toate, reprezintă o masă de forţă de lucru ieftină, mai curînd complementară forţei de muncă locale, decît concurentă, prestînd acele tipuri de munci de care muncitorii locali s-ar feri. În realitate, impactul imigranţilor asupra salariilor nativilor americani este unul minor – de aproximativ 1%, fiind mai mult o teamă exacerbată de media şi de unii politicieni. Imigranţii, chiar şi cei ilegali, sunt plătitori de impozite:  taxe pe proprietate, de exemplu, atunci cînd închiriază un spaţiu locativ, sau TVA, atunci cînd fac cumpărături. Mai mult decît atît, în  loc de a fura locurile de muncă ale nativilor,  se pare că imigranţii contribuie la crearea de locuri de muncă – datele statistice arată că procentul de întreprinzători privaţi este mai ridicat printre imigranţi decît printre nativi. Aşa cum afirma un celebru economist de la Harvard, George J. Borjas, „econometria modernă nu poate detecta nici măcar un singur indicator al faptului că imigraţia ar avea un impact advers asupra cîştigurilor şi oportunităţilor de angajare a nativilor din SUA”.

Dar de cîţi imigranţi are nevoie America – şi mai ales, cîţi poate ea găzdui fără o schimbare radicală a echilibrului actual?

 

 

Invaziile barbare şi Cortina de tortilla

 

O proiecţie demografică estimează că în anul 2050 populaţia hispanică din Texas va fi majoritară (24.843.453 mexicani şi 4.033.714 hispanici, faţă de 13.111.053 albi non-hispanici, conform datelor FAIR). Pentru a opri asaltul vecinilor din sud, America încearcă să se baricadeze şi să se înconjoare de ziduri de protecţie, aidoma cetăţilor medievale – un  zid care separă graniţa dintre SUA şi vecinul său mai sărac, Mexic, se înalţă, cu intermitenţe, de-a lungul graniţei poroase, separînd în două oraşe, familii, trecînd cîteodată de-a dreptul prin curţile oamenilor (numeroase gospodării erau construite de-a dreptul pe graniţă, în condiţiile în care nu exista o linie de demarcaţie). Zidul, laolaltă cu măsurile de securizare a frontierei,  ridică  între cele două state ceea ce unii au supranumit o „Cortină de tortilla”.  Numărul ofiţerilor în cadrul Patrulelor de Frontieră a fost crescut de la 6.000, cîţi erau în 1996, la 18.000 în 2009.. Cu toate acestea, în anul 2008 numărul imigranţilor ilegali arestaţi în timp ce încercau să treacă frontiera  fost foarte scăzut – aproximativ 700 000 faţă de 1.6 milioane în 2000 (Departement of Homeland Security). Acest lucru ar putea să însemne fie că noile masuri de întărire a frontierei – enforcement – şi-au produs efectul scontat şi numărul imigranţilor a scăzut, prin simpla descurajare, fie că metodele folosite pentru a ajunge în America sunt altele, mult mai sofisticate şi mai greu de detectat. « De fiecare dată cînd închizi o poartă,  se inventează alta, mult mai complexă, pe care imigranţii o folosesc pentru a intra, aşa se întîmplă şi în Europa cu africanii. A încerca să opreşti migraţia ilegală e ca şi cum ai spune ploii să se oprească », declara Giuseppe B., analist în cadrul Comandamentului central al corpului de Carabinieri din Italia, aflat într-un schimb de experienţă în Texas. Ar putea să însemne şi faptul că nu există frontiere care să stea în faţa sărăciei şi a disperării.

 

Pro şi contra

 

Tocmai pentru că  fenomenul este de neoprit, în pofida tuturor măsurilor luate, cetăţenii din Texas, în special cei din zona de frontieră, unde criminalitatea datorată imigraţiei este crescută, au decis să îşi ia soarta în mîini. Într-un controversat program care urmăreşte securizarea frontierei, sheriff-ii oraşelor din Texas au instalat de-a lungul rîului Rio Grande camere de supraveghere pe care le-au conectat la internet. Mii de cetăţeni sunt, astfel, agenţi virtuali ai patrulelor de frontieră, fiind alertaţi de sistem atunci cînd cineva suspect apare în zona supravegheată şi anunţând, la rândul lor, autorităţile. La începutul acestui an, mai bine de 43.000 de persoane au fost conectate la site-ul Web . Alţii formează patrule de civili înarmaţi, pentru a controla mai eficient frontiera, ridicînd semne de întrebare unora care sunt de părere că statul şi forţele de ordine trebuie să deţină monopolul violenţei legitime.

