Moldovan wells – between tradition and wild capitalism

 

 

From ancient times, digging the wells was not an occupation like any other.  A new well is a new source of water and the water is an indispensable condition for the life’s perpetuation. 

 

Today, in the Moldovan villages, the modern life style elements are more and more present, mostly because of the many migrants working in the Western Europe countries. Only in 2008, the remittances from the migrant workers represented the equivalent of the global revenues to the state budget (apr. 300 million Euros).  Thanks to this money – but also because of the life standards that became familiar to the Moldovans working in the so called “civilized world”, new houses, equipped with modern facilities, are built. Since the country side is lacking any water supply system, new and new wells are appearing in the Moldovan villages’ inhabitant. Now, the water is not just the miraculous liquid that made the life possible, but a practical necessity, issued from the requirements imposed by a new vision on hygiene and comfort.

 

The water is also a business for those who can recognize the economical opportunities triggered by the change. In a country where the fair play and the fair business are senseless words, several new companies have appeared, ready to make profits from the money earned in distant foreign countries: whoever wants to get a well has to do is to sign a contract with such a company. Through this contract the company is obliged to dig up to 15 meters in depth against a fix amount of money. If they find water, the beneficiary can consider him a lucky guy; if they don’t, the company takes away its traps and just leaves, without returning any penny from the money that were, of course, paid in advance. The water is a caprice of God and finding it is a matter of luck and other factors escaping to the human control – therefore, nobody can grant for something where the intervention of the divinity is decisive. On this background, where old superstitions are interfering with new mentalities, with occidental money and wild capitalism throbs, digging a weal is an adventure with a highly unpredictable result, whose costs can never be anticipated. The moral consequences of this adventure can put a brutal earmark on someone– those who want to have a well and don’t succeed to find water are liable of hard sins. Otherwise, why should god refuse to them the access to what represent the inner essence of the life?

Of course, the inhabitant of the Moldovan villages need water for having in the evening a warm shower, for installing washing machines and for cleaning the dishes in a sink instead of doing this in a old wash bowl. Everyone knows what the goal of this expensive adventure is, but despite this, a voice from the pasts still makes people think that the digging of a well is a sacred activity. Half a century of communism, teaching them that the religion is the opium of the nations and prohibiting the baptizing of their children could not annihilate this mentality. Pushed by a strange solidarity, all the neighbors put together their efforts to help those who want to make a well. Various gifts are made; someone brings a barrel of cheese and sour cream, another one – a canister of vegetable oil, a third one gives 10 euros. The well diggers have to be fed three times per day and the effort for doing this is and has to be a common one. Just like the life itself.

 

Sometimes this abundance has a strange effect on the well diggers, who seem to forget what their goal is, what they are paid for and who can’t stop from drinking huge quantities of alcohol. Therefore, they finish their working day exactly after three hours of eating and drinking, yes, mostly drinking. The shortening of the program is not too convenient for those who are paying them, but nobody dares to protest, except a young man who has been working in Portugal for years and who knows exactly how a working day looks like.

 

- Please, please don’t say anything. We don’t have to quarrel! the other family members are scolding t and imploring him.

 

When a well is made, one has to avoid any sorrow, to eliminate any negative energy; otherwise you are driving away the waters from the depths and luring the divine fury. The water means life; life means love, compassion and forgiveness.  If you don’t do so, you will not find water, I am told. This is an explanation that is convenient especially to the well diggers, who are big wine lovers and who are prolonging the whole process at least with one week – but there are few peasants in Moldova who have understood that time is money. It seems that, indeed, the eternity was born here, in these lost villages, where the lack of money is unpleasant, but it’s not a reason for anxiety. “We are not poor, we just did not start to work properly”, Vladimir Voronin, the communist president of the country has declared.

 

Even if the people start to work properly, one can not challenge God. The well diggers found a tick stratum of limestone, the dimensions of which can not be evaluated. They are digging for two days in it, but don’t advance too much:  because of the short working program, because of the out-dated technology and because of the God will, of course. Since the working program and the technology are not subject of change, the householder decides to fix the third aspect: she gets up yearly in the morning, and leaves for a monastery that is 50 km far away from her village, ready to engage in a direct negotiation with God. She makes a financial donation to the monastery,  is confessing to the monk her sins, who is blessing her and in the evening she returns at home. The church is the institution with the highest trust of the population in Moldova (77%).

