Moldovan wells – between tradition and wild capitalism

 

 

From ancient times, digging the wells was not an occupation like any other.  A new well is a new source of water and the water is an indispensable condition for the life’s perpetuation. 

 

Today, in the Moldovan villages, the modern life style elements are more and more present, mostly because of the many migrants working in the Western Europe countries. Only in 2008, the remittances from the migrant workers represented the equivalent of the global revenues to the state budget (apr. 300 million Euros).  Thanks to this money – but also because of the life standards that became familiar to the Moldovans working in the so called “civilized world”, new houses, equipped with modern facilities, are built. Since the country side is lacking any water supply system, new and new wells are appearing in the Moldovan villages’ inhabitant. Now, the water is not just the miraculous liquid that made the life possible, but a practical necessity, issued from the requirements imposed by a new vision on hygiene and comfort.

 

The water is also a business for those who can recognize the economical opportunities triggered by the change. In a country where the fair play and the fair business are senseless words, several new companies have appeared, ready to make profits from the money earned in distant foreign countries: whoever wants to get a well has to do is to sign a contract with such a company. Through this contract the company is obliged to dig up to 15 meters in depth against a fix amount of money. If they find water, the beneficiary can consider him a lucky guy; if they don’t, the company takes away its traps and just leaves, without returning any penny from the money that were, of course, paid in advance. The water is a caprice of God and finding it is a matter of luck and other factors escaping to the human control – therefore, nobody can grant for something where the intervention of the divinity is decisive. On this background, where old superstitions are interfering with new mentalities, with occidental money and wild capitalism throbs, digging a weal is an adventure with a highly unpredictable result, whose costs can never be anticipated. The moral consequences of this adventure can put a brutal earmark on someone– those who want to have a well and don’t succeed to find water are liable of hard sins. Otherwise, why should god refuse to them the access to what represent the inner essence of the life?

Of course, the inhabitant of the Moldovan villages need water for having in the evening a warm shower, for installing washing machines and for cleaning the dishes in a sink instead of doing this in a old wash bowl. Everyone knows what the goal of this expensive adventure is, but despite this, a voice from the pasts still makes people think that the digging of a well is a sacred activity. Half a century of communism, teaching them that the religion is the opium of the nations and prohibiting the baptizing of their children could not annihilate this mentality. Pushed by a strange solidarity, all the neighbors put together their efforts to help those who want to make a well. Various gifts are made; someone brings a barrel of cheese and sour cream, another one – a canister of vegetable oil, a third one gives 10 euros. The well diggers have to be fed three times per day and the effort for doing this is and has to be a common one. Just like the life itself.

 

Sometimes this abundance has a strange effect on the well diggers, who seem to forget what their goal is, what they are paid for and who can’t stop from drinking huge quantities of alcohol. Therefore, they finish their working day exactly after three hours of eating and drinking, yes, mostly drinking. The shortening of the program is not too convenient for those who are paying them, but nobody dares to protest, except a young man who has been working in Portugal for years and who knows exactly how a working day looks like.

 

- Please, please don’t say anything. We don’t have to quarrel! the other family members are scolding t and imploring him.

 

When a well is made, one has to avoid any sorrow, to eliminate any negative energy; otherwise you are driving away the waters from the depths and luring the divine fury. The water means life; life means love, compassion and forgiveness.  If you don’t do so, you will not find water, I am told. This is an explanation that is convenient especially to the well diggers, who are big wine lovers and who are prolonging the whole process at least with one week – but there are few peasants in Moldova who have understood that time is money. It seems that, indeed, the eternity was born here, in these lost villages, where the lack of money is unpleasant, but it’s not a reason for anxiety. “We are not poor, we just did not start to work properly”, Vladimir Voronin, the communist president of the country has declared.

 

Even if the people start to work properly, one can not challenge God. The well diggers found a tick stratum of limestone, the dimensions of which can not be evaluated. They are digging for two days in it, but don’t advance too much:  because of the short working program, because of the out-dated technology and because of the God will, of course. Since the working program and the technology are not subject of change, the householder decides to fix the third aspect: she gets up yearly in the morning, and leaves for a monastery that is 50 km far away from her village, ready to engage in a direct negotiation with God. She makes a financial donation to the monastery,  is confessing to the monk her sins, who is blessing her and in the evening she returns at home. The church is the institution with the highest trust of the population in Moldova (77%).