 

 Concomitent, alţi cetăţeni ai statului Texas se lasă înduioşaţi de soarta imigranţilor ilegali, care parcurg  zeci de kilometri pe jos, prin deşertul arid, încercînd să treacă graniţa. În această încercare, frontiera dintre viaţă şi moarte este însă mai fragilă decît cea dintre Mexic şi vecinul său din nord – anual, sute de  imigranţi ilegali mor din cauza deshidratării şi a temperaturilor înalte, aventurîndu-se în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul morţilor s-a ridicat la aproximativ 5000 în ultimii 13 ani, conform unui document produs de Comisia pentru Drepturile Omului din Mexic şi co-semnat de Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile. Este motivul pentru care numeroase organizaţii civice, precum Texas Border  Coalition -  militează pentru eliminarea totală a zidului de pe frontieră americano-mexicană. Alte asociaţii se organizează pentru a transporta în deşert  bidoane cu apă pentru imigranţii ce riscă să moară de sete. Un proiect de lege a încercat să transforme asemenea gesturi în acţiuni ilegale, pe motiv că ar reprezenta acte de complicitate în traversarea ilegală a frontierei. 

 

Migraţia separă societatea texană – la fel ca pe cea americană – în două tabere, ambele cu argumente şi temeri la fel de solide. Dar clivajele sunt o constantă a societăţii umane; important este ca zidul care  desparte cele două tabere să fie mai permeabil decât zidul de pe frontiera sudică a SUA – şi mai ales să nu se lase cu victime.

Publicat in Dilema Veche, august 2009

Ochiul soacrei şi libertatea la români

Citesc în Adevărul de astăzi povestea unui American, Larry Sherrer, stabilit la Cluj (http://www.adevarul.ro/articole/larry-sherrer-in-romania-sunt-mai-liber-decat-in-america.html ) Ceea ce îmi atrage atenţia este următoarea sa declaraţie:

 

„Este locul care mie mi se potriveşte cel mai bine. Oamenii sunt mult mai deschişi, chiar dacă nu sunt de acord cu ce crezi tu, te ascultă şi merg mai departe, însă nu te judecă, cum se întâmplă în ţara mea natală“

 

Exact senzaţia aceasta am avut-o eu când am ajuns în State : sentimentul unei eliberări, dispariţia ochiului atotvăzător al soacrei din povestea lui Ion Creangă, acea privire a oamenilor din jur  care cântăresc totul, de la felul în care te îmbraci, mergi, râzi şi până la felul în care înţelegi să îţi trăieşti viaţa. În America, nu mi-a mai păsat cum mă îmbrac – nici în Bucureşti nu o fac de dragul celorlalţi, ci din considerente estetice proprii, însă acestea sunt îngrădite de convenţiile şi constrângerile mediului – să nu îmi pun fusta prea scurtă, că mă fluieră muncitorii pe stradă, să nu mă îmbrac prea extravagant, pentru că atrag atenţia şi tot aşa. În America, m-am îmbrăcat ghidându-mă doar după simţul meu estetic şi în funcţie de numărul limitat al hainelor care le aveam în bagaj – rezultatul nu a fost nicidecum diferit de cel din Bucureşti, dar felul în care eu m-am simţit în hainele mele a fost cu totul altul – mă simţeam liberă.

 

M-am simţit liberă pe aeroporturi, în oraş, în sălile de conferinţă şi la restaurant – dintr-o dată corpul meu nu se mai simţea încorsetat. Puteam să stau cum voiam, să îmi ţin picioarele cum aveam chef şi cel mai important e că aveam senzaţia că nimeni nici măcar nu va observa poziţia în care îmi ţin picioarele, darămite să mai comenteze. Îmi amintesc cum acum câţiva ani buni stăteam într-o gara de trenuri, în sala de aşteptare şi mi-am întins picioarele – eram îmbrăcată în blugi, să nu  vă închipuiţi că purtam nu ştiu ce fustă mini şi pantofi cu tocuri -  sprijinindu-le pe scaunul de vis a vis. În 5 minute un poliţist m-a abordat, somându-mă să îmi dau picioarele jos. „ La tine acasă aşa stai? Un pic de respect!”. I-am răspuns cu o sinceritatea dezarmantă : „Da, la mine acasă aşa stau”.

