Moldova: alegeri anticipate şi democraţie amînată

„Avem nevoie de o revoluţie, de ce nu ne organizează nimeni pe noi, oamenii de rînd? Ce aşteaptă partidele de opoziţie?”, se întreabă furios Oleg R., inginer de profesie, care lucrează acum mecanic auto după ce a muncit doi ani la Moscova şi care la alegerile din 5 aprilie 2009 a votat cu unul dintre cele trei principale partide de opoziţie din Moldova – Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM).

Situaţia din Moldova nu a fost niciodată mai tensionată decît este acum. După 8 ani de guvernare comunistă şi în condiţiile în care perspectiva schimbării puterii devine tot mai improbabilă, nemulţumirea  răbufneşte de fiecare dată cînd oamenii se adună grămadă, în locuri precum pieţele alimentare, la magazine şi în farmacii. La Leuşeni, în punctul de trecere al frontierei cu România, un bărbat se revoltă nervos din cauza faptului că toţi cei 50 de pasageri ai autocarului sunt nevoiţi să aştepte în picioare într-o încăpere neaerisită sosirea unui poliţist de frontieră care întîrzie prea mult  pentru a le verifica  paşapoartele.  „Nu aveţi voie să ne ţineţi în picioare, vrem să fim trataţi ca în Europa! Nu e ordine în ţara asta, de ce tăceţi oameni buni, noi trebuie să începem a face ordine, noi cu mîna noastră!”, îi îndeamnă el pe ceilalţi călători. Barometrul de Opinie Publică (BOP) indică o creştere relativ constantă a încrederii cetăţenilor moldoveni în puterea lor de a schimba  hotărîrile importante care se iau la nivelul ţării: de la  8% în noiembrie 2001, aceasta a ajuns la 16.1% în martie 2009. ,„Aşa e, vrem să fim respectaţi, doar suntem şi noi în Europa, de bine de rău facem parte din continentul european, ce naiba”, se ridică din mulţime  o altă voce, adresîndu-se grănicerului sosit în pripă şi care afişează un zîmbet profesional pe buze. Un alt moldovean  se lasă, probabil, înduioşat de zîmbetul candid al grănicerului şi încearcă să explice mulţimii că acesta nu are nici o vină şi că pur şi simplu îşi exercită obligaţiile de serviciu, dar rebelii  i-o taie scurt: „Dumneata lucrezi cumva pentru guvern sau de ce îi iei apărarea?”.

Alegerile anticipate din 29 iulie vor reprezenta o oglindă a acestor tensiuni, indicînd în acelaşi timp modul în care ele vor evolua pe viitor. O nouă victorie a comuniştilor nu va face decît să adîncească prăpastia care se cască în interiorul societăţii moldoveneşti, divizate în susţinători ai Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi  oponenţii radicali ai acestuia. Majoritatea moldoveilor se aşteaptă însă ca PCRM să înregistreze un scor electoral suficient de mare pentru a intra în legislativul moldovenesc şi a forma noul guvern, chiar dacă nu va frauda alegerile  şi va renunţa la voturile „sufletelor moarte”. Cu o mass-media controlată puternic de guvern şi în lipsa unor  canale alternative de informare, mai ales în zonele rurale,  maşinăria propagandei comuniste este de neoprit.