 

One day later, the limestone stratum is over and the well diggers and householders are happy again. I get closer to the deep black whole, trying to evaluate its depth, and then I see their terrified faces, with the eyes wide shut, I can hear their desperate yells and I can see them coming near, like a  tartars horde. All I can distinguish from their yells is a clear No, roared on all possible intonations. I’m explained that the women are not allowed to watch into the well until this well is not sanctified by a priest. I hardly can retain myself from laughing, but I remember that I belong to a damned kind, that some of my predecessors were burn alive some hundred years ago; that we, the women, are bringing the bad luck and in the orthodox churches the women access in the altar is still forbidden. Fifty years of communism and almost 20 years of democracy could not remove the dark impurities from the women’s face…

 

There are prejudices and superstitions that are hardly removable, that are resisting in front of all the regimes and ideologies. Those who are less convenient are disappearing quicker. By example, nobody seems to remember that according to the tradition the well diggers should not receive money for their work. The water comes from god, he did not sell it to us and, consecutively, one can not make a business out of his gifts. All that the Moldavians remember today is that, if God does not want the water to run, you take politely your money and leave, because you can not challenge or contradict the good God! It’s a fair compromise between capitalism and divinity…

 

 

After two days, the water stream is blenching through the sticky argil. Everybody is happy, candles are kindled, big bred  are offered to the workers together with flashy jugs, made in China, and of course, with the last money. The owner of the house is turning around, with the happiness’ tears running on her cheeks, fearing to get closer to the pretext of her sadden joy, because, as I said before, the women are dirty. It looks like everybody has forgotten that all the money, from the first to the last penny, were paid from the remittances sent  back by her  daughter, who is taking care of an old man in Italy. The wicked tongues rumors that she is a prostitute, but who cares– the pennies have no smell.

Politics and survival near the Nistru river

For the people of Oliscani, a village situated near Dnester River, the political changes have always involved an urgent necessity for reorienting the survival strategies, for consolidating new networks and for identifying new opportunities,  although  most of the time these opportunities were illegal.  There is nothing surprising in this permanent disturbance of the law, as long as the economic opportunities are practically non existent and the only solutions near at hand are  migration and underground activities. The biggest part of the labor force left the village for working abroad, usually illegally, in Russia or in Western Europe. Those remaining at home work in agriculture, but since modern technology is missing and spirit of the market economy did not yet penetrate the mentality of the villagers, the gains from this activity are hardly enough for covering their basic needs. Sometimes, the attempt to assimilate the market economy rules generates several so called “negative economic externalities”, like it happened few years ago. Enlightened by a sudden “commercial” revelation, the villagers decided to plant water melons – the previous year, a local farmer did so and got a fortune by selling the water melons on the local market. The result was foreseeable for those familiar with the law of offer and demand – the big offer of water melons determined a very rapid decrease of their prices on the local market. Most of the farmers remained with tons of water melons and the best use they could imagine for this surplus was to prepare a local brandy, named “rachiu”. Once more, the result was predictable – paralyzed by the abundant and perfumed alcoholic beverage, the villagers succeeded to compromise the rest of the crop, like potatoes or  corn, that are vital for their feeding during the year.

When guaranteeing a decent life through decent means is an unrealistic task, the resistance against  illegality’s temptation seems almost impossible.

First of all, this temptation appeared under the name of “racket” activities – the brutal recuperations, the collecting of a “protection” tax and bloody vengeances were the typical way for getting rich and powerful. Becoming a racket was not too complicated –a dose of courage mixed with some taste for violence and some connections to highly hierarchically placed persons, like judges, prosecutors or policemen were enough. This way, a certain welfare was granted, even tough it had to be shared with those who were offering you protection.  Everything was allowed – eventually, one  could throw a bomb into  his grand mother ‘s house if  one was getting  too upset with her. This was done by a famous “racket”, dauntless former fighter  in Afghanistan before the collapse of the Soviet Union. He was acquitted without any penalty for his “uncontrolled reaction”.