Mai potrivită mi s-ar fi părut, din partea poliţistului, o remarcă de genul  „Nu eşti la tine acasă”. Există două sfere – cea privată şi cea publică şi este clar că ceea ce funcţionează şi se tolerează în sfera privată nu este acceptat in sfera publică – începând cu gesturi şi poziţii corporale şi terminând cu   etica şi morala (deşi e discutabil în ce măsură morala publică trebuie să se fundamenteze pe alte principii decât cea privată). Dar nu, domnul poliţist nu a insinuat acest lucru – ce şi-a imaginat el este că  ochiul atotvăzător al soacrei mă urmăreşte şi acasă, îmi impune o auto-cenzură despre ce e bine şi ce e rău şi în loc să mă abţin de la a face în public lucruri pe care le fac acasă ar trebui, din contră, să mă abţin de la a face acasă lucruri care nu se fac în public!

Şi cu asta am spus tot – la noi nu eşti judecat doar pentru ceea ce faci în sfera publică! Murmurul bârfitor al mulţimii, exclamaţiile pline de o falsă indignare, provenită dintr-o falsă morală, te urmăresc şi acasă, judecându-ţi relaţia pe care o ai cu soţul, cu copii, cu părinţii şi aşa mai departe. Nu ştiu de unde ni se trage asta, poate din lipsa unui concept precum privacy, căruia mi-e greu să îi găsesc un echivalent exact în traducerea românească, întrucât termenul de intimitate e uşor diferit, poate din absenţa istorică a unei linii de demarcaţii între laic şi religios sau poate  ca urmare a unui regim totalitar, în care statul absorbea şi se suprapunea pe de-a întregul vieţii sociale şi private, pe principiul „nimica nu e personal, totul îi priveşte pe toţi”.  Dar ştiu cu siguranţă unde duce această atitudine – duce la erodarea capitalului social; oamenii încep să se ascundă unii de alţii, încep să mintă şi să îşi piardă încrederea unii în alţii, din teama de a nu fi judecaţi şi supuşi oprobriului public; nu se asociază pentru a urmări un scop public, comunitar, pentru că nu se pot încrede în nimeni, decât eventual în familia lor. Zilele acestea am văzut la emisiunea lui Lucian Mândruţă un tânăr care vindea pepeni în piaţa, care era student şi acre a fost întrebat dacă există vreun politician în acre să aibă încredere: „Da, tatăl meu, este un om cu idei extraordinare, e un ţăran, dar are idei minunate, excelente”, a răspuns el, fără a sesiza penibilul situaţiei. Iar fără asociere, fără participare civică nu există nici democraţie, şi nici măcar prosperitate, aşa cum arăta Putnam.

 

Nu ştiu în ce măsură  libertatea pe care am întrezărit-o în America este reală sau închipuită. Da, e posibil să fi văzut prea multe filme, cum susţine Larry, americanul din Cluj, atunci când vorbeşte despre românii ce îşi închipuie că America e ţara libertăţii. Dar e posibil ca el, fără să fi văzut prea multe filme, să nu fi văzut foarte multe lucruri din România. Nu spun asta cu răutate şi nici pe un ton de superioritate. Pur şi simplu, îşi ia o viaţă de om până ajungi să înţelegi subtilităţile gândirii şi codurile sociale ale unui loc, ale unei ţări. Cu siguranţă, asta e valabil şi pentru percepţia mea asupra Americii şi explică de ce unii oameni au senzaţia că şi-au găsit locul lor pe acest Pământ în ţări aflate la capătul lumii. Cum spunea  Cioran „când te cunoşti bine, daca nu te dispreţuieşti întru totul e pentru ca eşti prea dezgustat ca să te laşi prada sentimentelor extreme”, iar asta se aplică nu doar la nivel individual, ci şi colectivităţilor  cărora le aparţii. Şi totuşi, fără a cunoaşte cu adevărat defectele unei naţii, nici nu o poţi iubi;  în ultimă instanţă depinde ce alegi.

Moldova: alegeri anticipate şi democraţie amînată

„Avem nevoie de o revoluţie, de ce nu ne organizează nimeni pe noi, oamenii de rînd? Ce aşteaptă partidele de opoziţie?”, se întreabă furios Oleg R., inginer de profesie, care lucrează acum mecanic auto după ce a muncit doi ani la Moscova şi care la alegerile din 5 aprilie 2009 a votat cu unul dintre cele trei principale partide de opoziţie din Moldova – Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM).