Sărăcia, drojdia comunismului

Mai mult decît atît, nucleul dur al votanţilor PCRM  este la fel de îndîrjit ca şi simpatizanţii principalelor partide de opoziţie: Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN). În cei 8 ani de guvernare, PCRM a reuşit să instaureze pe toate palierele puterii un admirabil aparat birocratic impregnat cu susţinători devotaţi ai partidului. În preajma alegerilor, acest aparat reprezintă o sursă de capital electoral  nepreţuit, întrucît soarta funcţionarilor depinde într-un mod   dramatic de rămînerea la guvernare a comuniştilor.  Vasile P. este angajat într-o funcţie relativ minoră în cadrul serviciului de eliberare a permiselor auto din Şoldăneşti şi este un împătimit susţinător al PCRM – nu din motive ideologice, ci pur personale. După o perioadă de şomaj, Vasile a reuşit, prin graţiile şefului serviciului la care lucrează – membru al PCRM – să obţină această funcţie, care îi aduce un salariu de aproximativ 200 de euro, o sumă  destul de mare pentru Moldova.  „Dacă se schimbă puterea, îmi pierd locul de muncă. Cu ce să trăiesc? Am două studente în România!”. Studentele votează, bineînţeles, cu unul din partidele de opoziţie – PDLM – şi au participat la meeting-urile de susţinere a protestelor din 7 aprilie organizate la Bucureşti. Dar bunăstarea lor pe termen scurt depinde, paradoxal, de victoria partidului pe care  îşi doresc să îl înlăture de la putere.

În plus, criza economică începe să îşi facă simţite efectele şi în Moldova, accentuînd spaimele legate de neplata salariilor şi a pensiilor şi redeşteptînd amintiri dureroase din trecut, cînd pensiile bătrînilor erau plătite în echivalentul în kilograme de biscuiţi sau unt a sumelor şi aşa foarte modeste. Teama de sărăcie este ingredientul principal al motivaţiei celor care votează cu PCRM: mase de ţărani sărăciţi, pensionari, bugetari şi  funcţionari care din cauza vîrstei, a problemelor familiale sau pur şi simplu  a fricii de necunoscut  nu îşi pot permite „luxul” migraţiei în vestul Europei. Serghei T. este absolvent al Politehnicii din Chişinău şi îi explică tatălui său, pensionar, că PCRM nu are nici un merit în plata salariilor şi că sosirea la putere a comuniştilor a coincis cu intensificarea valului de migraţie către Vest şi, în egală măsură, către Est,  banii trimişi de lucrătorii în străinătate alimentînd bugetul de stat şi permiţînd plata salariilor restante.  Dar tatăl său, ca şi majoritatea electoratului PCRM, este puţin sensibil la argumente atît de sofisticate. Pentru el, amintirea vremurilor de dinaintea guvernării comuniste, cînd pensionarilor din sat li s-au oferit sicrie în locul pensiei pe şase luni, cîntăreşte mai mult decît o explicaţie  abstractă, pe care nu o poate testa.

Unele dintre partidele de opoziţie au încercat şi ele să promită marea şi sarea, în încercarea de a răspunde celei mai mari temeri a populaţiei – sărăcia (61% sunt îngrijoraţi de sărăcie şi 56% de preţuri, BOP martie 2009). Serafim Urecheanu, liderul AMN, a promis un salariu minim de 500 de euro în cazul în care va ajunge la putere, dar pînă şi proprii săi votanţi au văzut în această declaraţie fără noimă un act clasic de demagogie electorală.  Aculina I., un mic comericant care are un butic în oraşul Orhei, l-a întrebat personal pe Urecheanu în timpl unei vizite electorale, cînd a descins în bazarul din localitate, de unde are de gînd să facă rost de bani pentru aşa salarii mari. „Un cap bun le rezolvă pe toate, aşa mi-a răspuns Urecheanu, dar nu cred că asta e problema noastră la momentul actual, nu capetele deştepte ne lipsesc – nu vedeţi cum le mai merge mintea cînd e vorba să fure pentru ei?”, povesteşte Aculina, care însă i-a iertat acest exces demagogic liderului AMN şi a votat cu partidul acestuia la alegerile din aprilie 2009.

Spre deosebire de alte partide, dimensiunea socială a programului PCRM este atît de înrădăcinată  în minţile alegătorilor, încît partidul nici nu a găsit de cuviinţă să mai fîlfîie sperietoarea salariilor şi pensiilor în actuala campanie electorală, a doua din acest an, concentrîndu-se pe un mesaj ce pare desprins din textele de propagandă de pe vremea celui de-al doilea război mondial. „Să ne apărăm Patria” este sloganul comuniştilor în aceste alegeri, inducîndu-se astfel ideea suprapunerii totale a PCRM cu statalitatea  Moldovei. „Evident că ei sunt statul, întreaga Moldovă e controlată de gaşca lui Igor Voronin”, constată sarcastic Maria G., membră a AMN şi aleasă primar al unei mici localităţi din centrul Moldovei în vara lui 2007.