Those having less courage and fewer  connections have found themselves other occupations. Before the exportation ban imposed to the separatist self proclaimed transnistrean region, the aluminum plant from Ribnitza (30 km from Oliscani) was exporting its products all over the world, from the USA to EU member states.  The collection of scrap-iron represented the favorite villagers’ occupation. As a rule, the policemen and the local authorities were collecting the iron and then selling it illegally in Transnistria with the support and under the protection  of the authorities from all over the country. The “gold mine” of the village was an ex missile base that the soviets began to build in the neighborhood of Oliscani and which was abandoned when the soviet empire broke down. At the departure, the huge bunkers, hidden deeply in the soil, have been inundated with water for blocking their access. These bunkers remained in the wood,  easy to find for all the fortune seekers which have ventured in their sinuous labyrinths, trying to dismember doors, stairs and all the iron installations, in order to sell the metal to the collectors. Their dead bodies are still putrefying under the deep cold waters. Captive of the devastation fever, the villagers have destroyed everything that could be destroyed. The generalized madness offered to some of the villagers an appropriate occasion for setting free their creative energies. Inspired by various pieces of metal rolling over in its neighbor‘s yard, a metal collector policeman, the “old uncle Ion” was carried by his fantasies. The few pieces of metal, which he has bought from his neighbor, have triggered several phantasmagorical  projects. First, uncle Ion intended to open a forge, but then, due to the project’s complexity, he has abandoned the idea, in favor of an odder one – a huge swing trailed by horses that he wanted to locate right in the colorless center of the village. Convinced by his son that the idea of a swing is a non- inspired and a non-modern one, he orientated his creative potential toward the essence of the modernity itself – electric power. At that time, the country was passing through a serious energy crisis, so the old man had bought from his neighbor a metallic turbine, aiming to build a hydro-electric power station in the calm waters of the neighboring ravine. After announcing his project to everybody, uncle Ion started to make the electricity distribution plans:  to  those neighbors: whom he liked, he offered unlimited cheap electricity, to those whom he didn’t like the energy was sold at higher prices and only for few hours per day. A special category was represented by the stout ladies, with white, plentiful flesh, exempted from all their sins and supposed to receive electrical energy for free and without interruption, because the old  man had an weakness for  fat women.

When the exports from Transnistria to the western world were interdicted, people had to face hard times again. Some of them have sold their lands to an ex kolkhoz director, for symbolical prices but which were vital for their survival. The “rackets” were in a difficult situation too: the victory of the Communist party in 2000 was the beginning of an intense purification process, eliminating the criminal elements at the local level. Most of the rackets were put into jails, others succeeded to leave the country, moving to Ukraine or Russia. This classical attempt of “violence monopolization” by the state could have represented a step ahead toward the country’s modernization, but the new informal networks  quickly replaced the old ones.

These new networks have been settled around the new « gold mine » – the cannabis.  Protected by the new mayor of the village, of course a member of the Communist party, the villagers succeeded to set going a whole mechanism of producing and selling this crop. The mayor’s sister, together with her son, a student at the police school, were the leaders of the network. The cannabis was bought for a price next to nothing from the producers and then embarked and sold for a much higher price in Transnistria or in the north of the country, taking the way toward the East. The participating villagers made modest profits, the chiefs of the network made fortunes.

These few not participating in the cannabis trade though, the most religious villagers and the ones missing the authorities protection, were gathering rancor.  

The envy was doubled by the morally and religiously nourished  hate toward the means used for the enrichment. Although the religion is not playing a major role in people’s lives, some of its precepts are deeply enrooted into their mentality, representing a natural barrier against “modern perversities”.

Few months before the 2007 local elections, the sister of the mayor was arrested by the police, after being caught red-handed during a drug transaction. The arrest just brought to light what people already knew or rumored; they started to grumble – since the communist mayor came to power, nothing had been done, nothing had been built, everything was in ruins, devastated or abandoned.  The mayor started the coming electoral campaign with a serious hindrance, generated by the frustration of those who were not involved in the cannabis business. His efforts for granting himself another seat for the next 4 years were desperate and impressive, directly proportional to the money he has accumulated from patronizing the cannabis dealers.  He has organised several big parties with vodka and delicious food; he has arranged regular trips with his own bus to the county capital, helping people, potential voters, to get their ID cards, in order to participate to the elections. 

With high chances to get elected, Maria Gh. , the “Our Moldova Alliances (AMN)” candidate (an opposition party) was the main opponent of the communist mayor. But even she was within an inch to renounce when facing the reckless and disruptive wastage of her political enemy. The atmosphere had become tensioned; the sweat was trickling on the fronts of the candidates and their supporters.