Situaţia din Moldova nu a fost niciodată mai tensionată decît este acum. După 8 ani de guvernare comunistă şi în condiţiile în care perspectiva schimbării puterii devine tot mai improbabilă, nemulţumirea  răbufneşte de fiecare dată cînd oamenii se adună grămadă, în locuri precum pieţele alimentare, la magazine şi în farmacii. La Leuşeni, în punctul de trecere al frontierei cu România, un bărbat se revoltă nervos din cauza faptului că toţi cei 50 de pasageri ai autocarului sunt nevoiţi să aştepte în picioare într-o încăpere neaerisită sosirea unui poliţist de frontieră care întîrzie prea mult  pentru a le verifica  paşapoartele.  „Nu aveţi voie să ne ţineţi în picioare, vrem să fim trataţi ca în Europa! Nu e ordine în ţara asta, de ce tăceţi oameni buni, noi trebuie să începem a face ordine, noi cu mîna noastră!”, îi îndeamnă el pe ceilalţi călători. Barometrul de Opinie Publică (BOP) indică o creştere relativ constantă a încrederii cetăţenilor moldoveni în puterea lor de a schimba  hotărîrile importante care se iau la nivelul ţării: de la  8% în noiembrie 2001, aceasta a ajuns la 16.1% în martie 2009. ,„Aşa e, vrem să fim respectaţi, doar suntem şi noi în Europa, de bine de rău facem parte din continentul european, ce naiba”, se ridică din mulţime  o altă voce, adresîndu-se grănicerului sosit în pripă şi care afişează un zîmbet profesional pe buze. Un alt moldovean  se lasă, probabil, înduioşat de zîmbetul candid al grănicerului şi încearcă să explice mulţimii că acesta nu are nici o vină şi că pur şi simplu îşi exercită obligaţiile de serviciu, dar rebelii  i-o taie scurt: „Dumneata lucrezi cumva pentru guvern sau de ce îi iei apărarea?”.

Alegerile anticipate din 29 iulie vor reprezenta o oglindă a acestor tensiuni, indicînd în acelaşi timp modul în care ele vor evolua pe viitor. O nouă victorie a comuniştilor nu va face decît să adîncească prăpastia care se cască în interiorul societăţii moldoveneşti, divizate în susţinători ai Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi  oponenţii radicali ai acestuia. Majoritatea moldoveilor se aşteaptă însă ca PCRM să înregistreze un scor electoral suficient de mare pentru a intra în legislativul moldovenesc şi a forma noul guvern, chiar dacă nu va frauda alegerile  şi va renunţa la voturile „sufletelor moarte”. Cu o mass-media controlată puternic de guvern şi în lipsa unor  canale alternative de informare, mai ales în zonele rurale,  maşinăria propagandei comuniste este de neoprit.

Sărăcia, drojdia comunismului

Mai mult decît atît, nucleul dur al votanţilor PCRM  este la fel de îndîrjit ca şi simpatizanţii principalelor partide de opoziţie: Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN). În cei 8 ani de guvernare, PCRM a reuşit să instaureze pe toate palierele puterii un admirabil aparat birocratic impregnat cu susţinători devotaţi ai partidului. În preajma alegerilor, acest aparat reprezintă o sursă de capital electoral  nepreţuit, întrucît soarta funcţionarilor depinde într-un mod   dramatic de rămînerea la guvernare a comuniştilor.  Vasile P. este angajat într-o funcţie relativ minoră în cadrul serviciului de eliberare a permiselor auto din Şoldăneşti şi este un împătimit susţinător al PCRM – nu din motive ideologice, ci pur personale. După o perioadă de şomaj, Vasile a reuşit, prin graţiile şefului serviciului la care lucrează – membru al PCRM – să obţină această funcţie, care îi aduce un salariu de aproximativ 200 de euro, o sumă  destul de mare pentru Moldova.  „Dacă se schimbă puterea, îmi pierd locul de muncă. Cu ce să trăiesc? Am două studente în România!”. Studentele votează, bineînţeles, cu unul din partidele de opoziţie – PDLM – şi au participat la meeting-urile de susţinere a protestelor din 7 aprilie organizate la Bucureşti. Dar bunăstarea lor pe termen scurt depinde, paradoxal, de victoria partidului pe care  îşi doresc să îl înlăture de la putere.