 

One day later, the limestone stratum is over and the well diggers and householders are happy again. I get closer to the deep black whole, trying to evaluate its depth, and then I see their terrified faces, with the eyes wide shut, I can hear their desperate yells and I can see them coming near, like a  tartars horde. All I can distinguish from their yells is a clear No, roared on all possible intonations. I’m explained that the women are not allowed to watch into the well until this well is not sanctified by a priest. I hardly can retain myself from laughing, but I remember that I belong to a damned kind, that some of my predecessors were burn alive some hundred years ago; that we, the women, are bringing the bad luck and in the orthodox churches the women access in the altar is still forbidden. Fifty years of communism and almost 20 years of democracy could not remove the dark impurities from the women’s face…

 

There are prejudices and superstitions that are hardly removable, that are resisting in front of all the regimes and ideologies. Those who are less convenient are disappearing quicker. By example, nobody seems to remember that according to the tradition the well diggers should not receive money for their work. The water comes from god, he did not sell it to us and, consecutively, one can not make a business out of his gifts. All that the Moldavians remember today is that, if God does not want the water to run, you take politely your money and leave, because you can not challenge or contradict the good God! It’s a fair compromise between capitalism and divinity…

 

 

After two days, the water stream is blenching through the sticky argil. Everybody is happy, candles are kindled, big bred  are offered to the workers together with flashy jugs, made in China, and of course, with the last money. The owner of the house is turning around, with the happiness’ tears running on her cheeks, fearing to get closer to the pretext of her sadden joy, because, as I said before, the women are dirty. It looks like everybody has forgotten that all the money, from the first to the last penny, were paid from the remittances sent  back by her  daughter, who is taking care of an old man in Italy. The wicked tongues rumors that she is a prostitute, but who cares– the pennies have no smell.

Politics and survival near the Nistru river

For the people of Oliscani, a village situated near Dnester River, the political changes have always involved an urgent necessity for reorienting the survival strategies, for consolidating new networks and for identifying new opportunities,  although  most of the time these opportunities were illegal.  There is nothing surprising in this permanent disturbance of the law, as long as the economic opportunities are practically non existent and the only solutions near at hand are  migration and underground activities. The biggest part of the labor force left the village for working abroad, usually illegally, in Russia or in Western Europe. Those remaining at home work in agriculture, but since modern technology is missing and spirit of the market economy did not yet penetrate the mentality of the villagers, the gains from this activity are hardly enough for covering their basic needs. Sometimes, the attempt to assimilate the market economy rules generates several so called “negative economic externalities”, like it happened few years ago. Enlightened by a sudden “commercial” revelation, the villagers decided to plant water melons – the previous year, a local farmer did so and got a fortune by selling the water melons on the local market. The result was foreseeable for those familiar with the law of offer and demand – the big offer of water melons determined a very rapid decrease of their prices on the local market. Most of the farmers remained with tons of water melons and the best use they could imagine for this surplus was to prepare a local brandy, named “rachiu”. Once more, the result was predictable – paralyzed by the abundant and perfumed alcoholic beverage, the villagers succeeded to compromise the rest of the crop, like potatoes or  corn, that are vital for their feeding during the year.

When guaranteeing a decent life through decent means is an unrealistic task, the resistance against  illegality’s temptation seems almost impossible.

First of all, this temptation appeared under the name of “racket” activities – the brutal recuperations, the collecting of a “protection” tax and bloody vengeances were the typical way for getting rich and powerful. Becoming a racket was not too complicated –a dose of courage mixed with some taste for violence and some connections to highly hierarchically placed persons, like judges, prosecutors or policemen were enough. This way, a certain welfare was granted, even tough it had to be shared with those who were offering you protection.  Everything was allowed – eventually, one  could throw a bomb into  his grand mother ‘s house if  one was getting  too upset with her. This was done by a famous “racket”, dauntless former fighter  in Afghanistan before the collapse of the Soviet Union. He was acquitted without any penalty for his “uncontrolled reaction”.