Plucking up courage, a lady working as a civil servant at the local mayoralty elaborated a targeted strategy in order to encourage the votes for the communists. Since immemorial times, her mother was keeping in her house’s garret a red flag, with the scythe and the hammer on it, and a pair of puffed pants, from those the men used to wear at the beginning of the soviet era. The lady washed the dusty pants and the flag, packing them elegantly and then putting on the parcel the mayoralty’s stamp. She put inside a small dedication:  “From Vladimir Voronin[1], with deep gratitude for your loyalty toward the Communist Party” and was ready to send the parcel to her uncle, a devoted voter of the communists. No matter that the parcel was coming from the Oliscani’s mayoralty, with its stamp – there is no big difference in a villager’s eyes between the stamp of the Presidency and the stamp of the mayoralty. The parcel has never been sent, because the plan was by chance discovered by the mother of the inventive lady working in the city hall – her mother was the sister of the men to whom the flattering and fraudulent dedication was addressed. She hysterically protested against the initiative, fearing that her brother would die from a heart attack when receiving the package – happiness can also kill!

No matter what ways the support of the campaigners took, the result of the elections showed a clear preference for Maria Gh, the candidate of AMN, stressing the economical, but also the moral frustration of those who were not involved in the cannabis business.  

Furious because of his defeat, the communist ex-mayor launched his attacks  against  those who have committed the imprudence of getting involved into an activity patronized by him (cannabis), but who have also voted or supported his opponent.  Who voted whom he discovered quite simply:  The ballots have been printed on an extremely low quality semi-transparent paper –shouldn’t it be so in a poor country like Moldova? The voting procedure says that after expressing their preferences in the voting cabin, the voters must give the ballots to the electoral commission for stamping them on the opposite side. On the semi-transparency of the paper created the precondition for a total transparency of the electoral preferences, in a country where all the rest of the democratic procedures are lacking any transparency.

At the end the representatives of the Communist Party, members of the electoral commission, have made a whole list of those that have not been voting with the ex-mayor. The next step consisted in denouncing to the legal authorities those “traitors” who were cultivating the cannabis.

The penalties started to run; an accused man “had gone mad” and had to be sent to a madhouse; hypothesis about possible punishments and possible bribes started to spread.

Rumors say in a neighbor village the communists have cut the barber of a priest who proved to be a “traitor” and voted “incorrectly”. The change in power opened the doors to new strategies and new networks– the old ones already have started to devour themselves. New alliances are planned, new intrigues are born. The economic is still trailed by the politics and both are rapidly sliding beyond the border of the legality.

In a country where bare survival is a crucial matter, the imagination runs feverish and the rule of the law – is outside of the law.

 

---

[1] The president of the country and the president of the Communist Party

Lunga cale către democraţie: Moldova la răscruce de drumuri

O fantomă bîntuie prin Moldova – fantoma anticomunismului. Dar comunismul este doar un pseudonim al tuturor bolilor de care suferă ţara – sărăcie, corupţie şi absenţa statului de drept. Partidul Comunist (PCRM), care în aceste zile este pe punctul de a deveni un partid de opoziţie, nu are nimic în comun cu ideologia comunistă clasică. Revista The Economist califica PCRM drept un partid de centru –dreapta, alţi analişti sau politicieni, printre care şi Dumirtu Diacov, fostul lider al Partidului Democrat, îl consideră  un partid social-democrat, de centru stînga. Elementele doctrinare intrinseci ideologiei comuniste lipsesc cu desăvîrşire PCRM, iar profilul ideologic al partidului se conturează în jurul unui  moldovenism feroce, cu tentă rusofilă, combinat cu o sensibilitate  suprasolicitată pentru dimensiunea socială, la care se adaugă cîteva ingrediente extrase direct dintr-o societate post-totalitară – intoleranţa faţă de minorităţile religioase şi sexuale, atitudinea patriarhală şi o doză  strategică de fervoare religioasă. Comunismul este o ameninţare doar în măsura în care în spatele acestei etichete se ascund anacronismul, nostalgiile dictatoriale şi dorinţa de a proteja interesele unor structuri de tip oligarhic. În rest, comunismul moldovenesc este el însuşi o fantomă fără carne şi oase, un ambalaj pompos în care se ascunde un conţinut  sinistru,  tipic spaţiului post-soviet  şi care este exact reversul democraţiei.