În plus, criza economică începe să îşi facă simţite efectele şi în Moldova, accentuînd spaimele legate de neplata salariilor şi a pensiilor şi redeşteptînd amintiri dureroase din trecut, cînd pensiile bătrînilor erau plătite în echivalentul în kilograme de biscuiţi sau unt a sumelor şi aşa foarte modeste. Teama de sărăcie este ingredientul principal al motivaţiei celor care votează cu PCRM: mase de ţărani sărăciţi, pensionari, bugetari şi  funcţionari care din cauza vîrstei, a problemelor familiale sau pur şi simplu  a fricii de necunoscut  nu îşi pot permite „luxul” migraţiei în vestul Europei. Serghei T. este absolvent al Politehnicii din Chişinău şi îi explică tatălui său, pensionar, că PCRM nu are nici un merit în plata salariilor şi că sosirea la putere a comuniştilor a coincis cu intensificarea valului de migraţie către Vest şi, în egală măsură, către Est,  banii trimişi de lucrătorii în străinătate alimentînd bugetul de stat şi permiţînd plata salariilor restante.  Dar tatăl său, ca şi majoritatea electoratului PCRM, este puţin sensibil la argumente atît de sofisticate. Pentru el, amintirea vremurilor de dinaintea guvernării comuniste, cînd pensionarilor din sat li s-au oferit sicrie în locul pensiei pe şase luni, cîntăreşte mai mult decît o explicaţie  abstractă, pe care nu o poate testa.

Unele dintre partidele de opoziţie au încercat şi ele să promită marea şi sarea, în încercarea de a răspunde celei mai mari temeri a populaţiei – sărăcia (61% sunt îngrijoraţi de sărăcie şi 56% de preţuri, BOP martie 2009). Serafim Urecheanu, liderul AMN, a promis un salariu minim de 500 de euro în cazul în care va ajunge la putere, dar pînă şi proprii săi votanţi au văzut în această declaraţie fără noimă un act clasic de demagogie electorală.  Aculina I., un mic comericant care are un butic în oraşul Orhei, l-a întrebat personal pe Urecheanu în timpl unei vizite electorale, cînd a descins în bazarul din localitate, de unde are de gînd să facă rost de bani pentru aşa salarii mari. „Un cap bun le rezolvă pe toate, aşa mi-a răspuns Urecheanu, dar nu cred că asta e problema noastră la momentul actual, nu capetele deştepte ne lipsesc – nu vedeţi cum le mai merge mintea cînd e vorba să fure pentru ei?”, povesteşte Aculina, care însă i-a iertat acest exces demagogic liderului AMN şi a votat cu partidul acestuia la alegerile din aprilie 2009.

Spre deosebire de alte partide, dimensiunea socială a programului PCRM este atît de înrădăcinată  în minţile alegătorilor, încît partidul nici nu a găsit de cuviinţă să mai fîlfîie sperietoarea salariilor şi pensiilor în actuala campanie electorală, a doua din acest an, concentrîndu-se pe un mesaj ce pare desprins din textele de propagandă de pe vremea celui de-al doilea război mondial. „Să ne apărăm Patria” este sloganul comuniştilor în aceste alegeri, inducîndu-se astfel ideea suprapunerii totale a PCRM cu statalitatea  Moldovei. „Evident că ei sunt statul, întreaga Moldovă e controlată de gaşca lui Igor Voronin”, constată sarcastic Maria G., membră a AMN şi aleasă primar al unei mici localităţi din centrul Moldovei în vara lui 2007.

Din cauza maselor de sărăciţi – votanţi fideli ai partidului comuniştilor – majoritatea susţinătorilor opoziţiei se îndoiesc că ceva se va schimba după alegerile din 29 iulie. „În ţara aceasta sunt mai mulţi proşti decît deştepţi, de aceea comuniştii vor rămîne la putere”, se resemnează o doamnă profesoară, şi ea ieşită la pensie. Inclusiv stabilirea datei alegerilor într-o zi de lucru (miercuri) pare menită să descurajeze participarea la vot a celor tineri şi activi şi, mai ales, a moldovenilor plecaţi la muncă în străinătate.