Those having less courage and fewer  connections have found themselves other occupations. Before the exportation ban imposed to the separatist self proclaimed transnistrean region, the aluminum plant from Ribnitza (30 km from Oliscani) was exporting its products all over the world, from the USA to EU member states.  The collection of scrap-iron represented the favorite villagers’ occupation. As a rule, the policemen and the local authorities were collecting the iron and then selling it illegally in Transnistria with the support and under the protection  of the authorities from all over the country. The “gold mine” of the village was an ex missile base that the soviets began to build in the neighborhood of Oliscani and which was abandoned when the soviet empire broke down. At the departure, the huge bunkers, hidden deeply in the soil, have been inundated with water for blocking their access. These bunkers remained in the wood,  easy to find for all the fortune seekers which have ventured in their sinuous labyrinths, trying to dismember doors, stairs and all the iron installations, in order to sell the metal to the collectors. Their dead bodies are still putrefying under the deep cold waters. Captive of the devastation fever, the villagers have destroyed everything that could be destroyed. The generalized madness offered to some of the villagers an appropriate occasion for setting free their creative energies. Inspired by various pieces of metal rolling over in its neighbor‘s yard, a metal collector policeman, the “old uncle Ion” was carried by his fantasies. The few pieces of metal, which he has bought from his neighbor, have triggered several phantasmagorical  projects. First, uncle Ion intended to open a forge, but then, due to the project’s complexity, he has abandoned the idea, in favor of an odder one – a huge swing trailed by horses that he wanted to locate right in the colorless center of the village. Convinced by his son that the idea of a swing is a non- inspired and a non-modern one, he orientated his creative potential toward the essence of the modernity itself – electric power. At that time, the country was passing through a serious energy crisis, so the old man had bought from his neighbor a metallic turbine, aiming to build a hydro-electric power station in the calm waters of the neighboring ravine. After announcing his project to everybody, uncle Ion started to make the electricity distribution plans:  to  those neighbors: whom he liked, he offered unlimited cheap electricity, to those whom he didn’t like the energy was sold at higher prices and only for few hours per day. A special category was represented by the stout ladies, with white, plentiful flesh, exempted from all their sins and supposed to receive electrical energy for free and without interruption, because the old  man had an weakness for  fat women.

When the exports from Transnistria to the western world were interdicted, people had to face hard times again. Some of them have sold their lands to an ex kolkhoz director, for symbolical prices but which were vital for their survival. The “rackets” were in a difficult situation too: the victory of the Communist party in 2000 was the beginning of an intense purification process, eliminating the criminal elements at the local level. Most of the rackets were put into jails, others succeeded to leave the country, moving to Ukraine or Russia. This classical attempt of “violence monopolization” by the state could have represented a step ahead toward the country’s modernization, but the new informal networks  quickly replaced the old ones.

These new networks have been settled around the new « gold mine » – the cannabis.  Protected by the new mayor of the village, of course a member of the Communist party, the villagers succeeded to set going a whole mechanism of producing and selling this crop. The mayor’s sister, together with her son, a student at the police school, were the leaders of the network. The cannabis was bought for a price next to nothing from the producers and then embarked and sold for a much higher price in Transnistria or in the north of the country, taking the way toward the East. The participating villagers made modest profits, the chiefs of the network made fortunes.

These few not participating in the cannabis trade though, the most religious villagers and the ones missing the authorities protection, were gathering rancor.  

The envy was doubled by the morally and religiously nourished  hate toward the means used for the enrichment. Although the religion is not playing a major role in people’s lives, some of its precepts are deeply enrooted into their mentality, representing a natural barrier against “modern perversities”.

Few months before the 2007 local elections, the sister of the mayor was arrested by the police, after being caught red-handed during a drug transaction. The arrest just brought to light what people already knew or rumored; they started to grumble – since the communist mayor came to power, nothing had been done, nothing had been built, everything was in ruins, devastated or abandoned.  The mayor started the coming electoral campaign with a serious hindrance, generated by the frustration of those who were not involved in the cannabis business. His efforts for granting himself another seat for the next 4 years were desperate and impressive, directly proportional to the money he has accumulated from patronizing the cannabis dealers.  He has organised several big parties with vodka and delicious food; he has arranged regular trips with his own bus to the county capital, helping people, potential voters, to get their ID cards, in order to participate to the elections. 

With high chances to get elected, Maria Gh. , the “Our Moldova Alliances (AMN)” candidate (an opposition party) was the main opponent of the communist mayor. But even she was within an inch to renounce when facing the reckless and disruptive wastage of her political enemy. The atmosphere had become tensioned; the sweat was trickling on the fronts of the candidates and their supporters.