Din cauza maselor de sărăciţi – votanţi fideli ai partidului comuniştilor – majoritatea susţinătorilor opoziţiei se îndoiesc că ceva se va schimba după alegerile din 29 iulie. „În ţara aceasta sunt mai mulţi proşti decît deştepţi, de aceea comuniştii vor rămîne la putere”, se resemnează o doamnă profesoară, şi ea ieşită la pensie. Inclusiv stabilirea datei alegerilor într-o zi de lucru (miercuri) pare menită să descurajeze participarea la vot a celor tineri şi activi şi, mai ales, a moldovenilor plecaţi la muncă în străinătate.

Recentele evoluţii politice sunt percepute şi ele ca făcînd parte dintr-un scenariu menit să menţină dominaţia comuniştilor şi alimentează neîncrederea populaţiei. Recent, PCRM a scăzut pragul electoral de la 6% la 5%, măsură ce favorizează partidele mici de opoziţie, care nu au reuşit să intre în legislativ în alegerile din 5 aprilie 2009 tocmai din cauza acestui prag prea înalt. De ce ar dori PCRM să ofere acest cadou opoziţiei, după ce refuzase constant să acţioneze în acest sens, deşi Comisia de la Veneţia (Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei) şi Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) solicitaseră Moldovei în nenumărate rînduri acest lucru fără nici un rezultat? Vocile multor experţi şi cele trei partide de opoziţie susţin că aceasta este o strategie a PCRM, menită să faciliteze intrarea în Parlament a unor mici formaţiuni politice cu ajutorul cărora să îşi asigure majoritatea parlamentară în alegerile pentru preşedintele statului. După experienţa din această primăvară, cînd parlamentul a eşuat de trei ori la rînd să aleagă un preşedinte, în lipsa unui singur vot, supranumit  „votul de aur”, este clar că PCRM va face nenumărate eforturi pentru a evita repetarea acestei situaţii umilitoare, care a declanşat actuala criză politică.

Lupul păru-şi schimbă, iar năravul, ba?

Semnificativă în acest context este părăsirea PCRM de către Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu a fost inclus pe lista electorală a Partidului Democrat din Moldova, un mic partid social-democrat care a luat doar 2,97% la alegerile din primăvară, nereuşind să treacă de pragul electoral impus de lege. Alăturarea lui Lupu a crescut substanţial şansele PDM de a accede la putere: Marian Lupu este unul dintre personalităţile politice care se bucură de o înceredere sporită a populaţiei: 35,5%, fiind depăşit doar de Vladimir Voronin (48,4%) şi Zinaida Greceanîi (42,8%), dar situîndu-se înaintea lui Dorin Chirtoacă (31,5%) sau Vlad Filat (17,4%), conform datelor BOP din martie 2009. La ora actuală există un segment relativ consistent al populaţiei care este parţial dezamăgit de guvernarea comuniştilor,  care nu se regăseşte în vehemenţa partidelor de opoziţie  cu care, totuşi,  a votat fără prea multă convingere de teamă că îşi va irosi votul, acordîndu-l unui partid ce nu va trece pragul electoral. În noile circumstanţe politice (alăturarea lui Marian Lupu) şi legale (diminuarea pragului electoral), aceşti votanţi vor putea să voteze liniştiţi  cu PDM. Afişe uriaşe cu chipul surîzător al lui Marian Lupu, care îşi ţine savant ochelarii cu mîna, sunt răspîndite pe întreg teritoriul ţării, campania lui Lupu fiind de departe cea mai vizibilă şi, probabil, cea mai costisitoare dintre toate campaniile partidelor moldoveneşti, inclusiv PCRM. „Opriţi războiul politic” este sloganul electoral al lui Lupu, ceea ce îi determină pe mulţi analişti să creadă că  „lupul este roşu” şi reprezintă un proiect al comuniştilor pentru a sălta în parlament PDM, care în schimb îi va asigura voturile necesare pentru alegerea  preşedintelui. Eliberarea lui Gabriel Stati,  acuzat de implicarea în protestele din 7 aprilie, imediat dupa ce Dumitru Diacov, preşedintele PDM şi socrul lui Stati, a cedat frîiele PDM lui Marian Lupu poate fi, desigur, o simplă coincidenţă. Dar ea alimentează speculaţiile conform căruia transferul de putere din PDM către Lupu ar fi reprezentat biletul de eliberare a lui Stati, ca urmare a  negocierilor purtate în culise între PCRM şi Diacov. Deşi Lupu a declarat că nu va vota niciodată pentru un preşedinte comunist,  scenariul cu un Marian  Lupu  canditat la preşedinţie şi susţinut de PCRM nu este total exclus: în august 2003 Lupu a fost numit prin decret al preşedintelui Vladimir Voronin, în funcţia de ministru al Economiei al Republicii Moldova, iar la 6 martie 2005 a fost ales deputat în Parlament pe lista PCRM, deşi în ambele cazuri nu era membru de partid. În situaţia  în care această ipoteză se va adeveri, rămîne de văzut în ce măsură Lupu va deveni un instrument în mîna unui partid care va deţine majoritatea în legislativ, într-un stat cu regim parlamentar, sau va reuşi să devină un vector al reformării partidului din care a făcut parte pînă nu demult.