Recentele evoluţii politice sunt percepute şi ele ca făcînd parte dintr-un scenariu menit să menţină dominaţia comuniştilor şi alimentează neîncrederea populaţiei. Recent, PCRM a scăzut pragul electoral de la 6% la 5%, măsură ce favorizează partidele mici de opoziţie, care nu au reuşit să intre în legislativ în alegerile din 5 aprilie 2009 tocmai din cauza acestui prag prea înalt. De ce ar dori PCRM să ofere acest cadou opoziţiei, după ce refuzase constant să acţioneze în acest sens, deşi Comisia de la Veneţia (Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei) şi Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) solicitaseră Moldovei în nenumărate rînduri acest lucru fără nici un rezultat? Vocile multor experţi şi cele trei partide de opoziţie susţin că aceasta este o strategie a PCRM, menită să faciliteze intrarea în Parlament a unor mici formaţiuni politice cu ajutorul cărora să îşi asigure majoritatea parlamentară în alegerile pentru preşedintele statului. După experienţa din această primăvară, cînd parlamentul a eşuat de trei ori la rînd să aleagă un preşedinte, în lipsa unui singur vot, supranumit  „votul de aur”, este clar că PCRM va face nenumărate eforturi pentru a evita repetarea acestei situaţii umilitoare, care a declanşat actuala criză politică.

Lupul păru-şi schimbă, iar năravul, ba?

Semnificativă în acest context este părăsirea PCRM de către Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu a fost inclus pe lista electorală a Partidului Democrat din Moldova, un mic partid social-democrat care a luat doar 2,97% la alegerile din primăvară, nereuşind să treacă de pragul electoral impus de lege. Alăturarea lui Lupu a crescut substanţial şansele PDM de a accede la putere: Marian Lupu este unul dintre personalităţile politice care se bucură de o înceredere sporită a populaţiei: 35,5%, fiind depăşit doar de Vladimir Voronin (48,4%) şi Zinaida Greceanîi (42,8%), dar situîndu-se înaintea lui Dorin Chirtoacă (31,5%) sau Vlad Filat (17,4%), conform datelor BOP din martie 2009. La ora actuală există un segment relativ consistent al populaţiei care este parţial dezamăgit de guvernarea comuniştilor,  care nu se regăseşte în vehemenţa partidelor de opoziţie  cu care, totuşi,  a votat fără prea multă convingere de teamă că îşi va irosi votul, acordîndu-l unui partid ce nu va trece pragul electoral. În noile circumstanţe politice (alăturarea lui Marian Lupu) şi legale (diminuarea pragului electoral), aceşti votanţi vor putea să voteze liniştiţi  cu PDM. Afişe uriaşe cu chipul surîzător al lui Marian Lupu, care îşi ţine savant ochelarii cu mîna, sunt răspîndite pe întreg teritoriul ţării, campania lui Lupu fiind de departe cea mai vizibilă şi, probabil, cea mai costisitoare dintre toate campaniile partidelor moldoveneşti, inclusiv PCRM. „Opriţi războiul politic” este sloganul electoral al lui Lupu, ceea ce îi determină pe mulţi analişti să creadă că  „lupul este roşu” şi reprezintă un proiect al comuniştilor pentru a sălta în parlament PDM, care în schimb îi va asigura voturile necesare pentru alegerea  preşedintelui. Eliberarea lui Gabriel Stati,  acuzat de implicarea în protestele din 7 aprilie, imediat dupa ce Dumitru Diacov, preşedintele PDM şi socrul lui Stati, a cedat frîiele PDM lui Marian Lupu poate fi, desigur, o simplă coincidenţă. Dar ea alimentează speculaţiile conform căruia transferul de putere din PDM către Lupu ar fi reprezentat biletul de eliberare a lui Stati, ca urmare a  negocierilor purtate în culise între PCRM şi Diacov. Deşi Lupu a declarat că nu va vota niciodată pentru un preşedinte comunist,  scenariul cu un Marian  Lupu  canditat la preşedinţie şi susţinut de PCRM nu este total exclus: în august 2003 Lupu a fost numit prin decret al preşedintelui Vladimir Voronin, în funcţia de ministru al Economiei al Republicii Moldova, iar la 6 martie 2005 a fost ales deputat în Parlament pe lista PCRM, deşi în ambele cazuri nu era membru de partid. În situaţia  în care această ipoteză se va adeveri, rămîne de văzut în ce măsură Lupu va deveni un instrument în mîna unui partid care va deţine majoritatea în legislativ, într-un stat cu regim parlamentar, sau va reuşi să devină un vector al reformării partidului din care a făcut parte pînă nu demult.