Plucking up courage, a lady working as a civil servant at the local mayoralty elaborated a targeted strategy in order to encourage the votes for the communists. Since immemorial times, her mother was keeping in her house’s garret a red flag, with the scythe and the hammer on it, and a pair of puffed pants, from those the men used to wear at the beginning of the soviet era. The lady washed the dusty pants and the flag, packing them elegantly and then putting on the parcel the mayoralty’s stamp. She put inside a small dedication:  “From Vladimir Voronin[1], with deep gratitude for your loyalty toward the Communist Party” and was ready to send the parcel to her uncle, a devoted voter of the communists. No matter that the parcel was coming from the Oliscani’s mayoralty, with its stamp – there is no big difference in a villager’s eyes between the stamp of the Presidency and the stamp of the mayoralty. The parcel has never been sent, because the plan was by chance discovered by the mother of the inventive lady working in the city hall – her mother was the sister of the men to whom the flattering and fraudulent dedication was addressed. She hysterically protested against the initiative, fearing that her brother would die from a heart attack when receiving the package – happiness can also kill!

No matter what ways the support of the campaigners took, the result of the elections showed a clear preference for Maria Gh, the candidate of AMN, stressing the economical, but also the moral frustration of those who were not involved in the cannabis business.  

Furious because of his defeat, the communist ex-mayor launched his attacks  against  those who have committed the imprudence of getting involved into an activity patronized by him (cannabis), but who have also voted or supported his opponent.  Who voted whom he discovered quite simply:  The ballots have been printed on an extremely low quality semi-transparent paper –shouldn’t it be so in a poor country like Moldova? The voting procedure says that after expressing their preferences in the voting cabin, the voters must give the ballots to the electoral commission for stamping them on the opposite side. On the semi-transparency of the paper created the precondition for a total transparency of the electoral preferences, in a country where all the rest of the democratic procedures are lacking any transparency.

At the end the representatives of the Communist Party, members of the electoral commission, have made a whole list of those that have not been voting with the ex-mayor. The next step consisted in denouncing to the legal authorities those “traitors” who were cultivating the cannabis.

The penalties started to run; an accused man “had gone mad” and had to be sent to a madhouse; hypothesis about possible punishments and possible bribes started to spread.

Rumors say in a neighbor village the communists have cut the barber of a priest who proved to be a “traitor” and voted “incorrectly”. The change in power opened the doors to new strategies and new networks– the old ones already have started to devour themselves. New alliances are planned, new intrigues are born. The economic is still trailed by the politics and both are rapidly sliding beyond the border of the legality.

In a country where bare survival is a crucial matter, the imagination runs feverish and the rule of the law – is outside of the law.

 

---

[1] The president of the country and the president of the Communist Party

Lunga cale către democraţie: Moldova la răscruce de drumuri

O fantomă bîntuie prin Moldova – fantoma anticomunismului. Dar comunismul este doar un pseudonim al tuturor bolilor de care suferă ţara – sărăcie, corupţie şi absenţa statului de drept. Partidul Comunist (PCRM), care în aceste zile este pe punctul de a deveni un partid de opoziţie, nu are nimic în comun cu ideologia comunistă clasică. Revista The Economist califica PCRM drept un partid de centru –dreapta, alţi analişti sau politicieni, printre care şi Dumirtu Diacov, fostul lider al Partidului Democrat, îl consideră  un partid social-democrat, de centru stînga. Elementele doctrinare intrinseci ideologiei comuniste lipsesc cu desăvîrşire PCRM, iar profilul ideologic al partidului se conturează în jurul unui  moldovenism feroce, cu tentă rusofilă, combinat cu o sensibilitate  suprasolicitată pentru dimensiunea socială, la care se adaugă cîteva ingrediente extrase direct dintr-o societate post-totalitară – intoleranţa faţă de minorităţile religioase şi sexuale, atitudinea patriarhală şi o doză  strategică de fervoare religioasă. Comunismul este o ameninţare doar în măsura în care în spatele acestei etichete se ascund anacronismul, nostalgiile dictatoriale şi dorinţa de a proteja interesele unor structuri de tip oligarhic. În rest, comunismul moldovenesc este el însuşi o fantomă fără carne şi oase, un ambalaj pompos în care se ascunde un conţinut  sinistru,  tipic spaţiului post-soviet  şi care este exact reversul democraţiei.