 

 

 

Democraţie electorală versus  democraţie de substanţă

 

Euforia eliberării de comunism din aceste zile este justificată, dar nu asigură cursul iremediabil democratic al ţării. Comunismul moldovenesc,  ca revers al democraţiei,  nu a murit şi s-ar putea nici măcar să nu fie pe cale de dispariţie. Evident, schimbarea de putere este importantă în sine şi reprezintă deja un indiciu al funcţionalităţii unei democraţii.  Dar democraţia electorală nu garantează o democraţie efectivă: După  obţinerea independenţei, în 1991, şi pînă la derapajul spre autoritarism, în 2000, Republica Moldova s-a situat în mod constant, alături de ţările Baltice,  printre fostele republici unionale cu cele mai democratice competiţii electorale. Cu toate acestea, societatea moldovenească a rămas profund ne-reformată, înregistrînd scoruri înalte la capitolul corupţie, libertate media, independenţă a justiţiei, etc. Indicele Democraţiei, elaborat de Economist Intelligence Unit cataloghează  Moldova drept o democraţie viciată – un regim  care se limitează la a îndeplini criteriile şi procedurale formale specifice regimurilor democratice. Aşa cum însăşi evoluţiile ultimelor evenimente de la Chişinău ne-o demonstrează, la capitolul  pluralism şi proces electoral Moldova deţine un scor destul de ridicat, la fel ca alte ţări din regiune încadrate în aceeaşi categorie – România, Bulgaria, Ucraina etc. În schimb, Moldova stă prost la capitolul funcţionalitate a guvernului, participare politică şi cultură politică. Cu alte cuvinte, democraţia funcţionează  satisfăcător în perioadele electorale, competiţia dintre actorii politici este reală, dar lipseşte exact substanţa care dă conţinut formelor democratice : angajamentul civic,  participarea politică  (diferită de participarea la vot) şi suportul  popular  pentru instituţiile şi valorile caracteristice democraţiei, etc.

 

 

Era mai bine pe vremea lui Stalin

 

Democraţia electorală a  înregistrat un succes răsunător la Chisinau, dar democraţia reală suferă în continuare la fel de mult  şi riscurile la adresa ei nu au dispărut. Chiar dacă PCRM va intra în opoziţie, partidul rămîne să reprezinte  45% dintre cetăţenii cu drept de vot care au participat la alegeri, iar acest fapt nu poate fi neglijat. Aceşti alegători  constituie un segment al societăţii caracterizat printr-o cultură politică  de tip patriarhal, care este incompatibilă cu democraţia şi cu participarea civică. Barometrul Opiniei Publice din iulie 2009 ne arată că  45% din respondenţi consideră protestele din luna aprilie anul curent ca fiind total nejustificate, în timp ce 27,9% cred că răspunsul autorităţilor a fost „corespunzător”, iar 23,5 % îl califică ca fiind « prea  blînd ». Cu alte cuvinte, cei mai bine de 200 de tineri arestaţi şi torturaţi au fost prea puţini, iar morţile altor cîţiva protestatari asasinaţi de politie au fost insuficiente! Nici măcar toţi cei care au votat cu opoziţia nu se pot lăuda, din păcate, cu o gîndire democratică.  « Era totuşi bine pe vremea lui Stalin, chiar  dacă ne ţinea sub papucul lui, măcar era ordine, nu se fura ca acum, la drumul mare  », îmi mărturiseşte un bătrîn pensionar, care, paradoxal, a votat cu unul din partidele de opoziţie (PDLM). Numai că mentalităţile se schimbă mai greu decît preferinţele electorale…

 