Ce vor fi însemnat  protestele din 7 aprilie pentru istoria moldovenească după consumarea alegerilor din 29 iulie 2009? Vor fi fost ele un episod pasager sau începutul unei schimbări şi a declinului comunismului în Moldova? Situaţii similare  produse în alte foste republici unionale: în Bielarus, Azerbadjan şi Armenia în 2005-2006, apoi din nou în Armenia în 2008, s-au sondat cu o serie de „revoluţii portocalii” eşuate, urmate de o consolidare a autoritarismului. Lecţiile acestor state ne arată că atunci cînd societatea şi opoziţia nu sunt suficient de puternice sau de decise să susţină o schimbare radicală şi cînd suportul internaţional este minim, revoluţiile colorate rămîn a fi doar revolte ce poartă culoarea sîngelui vărsat în urma represaliilor autorităţilor. Cum interesul Occidentului pentru Moldova este limitat, iar atunci cînd se manifestă îşi doreşte în general o aplanare a situaţiei şi instaurarea unui dialog civilizat, pentru a evita riscul declanşării unui război civil, este de aşteptat ca în Moldova să nu se schimbe foarte multe. Într-o societate dominată informaţional de propaganda comunistă şi într-un context internaţional lovit de criza economică, în care Rusia şi-a anunţat disponibilitatea acordării unui credit în valoare de 500 milioane de dolari Moldovei, iar Vestul se retrage  într-o „splendidă izolare”, pare greu de crezut că tendinţa actuală – de consolidare a stucturilor nedemocratice – va putea fi inversată.  Desigur, alegerea lui Lupu în funcţia de preşedinte ar reprezena o lovitură simbolică pentru PCRM, urmată eventual chiar de o fuziune a PCRM cu PDM şi renaşterea PCRM sub forma unui nou mare partid social-democrat. Dar este puţin probabil că unda de şoc se va propaga mai departe, antrenînd o schimbare radicală a  politicului şi a instituţiilor statului, atîta timp cît puterea va fi concentrată în mîinile unor oameni din sistem, a căror caracteristică comună este lipsa oricăror instincte democratice. Drumul Moldovei către democraţie este unul lung  şi nu neapărat ireversibil, iar rezultatul alegerilor din 29 iulie  ar putea în cel mai bun caz să însemne că ţara va continua să bată pasul pe loc.

Publicat in Dilema Veche, Iulie 2009

Orfanii Europei

Sioma  are 27 de ani, lucrează paznic într-un club de noapte şi este simpatizant al Partidului Liberal din Moldova, dar nu a votat în data de 5 aprilie pentru că nu are viză de reşedinţă în Chişinău, iar deplasarea pînă în satul de baştină i s-a părut prea anevoioasă. Pe data de 7 aprilie, Sioma era plecat din Chisinau să transporte cu maşina sa două mătuşi ce mergeau în vizită la o a treia. Seara s-a întors  în capitală şi a văzut clădirea Parlamentului în flăcări, s-a plimbat un pic, i-a înjurat pe nesimţiţii care, după ce au incendiat clădirea prezidenţială au deturnat cîteva microbuze şi au spart cîteva magazine. Şi-ar dori să  cadă comuniştii, dar nu e de acord cu violenţa de care s-a făcut uz: speră ca într-o bună zi aceştia vor dispărea  pe cale naturală.

Ghenadie  locuieşte într-un sat din nordul Moldovei, a fost multă vreme susţinător şi activist PPCD (Iurie Roşca) şi a candidat la alegerile locale de acum 2 ani din partea acestei formaţiuni. În 5 aprilie 2009 a votat cu Partidul Comuniştilor, pentru  că PPCD era demult un aliat al acestuia. Deşi crede ferm că o apropiere de România ar fi benefică ţării, este împotriva protestelor de la Chişinău – în comunicatul oficial al PPCD se spunea clar că tulburările din capitală sunt puse la cale de serviciile secrete ruseşti şi au menirea să arunce ţara în braţele vecinului de la est.

Gheorghe este pensionar şi a votat de două ori la rînd cu comuniştii, în 2001 şi 2005. Este  convins că pe vremea lui Stalin era mult mai bine, pentru că toată lumea era ţinută sub papuc şi era ordine, nu ca acum. În 5 aprilie a votat însă cu PDLM. A refuzat să voteze cu comuniştii pentru că au ajuns la urechea  lui vorbe despre averea lui Oleg Voronin şi Gheorghe s-a supărat – fiul lui era cel mai tare la învăţătură, a intrat la facultate fără examene şi azi nu are nici măcar un apartament, darămite averea pe care o are Oleg. « Ce, e mai deştept ăla decît fiu-meu ? », se revoltă Gheorghe. Nu îi susţine însă pe protestatari – îi este frică de răsturnări de situaţie, de tulburări şi de haos.