 

 

 

Democraţie electorală versus  democraţie de substanţă

 

Euforia eliberării de comunism din aceste zile este justificată, dar nu asigură cursul iremediabil democratic al ţării. Comunismul moldovenesc,  ca revers al democraţiei,  nu a murit şi s-ar putea nici măcar să nu fie pe cale de dispariţie. Evident, schimbarea de putere este importantă în sine şi reprezintă deja un indiciu al funcţionalităţii unei democraţii.  Dar democraţia electorală nu garantează o democraţie efectivă: După  obţinerea independenţei, în 1991, şi pînă la derapajul spre autoritarism, în 2000, Republica Moldova s-a situat în mod constant, alături de ţările Baltice,  printre fostele republici unionale cu cele mai democratice competiţii electorale. Cu toate acestea, societatea moldovenească a rămas profund ne-reformată, înregistrînd scoruri înalte la capitolul corupţie, libertate media, independenţă a justiţiei, etc. Indicele Democraţiei, elaborat de Economist Intelligence Unit cataloghează  Moldova drept o democraţie viciată – un regim  care se limitează la a îndeplini criteriile şi procedurale formale specifice regimurilor democratice. Aşa cum însăşi evoluţiile ultimelor evenimente de la Chişinău ne-o demonstrează, la capitolul  pluralism şi proces electoral Moldova deţine un scor destul de ridicat, la fel ca alte ţări din regiune încadrate în aceeaşi categorie – România, Bulgaria, Ucraina etc. În schimb, Moldova stă prost la capitolul funcţionalitate a guvernului, participare politică şi cultură politică. Cu alte cuvinte, democraţia funcţionează  satisfăcător în perioadele electorale, competiţia dintre actorii politici este reală, dar lipseşte exact substanţa care dă conţinut formelor democratice : angajamentul civic,  participarea politică  (diferită de participarea la vot) şi suportul  popular  pentru instituţiile şi valorile caracteristice democraţiei, etc.

 

 

Era mai bine pe vremea lui Stalin

 

Democraţia electorală a  înregistrat un succes răsunător la Chisinau, dar democraţia reală suferă în continuare la fel de mult  şi riscurile la adresa ei nu au dispărut. Chiar dacă PCRM va intra în opoziţie, partidul rămîne să reprezinte  45% dintre cetăţenii cu drept de vot care au participat la alegeri, iar acest fapt nu poate fi neglijat. Aceşti alegători  constituie un segment al societăţii caracterizat printr-o cultură politică  de tip patriarhal, care este incompatibilă cu democraţia şi cu participarea civică. Barometrul Opiniei Publice din iulie 2009 ne arată că  45% din respondenţi consideră protestele din luna aprilie anul curent ca fiind total nejustificate, în timp ce 27,9% cred că răspunsul autorităţilor a fost „corespunzător”, iar 23,5 % îl califică ca fiind « prea  blînd ». Cu alte cuvinte, cei mai bine de 200 de tineri arestaţi şi torturaţi au fost prea puţini, iar morţile altor cîţiva protestatari asasinaţi de politie au fost insuficiente! Nici măcar toţi cei care au votat cu opoziţia nu se pot lăuda, din păcate, cu o gîndire democratică.  « Era totuşi bine pe vremea lui Stalin, chiar  dacă ne ţinea sub papucul lui, măcar era ordine, nu se fura ca acum, la drumul mare  », îmi mărturiseşte un bătrîn pensionar, care, paradoxal, a votat cu unul din partidele de opoziţie (PDLM). Numai că mentalităţile se schimbă mai greu decît preferinţele electorale…

 