Ce vor fi însemnat  protestele din 7 aprilie pentru istoria moldovenească după consumarea alegerilor din 29 iulie 2009? Vor fi fost ele un episod pasager sau începutul unei schimbări şi a declinului comunismului în Moldova? Situaţii similare  produse în alte foste republici unionale: în Bielarus, Azerbadjan şi Armenia în 2005-2006, apoi din nou în Armenia în 2008, s-au sondat cu o serie de „revoluţii portocalii” eşuate, urmate de o consolidare a autoritarismului. Lecţiile acestor state ne arată că atunci cînd societatea şi opoziţia nu sunt suficient de puternice sau de decise să susţină o schimbare radicală şi cînd suportul internaţional este minim, revoluţiile colorate rămîn a fi doar revolte ce poartă culoarea sîngelui vărsat în urma represaliilor autorităţilor. Cum interesul Occidentului pentru Moldova este limitat, iar atunci cînd se manifestă îşi doreşte în general o aplanare a situaţiei şi instaurarea unui dialog civilizat, pentru a evita riscul declanşării unui război civil, este de aşteptat ca în Moldova să nu se schimbe foarte multe. Într-o societate dominată informaţional de propaganda comunistă şi într-un context internaţional lovit de criza economică, în care Rusia şi-a anunţat disponibilitatea acordării unui credit în valoare de 500 milioane de dolari Moldovei, iar Vestul se retrage  într-o „splendidă izolare”, pare greu de crezut că tendinţa actuală – de consolidare a stucturilor nedemocratice – va putea fi inversată.  Desigur, alegerea lui Lupu în funcţia de preşedinte ar reprezena o lovitură simbolică pentru PCRM, urmată eventual chiar de o fuziune a PCRM cu PDM şi renaşterea PCRM sub forma unui nou mare partid social-democrat. Dar este puţin probabil că unda de şoc se va propaga mai departe, antrenînd o schimbare radicală a  politicului şi a instituţiilor statului, atîta timp cît puterea va fi concentrată în mîinile unor oameni din sistem, a căror caracteristică comună este lipsa oricăror instincte democratice. Drumul Moldovei către democraţie este unul lung  şi nu neapărat ireversibil, iar rezultatul alegerilor din 29 iulie  ar putea în cel mai bun caz să însemne că ţara va continua să bată pasul pe loc.

Publicat in Dilema Veche, Iulie 2009