Orfanii Europei

Sioma  are 27 de ani, lucrează paznic într-un club de noapte şi este simpatizant al Partidului Liberal din Moldova, dar nu a votat în data de 5 aprilie pentru că nu are viză de reşedinţă în Chişinău, iar deplasarea pînă în satul de baştină i s-a părut prea anevoioasă. Pe data de 7 aprilie, Sioma era plecat din Chisinau să transporte cu maşina sa două mătuşi ce mergeau în vizită la o a treia. Seara s-a întors  în capitală şi a văzut clădirea Parlamentului în flăcări, s-a plimbat un pic, i-a înjurat pe nesimţiţii care, după ce au incendiat clădirea prezidenţială au deturnat cîteva microbuze şi au spart cîteva magazine. Şi-ar dori să  cadă comuniştii, dar nu e de acord cu violenţa de care s-a făcut uz: speră ca într-o bună zi aceştia vor dispărea  pe cale naturală.

Ghenadie  locuieşte într-un sat din nordul Moldovei, a fost multă vreme susţinător şi activist PPCD (Iurie Roşca) şi a candidat la alegerile locale de acum 2 ani din partea acestei formaţiuni. În 5 aprilie 2009 a votat cu Partidul Comuniştilor, pentru  că PPCD era demult un aliat al acestuia. Deşi crede ferm că o apropiere de România ar fi benefică ţării, este împotriva protestelor de la Chişinău – în comunicatul oficial al PPCD se spunea clar că tulburările din capitală sunt puse la cale de serviciile secrete ruseşti şi au menirea să arunce ţara în braţele vecinului de la est.

Gheorghe este pensionar şi a votat de două ori la rînd cu comuniştii, în 2001 şi 2005. Este  convins că pe vremea lui Stalin era mult mai bine, pentru că toată lumea era ţinută sub papuc şi era ordine, nu ca acum. În 5 aprilie a votat însă cu PDLM. A refuzat să voteze cu comuniştii pentru că au ajuns la urechea  lui vorbe despre averea lui Oleg Voronin şi Gheorghe s-a supărat – fiul lui era cel mai tare la învăţătură, a intrat la facultate fără examene şi azi nu are nici măcar un apartament, darămite averea pe care o are Oleg. « Ce, e mai deştept ăla decît fiu-meu ? », se revoltă Gheorghe. Nu îi susţine însă pe protestatari – îi este frică de răsturnări de situaţie, de tulburări şi de haos.

Veronica  este profesoară. A votat cu « moşneguţul ei », cum îi place să îi spună  lui Voronin, pentru că le-a dat salariul la vreme. I-ar lua la bătaie pe toţi răzgîiaţii aceia ameţiţi din piaţă, care nu au apucat vremurile cînd salariul se dădea în kilograme de unt sau biscuiţi, nu în bani, şi  venea cu întîrzieri de cîteva luni. Spre deosebire de ea, colega sa, Maria (59 de ani) consideră că banii le-au fost daţi pentru că au muncit pentru ei şi nu are de ce să îi fie recunoscătoare lui Voronin – „ar fi cea mai mare bucurie din ultima vreme dacă ar cădea comuniştii”. Cu toate acestea, nu îşi sfătuieşte fiul de 26 de ani să iasă în stradă, îi este frică pentru el.

Vitalie, Iuri şi Ana au în jur de 30 de ani, lucrează în presă sau în sectorul non-guvernamental. Au fost cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale,  sperînd că revoluţia e posibilă. Dar cei ca ei sunt o minoritate. Desigur, exisa mulţi alţii, precum Maria sau Sioma,  care nu li s-au alăturat şi care sunt solidari cu ei, dar curajul lor –  curajul de a ieşi şi a-ţi exprima public nemulţumirea – este un fenomen nou. Majoritatea locuitorilor Moldovei au învăţat, zeci de ani, lecţia umilinţei – supuşenia şi dezbinarea sunt principalele defecte auto-percepute chiar de ei înşişi (Etno-Barometru 2005,  Institutul de Politici Publice). Aceeaşi sursă ne indică faptul că 80% din cei de etnie moldovenească /română consideră că oamenii ar trebui să îşi sprijine ţara chiar dacă lucrurile nu merg bine.

Majoritatea celor care au ieşit în strada sunt în general tineri născuţi cu puţin timp înainte de prăbuşirea URSS -  putem constata asta aruncînd o  privire pe lista cu numele celor arestaţi în urma revoltei din 7 aprilie, dată publicităţii de MAI moldovean. Instinctul autoritarist nu a apucat să dea în pîrg la umbra unor regimuri totalitare. Dar ei sunt puţini. Şi mai ales singuri – chiar dacă poartă pe umerii lor povara tuturor speranţelor celorlalţi.  Mamele lor îi cheamă acasă şi îi imploră cu lacrimi în voce să nu iasă în piaţă. Libertatea este un ideal prea sofisticat şi moldovenii sunt semnificativ mai puţin preocupaţi de încălcarea drepturilor omului (24%) decît de salariile mici (54%). Nu au susţinerea nici a celor de acasă, nici a celor de afară – UE s-a mulţumit cu o atitudine de o neutralitate paralizantă, chiar dacă la Chişinău ameninţarea unui regim dictatorial devine tot mai reală (For heaven sake, not another orange revolution ! aşa îmi descrie un amic german reacţia tacită a Occidentului). România s-a abţinut de la orice altă poziţie oficială tranşantă în afara celei prin care se disculpă în faţa acuzaţiilor aduse de un guvern moldovenesc paranoic (spre deosebire de instituţiile publice române, mass-media şi societatea civilă au avut o reacţie admirabilă!).

« Dacă nu reuşim nici acum, atunci nu mai îmi rămîne altceva de făcut decît să plec», îmi mărturiseşte cu tristeţe Iuri. În aceste zile, sentimentul cel mai pregnant la Chişinău, în afară de speranţa timidă, este singurătatea şi abandonul. Singurătate care dă apă la moară guvernului comunist, ce mulţumeşte solemn UE şi SUA pentru (non ?) reacţia lor echilibrată. Dacă lucrurile nu se schimbă, dacă Europa persistă în atitudinea ei de « splendidă izolare »  s-ar putea ca în aceste zile să nu fi asistat la o revoluţie a florilor, aşa cum şi-au dorit-o cei care azi sunt persecutaţi, ci doar la o revoltă a orfanilor Europei.

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2009