Veronica  este profesoară. A votat cu « moşneguţul ei », cum îi place să îi spună  lui Voronin, pentru că le-a dat salariul la vreme. I-ar lua la bătaie pe toţi răzgîiaţii aceia ameţiţi din piaţă, care nu au apucat vremurile cînd salariul se dădea în kilograme de unt sau biscuiţi, nu în bani, şi  venea cu întîrzieri de cîteva luni. Spre deosebire de ea, colega sa, Maria (59 de ani) consideră că banii le-au fost daţi pentru că au muncit pentru ei şi nu are de ce să îi fie recunoscătoare lui Voronin – „ar fi cea mai mare bucurie din ultima vreme dacă ar cădea comuniştii”. Cu toate acestea, nu îşi sfătuieşte fiul de 26 de ani să iasă în stradă, îi este frică pentru el.

Vitalie, Iuri şi Ana au în jur de 30 de ani, lucrează în presă sau în sectorul non-guvernamental. Au fost cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale,  sperînd că revoluţia e posibilă. Dar cei ca ei sunt o minoritate. Desigur, exisa mulţi alţii, precum Maria sau Sioma,  care nu li s-au alăturat şi care sunt solidari cu ei, dar curajul lor –  curajul de a ieşi şi a-ţi exprima public nemulţumirea – este un fenomen nou. Majoritatea locuitorilor Moldovei au învăţat, zeci de ani, lecţia umilinţei – supuşenia şi dezbinarea sunt principalele defecte auto-percepute chiar de ei înşişi (Etno-Barometru 2005,  Institutul de Politici Publice). Aceeaşi sursă ne indică faptul că 80% din cei de etnie moldovenească /română consideră că oamenii ar trebui să îşi sprijine ţara chiar dacă lucrurile nu merg bine.

Majoritatea celor care au ieşit în strada sunt în general tineri născuţi cu puţin timp înainte de prăbuşirea URSS -  putem constata asta aruncînd o  privire pe lista cu numele celor arestaţi în urma revoltei din 7 aprilie, dată publicităţii de MAI moldovean. Instinctul autoritarist nu a apucat să dea în pîrg la umbra unor regimuri totalitare. Dar ei sunt puţini. Şi mai ales singuri – chiar dacă poartă pe umerii lor povara tuturor speranţelor celorlalţi.  Mamele lor îi cheamă acasă şi îi imploră cu lacrimi în voce să nu iasă în piaţă. Libertatea este un ideal prea sofisticat şi moldovenii sunt semnificativ mai puţin preocupaţi de încălcarea drepturilor omului (24%) decît de salariile mici (54%). Nu au susţinerea nici a celor de acasă, nici a celor de afară – UE s-a mulţumit cu o atitudine de o neutralitate paralizantă, chiar dacă la Chişinău ameninţarea unui regim dictatorial devine tot mai reală (For heaven sake, not another orange revolution ! aşa îmi descrie un amic german reacţia tacită a Occidentului). România s-a abţinut de la orice altă poziţie oficială tranşantă în afara celei prin care se disculpă în faţa acuzaţiilor aduse de un guvern moldovenesc paranoic (spre deosebire de instituţiile publice române, mass-media şi societatea civilă au avut o reacţie admirabilă!).

« Dacă nu reuşim nici acum, atunci nu mai îmi rămîne altceva de făcut decît să plec», îmi mărturiseşte cu tristeţe Iuri. În aceste zile, sentimentul cel mai pregnant la Chişinău, în afară de speranţa timidă, este singurătatea şi abandonul. Singurătate care dă apă la moară guvernului comunist, ce mulţumeşte solemn UE şi SUA pentru (non ?) reacţia lor echilibrată. Dacă lucrurile nu se schimbă, dacă Europa persistă în atitudinea ei de « splendidă izolare »  s-ar putea ca în aceste zile să nu fi asistat la o revoluţie a florilor, aşa cum şi-au dorit-o cei care azi sunt persecutaţi, ci doar la o revoltă a orfanilor Europei.

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2009