Nemulţumirile celor care jinduiesc după o mînă de fier sunt adeseori justificate, chiar dacă răspunsul e căutat în mod fals  în figura dictatorului tătucă în locul abstractelor mecanisme ale statului de drept. Un tînăr de 28 de ani, care locuieşte în Chişinău, îmi povestea cum într-o seară a fost reţinut de poliţie şi acuzat că a consumat alcool la volan. « Băusem doar o bere fără alcool, dar poliţistul insista să mă convingă că am încălcat legea şi voia să îmi reţină permisul de conducere». Dornic sa iasă din încurcătură, tînărul i-a oferit poliţistului 100 de lei moldoveneşti (echivalentul a 10 USD), însă poliţistul l-a refuzat vexat, explicîndu-i încă o dată că riscă să îşi piardă permisul de conducere, prin urmare în joc sunt sute de euro, nu 100 de lei prăpădiţi ! Enervat de lăcomia acestuia, tînărul a sunat o cunoştinţa de-a sa  cu funcţie de conducere în rîndurile poliţiei din Moldova, care i-a confirmat faptul că nu comisese nici o infracţiune consumînd bere fără alcool. Simpla pronunţare a numelui suspusului său ierarhic a fost suficientă pentru a-l transforma pe durul poliţist în cel mai umil dintre umili.  Întîmplarea nu este unică,  ba din contra – e foarte reprezentativă. În Moldova, poliţia se hrăneşte la drumul mare, la fel ca toţi cei ce îşi pot permite să abuzeze de puterea alocată. Amenzile legale le plătesc doar „fraierii”  – am întrebat un grup de tineri care dintre ei a plătit ultima dată amenda legală poliţiei rutiere şi toţi oferiseră şpagă pentru a scăpa. Indicele Percepţiei Corupţiei, elaborat de Transparency International, situează Moldova pe locul 109 din 179 de ţări, fiind mult mai coruptă decît Turcia, de exemplu, care se plasează pe locul 58 sau Georgia, aflată pe poziţia 67.  « Există un preţ, care este în general cunoscut de publicul larg sau interesat, pentru a scăpa în justiţie de pedeapsa pentru orice infracţiune comisă, inclusiv omucidere », îmi explică un angajat al Serviciului de Informaţii şi Securitate dintr-un mic centru raional situat în nordul republicii, care a dorit să rămînă, evident, sub anonimat.

 

 

Economia, călcîiul lui Ahile al democraţiei

 

În plus la această slăbiciune a democraţiei se adaugă dificila situaţie economică cu care se confruntă ţara. Se estimează că în luna septembrie statul moldovenesc va intra din nou în incapacitate de a plăti la timp salariile bugetarilor şi pensiile. « Suntem aproape de catastrofă. Ramurile care cît de cît s-au dezvoltat în ultimii ani, sunt acum în colaps », susţine Veceslav Ioniţă, expert IDIS Viitorul,  într-un interviu acordat hotnews.md.  În ultima mea vizită, de după alegeri, la Chişinău, unii pensionari se plîngeau deja că plata pensiei le-a fost întîrziată cu cîteva zile, fapt ieşit din comun pînă acum. « Aşa vă trebuie, daca nu aţi votat cu comuniştii », îi reproşa mînios un bătrîn altuia.  De fapt, acesta este riscul – în lipsa unui ajutor din partea FMI sau a Băncii Mondiale, economia moldovenească va intr-a într-o perioadă sumbră. Dar alături de ea, nici democraţia nu o va duce mai bine. Studiile în domeniul democratizării pun sub semnul întrebării corelaţia dintre nivelul de dezvoltare şi nivelul de democraţie : ipoteza conform căreia dezvoltarea economică creează premisele pentru apariţia democraţiei este contrazisă de evidenţe, existînd teoreticieni care susţin că, de fapt, sensul corelaţiei este exact invers, democraţia fiind cea care produce bunăstare. În acelaşi timp, însă, experienţa democraţiilor emergente arată că există o puternică conexiune între suportul pentru democraţie (nu nivelul de democratizare) şi tendinţele economice : Datele sondajului Latinobarometro din 2008 arata că începînd cu 2001, cînd ţările latino-americane ieşiseră dintr-o recesiune economică, şi pînă în 2008, suportul pentru democraţie a crescut constant în aproape întreaga regiune, cu unele excepţii. Confruntarea cu o criză economică ar putea accentua fenomenul pe care Larry Diamond îl numea « recesiune democratică” şi care a demarat  în statele din Sud-Estul Europei  începînd cu anul 2006, creînd un teren propice pentru înflorirea partidelor cu tendinţe autoritariste.