Nemulţumirile celor care jinduiesc după o mînă de fier sunt adeseori justificate, chiar dacă răspunsul e căutat în mod fals  în figura dictatorului tătucă în locul abstractelor mecanisme ale statului de drept. Un tînăr de 28 de ani, care locuieşte în Chişinău, îmi povestea cum într-o seară a fost reţinut de poliţie şi acuzat că a consumat alcool la volan. « Băusem doar o bere fără alcool, dar poliţistul insista să mă convingă că am încălcat legea şi voia să îmi reţină permisul de conducere». Dornic sa iasă din încurcătură, tînărul i-a oferit poliţistului 100 de lei moldoveneşti (echivalentul a 10 USD), însă poliţistul l-a refuzat vexat, explicîndu-i încă o dată că riscă să îşi piardă permisul de conducere, prin urmare în joc sunt sute de euro, nu 100 de lei prăpădiţi ! Enervat de lăcomia acestuia, tînărul a sunat o cunoştinţa de-a sa  cu funcţie de conducere în rîndurile poliţiei din Moldova, care i-a confirmat faptul că nu comisese nici o infracţiune consumînd bere fără alcool. Simpla pronunţare a numelui suspusului său ierarhic a fost suficientă pentru a-l transforma pe durul poliţist în cel mai umil dintre umili.  Întîmplarea nu este unică,  ba din contra – e foarte reprezentativă. În Moldova, poliţia se hrăneşte la drumul mare, la fel ca toţi cei ce îşi pot permite să abuzeze de puterea alocată. Amenzile legale le plătesc doar „fraierii”  – am întrebat un grup de tineri care dintre ei a plătit ultima dată amenda legală poliţiei rutiere şi toţi oferiseră şpagă pentru a scăpa. Indicele Percepţiei Corupţiei, elaborat de Transparency International, situează Moldova pe locul 109 din 179 de ţări, fiind mult mai coruptă decît Turcia, de exemplu, care se plasează pe locul 58 sau Georgia, aflată pe poziţia 67.  « Există un preţ, care este în general cunoscut de publicul larg sau interesat, pentru a scăpa în justiţie de pedeapsa pentru orice infracţiune comisă, inclusiv omucidere », îmi explică un angajat al Serviciului de Informaţii şi Securitate dintr-un mic centru raional situat în nordul republicii, care a dorit să rămînă, evident, sub anonimat.

 

 

Economia, călcîiul lui Ahile al democraţiei

 

În plus la această slăbiciune a democraţiei se adaugă dificila situaţie economică cu care se confruntă ţara. Se estimează că în luna septembrie statul moldovenesc va intra din nou în incapacitate de a plăti la timp salariile bugetarilor şi pensiile. « Suntem aproape de catastrofă. Ramurile care cît de cît s-au dezvoltat în ultimii ani, sunt acum în colaps », susţine Veceslav Ioniţă, expert IDIS Viitorul,  într-un interviu acordat hotnews.md.  În ultima mea vizită, de după alegeri, la Chişinău, unii pensionari se plîngeau deja că plata pensiei le-a fost întîrziată cu cîteva zile, fapt ieşit din comun pînă acum. « Aşa vă trebuie, daca nu aţi votat cu comuniştii », îi reproşa mînios un bătrîn altuia.  De fapt, acesta este riscul – în lipsa unui ajutor din partea FMI sau a Băncii Mondiale, economia moldovenească va intr-a într-o perioadă sumbră. Dar alături de ea, nici democraţia nu o va duce mai bine. Studiile în domeniul democratizării pun sub semnul întrebării corelaţia dintre nivelul de dezvoltare şi nivelul de democraţie : ipoteza conform căreia dezvoltarea economică creează premisele pentru apariţia democraţiei este contrazisă de evidenţe, existînd teoreticieni care susţin că, de fapt, sensul corelaţiei este exact invers, democraţia fiind cea care produce bunăstare. În acelaşi timp, însă, experienţa democraţiilor emergente arată că există o puternică conexiune între suportul pentru democraţie (nu nivelul de democratizare) şi tendinţele economice : Datele sondajului Latinobarometro din 2008 arata că începînd cu 2001, cînd ţările latino-americane ieşiseră dintr-o recesiune economică, şi pînă în 2008, suportul pentru democraţie a crescut constant în aproape întreaga regiune, cu unele excepţii. Confruntarea cu o criză economică ar putea accentua fenomenul pe care Larry Diamond îl numea « recesiune democratică” şi care a demarat  în statele din Sud-Estul Europei  începînd cu anul 2006, creînd un teren propice pentru înflorirea partidelor cu tendinţe autoritariste.

