Despre asemenări, diferenţe şi comunicare

Nu demult am avut o experienţă foarte interesantă, pe care mi-ar place să o împărtăşesc.

Acum câteva săptămâni eram parte a unui grup cu o compoziţie extrem de eterogenă din punct de vedere al etniei membrilor.. Profesional eram toţi din aceeaşi tagmă – absolvenţi de ştiinţe socio-umane, drept, economie, rezidenţi din mediul urban, tineri, cosmopoliţi, etc. Grupul era compus din aproximativ 70 de oameni şi am stat împreună trei zile, ceea ce este vădit insuficient pentru a  socializa şi a te cunoaşte cu adevărat. Şi atunci, au început să se creeze mici grupuleţe în cadrul grupului mare. M-am împrietenit, în general, cu cei de care mă simţeam apropiată cultural sau geografic: cu polonezii, cu bulgarii, cu italienii şi francezii. Este ciudat, dar atunci când te afli într-un grup de o asemenea eterogenitate, cu indivizi veniţi din toate colţurile lumii şi toţi sunt necunoscuţi, automat în locul dorinţei de noutate, de deschidere, se produce un fenomen de repliere şi întoarcere către noi înşine. În oceanul de informaţii noi, ne agăţăm de elementele familiare ca de ultimul colac de salvare aflat la bord. Am încercat, evident, să socializez cu toată lumea, dar cum şi timpul  disponibil pentru socializare era limitat, nu prea am reuşit să stabilesc o comunicare  apropiată  cu alţii: cu un tip din India, care locuia în Marea Britanie, am schimbat câteva vorbe despre Salman  Rushdie, cu latino-americanii am vorbit despre Marquez, Chavez, Fujimori şi Llosa şi aşa mai departe. Vreau să subliniez – nu e vorba de lipsa subiectelor comune, ci de faptul că într-un timp limitat, într-un grup extrem de eterogen suntem tentaţi să ne grupăm în primul rând după similarităţile culturale şi geografice,.

 

Ei, şi acum vine partea a doua. În a treia zi, am făcut un exerciţiu de team-building. Am fost separaţi arbitrar în 7 sub-grupuri şi rugaţi să scriem fiecare pe câte o coală de hârtie 3  valori  care sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Formularea era ceva de genul „Pentru mine, cel mai important în viaţă este să…”. O dată scrise aceste valori, eram rugaţi să  vizualizăm unii valorile altora. La final, aveam în mână trei foi, din care reieşea, într-o formulare ce nu mi-o a amintesc exact, că pentru mine este important să cunosc oameni şi locuri care să mă inspire şi alte asemenea lucruri. Apoi, regula jocului spunea că trebuie să  căutăm în mulţimea de 70 de oameni pe cei care împărtăşesc valori similare cu ale noastre. Şi atunci a intervenit marea mea surpriză: nici unul dintre cei cu care socializaserăm preferenţial în cele trei zile, de care eram legată prin afinităţi culturale sau proximităţi geografice, nici unul dintre ei nu împărtăşea  valori asemănătoare celor ale mele. Pentru unii era important să asigure un viitor copiilor lor, pentru alţii să se auto-perfecţioneze prin muncă, pentru alţii să devină lideri puternici şi tot aşa. Ştiţi unde am aterizat?Am sfârşit prin a mă alătura unui grup cu membrii căruia abia  dacă schimbaserăm câteva vorbe, fără a mai pune la socoteală că nu se punea problema unei proximităţi culturale sau geografice –  majoritatea dintre ei proveneau din state africane.

 

Şi m-am gândit la comunicarea umană, la relaţiile pe care le avem şi la constrângerile la care suntem supuşi – constrângeri geografice, culturale, sociale şi profesionale, constrângeri care ne desenează linia destinului şi uneori capătă înfăţişarea unei fatalităţi;  constrângeri prin care dibuim bezmetici, din cauza cărora trăim dezamăgiri şi  false revelaţii. Şi m-am gândit că de multe ori, comunicarea umană e o mascaradă care, deşi în esenţă e tragică, este de un penibil absolut.