 

Însăşi rămînerea în opoziţie a PCRM  conţine premisele alimentării fobiilor democratice în Moldova, deşi paradoxal, aceasta este şi o pre-condiţie sine–qua non a succesului democraţiei moldoveneşti. Există numeroase argumente pentru care PCRM ar putea opta pentru această strategie. În cazul în care vor refuza orice colaborare şi vor opta pentru organizarea de alegeri repetate la începutul anului 2010, comuniştii vor trebui să gestioneze această situaţie economică dificilă – se estimează că deficitul bugetar pînă la finele anului va ajunge la jumătate de miliard de dolari. Restanţele la plata salariilor şi pensiilor vor lovi electoratul dur al PCRM  în punctul nevralgic  şi vor submina dramatic legitimitatea partidului în cazul în care acesta va rămîne la putere pînă la următoarele alegeri. Creditul în valoare de 500 000 de dolari promis lui Voronin de Rusia nu îl va ajuta să iasă din această situaţie – acesta este un credit tehnic, care oferă mărfuri şi bunuri din Federaţia Rusă, dar nu şi bani. Or, în aceste condiţii s-ar putea ca pensionarii să primească la sfîrşitul fiecărei luni cîteva kilograme de produse alimentare sau mărfuri de uz casnic în locul pensiei lor de mizerie, ceea ce va însemna că la eventualele alegeri anticipate partidul comunist va trebui să se mulţumească cu un procent mult mai modest decît scorul electoral înregistrat la alegerile din 29 iulie.  Desigur, a rămîne în opoziţie este o decizie grea, şi s-ar putea  ca interesele PCRM  ca şi actor politic să difere de interesele PCRM ca şi structură oligarhică, penetrată de grupări mafiote.

 

 

Marea încercare

 

Democraţia a făcut un pas important în Moldova, dar marea încercare urmează. Primul  test pe care trebuie să îl treacă nou creata Alianţă pentru Integrare Europeană este însăşi propria-i viabilitate şi credibilitatea ei ca forţă promotoare a democraţiei. Nu trebuie să uitam de compoziţia foarte eterogenă a partidelor care o formează, atît din punct de vedere doctrinar, cît şi ca tipologie a liderilor. Pentru moment, această eterogenitate a fost  estompată de existenţa unui redutabil  inamic comun – PCRM,  dar odată ajunsă la guvernare, eficienţa noii alianţe s-ar putea sa fie paralizată de divergenţele din interior.

 

Mai apoi, alianţa celor patru partide  trebuie să îşi demonstreze aderenţa prin fapte la normele şi valorile democraţiei.  Revoluţiile colorate din alte state ex-sovietice – Ucraina şi Georgia – ne arată cum convulsiile democraţiei continuă şi după înlăturarea regimurilor de tip autoritar. « Revoluţia trandafirilor » din Georgia, cînd protestele paşnice ale georgienilor nemulţumiţi de falsificarea rezultatelor votului din noiembrie 2003 au determinat transferul de putere către opoziţie, a creat un entuziasm comparabil cu cel al moldovenilor. Cu toate acestea,  democraţia nu a dus-o mai bine în Georgia, ba din contra, ca urmare a unor amendamente constituţionale adoptate în 2004, sistemul politic georgian s-a îndreptat către unul în care puterea este preponderent concentrată în mîinile preşedintelui, iar ţara a înregistrat un regres considerabil pînă şi la capitolul democraţie electoral din cauza manipulării sistemului electoral începînd cu 2006. Şi experienţa portocalie a statului vecin, Ucraina, ne arată că artefacţii schimbării de la Kiev  au fost incapabili să treacă peste propriile interese înguste pentru a asigura un curs democratic al ţării, deşi au existat progrese la unele capitole, cum ar fi libertatea mass-media, etc.

Experienţa acestor state ne împinge în direcţia unui entuziasm prudent vis a vis de rezultatele alegerilor din 29 iulie, dar totodată oferă cîteva lecţii pe care, dacă şi le vor însuşi, forţele democrate de la Chişinău vor reuşi să evite capcanele „post-revoluţionare”. Desigur, dincolo de aceste lecţii se află moştenirea grea a  guvernării comuniste, accentuată de recesiunea economică şi tarele  unei societăţi post-totalitare  nereformate. Dar niciodată pînă acum Moldova nu a avut o ocazie mai prielnică şi un suport popular mai ferm pentru demararea unor reforme care să   plaseze ţara pe o traiectorie democratică. În cei opt ani de guvernare comunistă, suportul pentru democraţie al unor segmente ale societăţii moldoveneşti –fie ele şi minoritare – s-a consolidat şi a căpătat substanţă şi convingere în faţa pericolului autoritar.  Dacă acest moment va fi ratat, s-ar putea ca pentru aceste grupuri – în general formate din tineri care pentru prima dată au avut posibilitatea să îşi explice preferinţa electorală -  să urmeze o mare „dezvrăjire a lumii”, în care visul democratic să fie compromis, pentru ani buni, de realitatea farsei politice .

Despre asemenări, diferenţe şi comunicare

Nu demult am avut o experienţă foarte interesantă, pe care mi-ar place să o împărtăşesc.

Acum câteva săptămâni eram parte a unui grup cu o compoziţie extrem de eterogenă din punct de vedere al etniei membrilor.. Profesional eram toţi din aceeaşi tagmă – absolvenţi de ştiinţe socio-umane, drept, economie, rezidenţi din mediul urban, tineri, cosmopoliţi, etc. Grupul era compus din aproximativ 70 de oameni şi am stat împreună trei zile, ceea ce este vădit insuficient pentru a  socializa şi a te cunoaşte cu adevărat. Şi atunci, au început să se creeze mici grupuleţe în cadrul grupului mare. M-am împrietenit, în general, cu cei de care mă simţeam apropiată cultural sau geografic: cu polonezii, cu bulgarii, cu italienii şi francezii. Este ciudat, dar atunci când te afli într-un grup de o asemenea eterogenitate, cu indivizi veniţi din toate colţurile lumii şi toţi sunt necunoscuţi, automat în locul dorinţei de noutate, de deschidere, se produce un fenomen de repliere şi întoarcere către noi înşine. În oceanul de informaţii noi, ne agăţăm de elementele familiare ca de ultimul colac de salvare aflat la bord. Am încercat, evident, să socializez cu toată lumea, dar cum şi timpul  disponibil pentru socializare era limitat, nu prea am reuşit să stabilesc o comunicare  apropiată  cu alţii: cu un tip din India, care locuia în Marea Britanie, am schimbat câteva vorbe despre Salman  Rushdie, cu latino-americanii am vorbit despre Marquez, Chavez, Fujimori şi Llosa şi aşa mai departe. Vreau să subliniez – nu e vorba de lipsa subiectelor comune, ci de faptul că într-un timp limitat, într-un grup extrem de eterogen suntem tentaţi să ne grupăm în primul rând după similarităţile culturale şi geografice,.

 

Ei, şi acum vine partea a doua. În a treia zi, am făcut un exerciţiu de team-building. Am fost separaţi arbitrar în 7 sub-grupuri şi rugaţi să scriem fiecare pe câte o coală de hârtie 3  valori  care sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Formularea era ceva de genul „Pentru mine, cel mai important în viaţă este să…”. O dată scrise aceste valori, eram rugaţi să  vizualizăm unii valorile altora. La final, aveam în mână trei foi, din care reieşea, într-o formulare ce nu mi-o a amintesc exact, că pentru mine este important să cunosc oameni şi locuri care să mă inspire şi alte asemenea lucruri. Apoi, regula jocului spunea că trebuie să  căutăm în mulţimea de 70 de oameni pe cei care împărtăşesc valori similare cu ale noastre. Şi atunci a intervenit marea mea surpriză: nici unul dintre cei cu care socializaserăm preferenţial în cele trei zile, de care eram legată prin afinităţi culturale sau proximităţi geografice, nici unul dintre ei nu împărtăşea  valori asemănătoare celor ale mele. Pentru unii era important să asigure un viitor copiilor lor, pentru alţii să se auto-perfecţioneze prin muncă, pentru alţii să devină lideri puternici şi tot aşa. Ştiţi unde am aterizat?Am sfârşit prin a mă alătura unui grup cu membrii căruia abia  dacă schimbaserăm câteva vorbe, fără a mai pune la socoteală că nu se punea problema unei proximităţi culturale sau geografice –  majoritatea dintre ei proveneau din state africane.

 

Şi m-am gândit la comunicarea umană, la relaţiile pe care le avem şi la constrângerile la care suntem supuşi – constrângeri geografice, culturale, sociale şi profesionale, constrângeri care ne desenează linia destinului şi uneori capătă înfăţişarea unei fatalităţi;  constrângeri prin care dibuim bezmetici, din cauza cărora trăim dezamăgiri şi  false revelaţii. Şi m-am gândit că de multe ori, comunicarea umană e o mascaradă care, deşi în esenţă e tragică, este de un penibil absolut.