 

Însăşi rămînerea în opoziţie a PCRM  conţine premisele alimentării fobiilor democratice în Moldova, deşi paradoxal, aceasta este şi o pre-condiţie sine–qua non a succesului democraţiei moldoveneşti. Există numeroase argumente pentru care PCRM ar putea opta pentru această strategie. În cazul în care vor refuza orice colaborare şi vor opta pentru organizarea de alegeri repetate la începutul anului 2010, comuniştii vor trebui să gestioneze această situaţie economică dificilă – se estimează că deficitul bugetar pînă la finele anului va ajunge la jumătate de miliard de dolari. Restanţele la plata salariilor şi pensiilor vor lovi electoratul dur al PCRM  în punctul nevralgic  şi vor submina dramatic legitimitatea partidului în cazul în care acesta va rămîne la putere pînă la următoarele alegeri. Creditul în valoare de 500 000 de dolari promis lui Voronin de Rusia nu îl va ajuta să iasă din această situaţie – acesta este un credit tehnic, care oferă mărfuri şi bunuri din Federaţia Rusă, dar nu şi bani. Or, în aceste condiţii s-ar putea ca pensionarii să primească la sfîrşitul fiecărei luni cîteva kilograme de produse alimentare sau mărfuri de uz casnic în locul pensiei lor de mizerie, ceea ce va însemna că la eventualele alegeri anticipate partidul comunist va trebui să se mulţumească cu un procent mult mai modest decît scorul electoral înregistrat la alegerile din 29 iulie.  Desigur, a rămîne în opoziţie este o decizie grea, şi s-ar putea  ca interesele PCRM  ca şi actor politic să difere de interesele PCRM ca şi structură oligarhică, penetrată de grupări mafiote.

 

 

Marea încercare

 

Democraţia a făcut un pas important în Moldova, dar marea încercare urmează. Primul  test pe care trebuie să îl treacă nou creata Alianţă pentru Integrare Europeană este însăşi propria-i viabilitate şi credibilitatea ei ca forţă promotoare a democraţiei. Nu trebuie să uitam de compoziţia foarte eterogenă a partidelor care o formează, atît din punct de vedere doctrinar, cît şi ca tipologie a liderilor. Pentru moment, această eterogenitate a fost  estompată de existenţa unui redutabil  inamic comun – PCRM,  dar odată ajunsă la guvernare, eficienţa noii alianţe s-ar putea sa fie paralizată de divergenţele din interior.

 

Mai apoi, alianţa celor patru partide  trebuie să îşi demonstreze aderenţa prin fapte la normele şi valorile democraţiei.  Revoluţiile colorate din alte state ex-sovietice – Ucraina şi Georgia – ne arată cum convulsiile democraţiei continuă şi după înlăturarea regimurilor de tip autoritar. « Revoluţia trandafirilor » din Georgia, cînd protestele paşnice ale georgienilor nemulţumiţi de falsificarea rezultatelor votului din noiembrie 2003 au determinat transferul de putere către opoziţie, a creat un entuziasm comparabil cu cel al moldovenilor. Cu toate acestea,  democraţia nu a dus-o mai bine în Georgia, ba din contra, ca urmare a unor amendamente constituţionale adoptate în 2004, sistemul politic georgian s-a îndreptat către unul în care puterea este preponderent concentrată în mîinile preşedintelui, iar ţara a înregistrat un regres considerabil pînă şi la capitolul democraţie electoral din cauza manipulării sistemului electoral începînd cu 2006. Şi experienţa portocalie a statului vecin, Ucraina, ne arată că artefacţii schimbării de la Kiev  au fost incapabili să treacă peste propriile interese înguste pentru a asigura un curs democratic al ţării, deşi au existat progrese la unele capitole, cum ar fi libertatea mass-media, etc.

Experienţa acestor state ne împinge în direcţia unui entuziasm prudent vis a vis de rezultatele alegerilor din 29 iulie, dar totodată oferă cîteva lecţii pe care, dacă şi le vor însuşi, forţele democrate de la Chişinău vor reuşi să evite capcanele „post-revoluţionare”. Desigur, dincolo de aceste lecţii se află moştenirea grea a  guvernării comuniste, accentuată de recesiunea economică şi tarele  unei societăţi post-totalitare  nereformate. Dar niciodată pînă acum Moldova nu a avut o ocazie mai prielnică şi un suport popular mai ferm pentru demararea unor reforme care să   plaseze ţara pe o traiectorie democratică. În cei opt ani de guvernare comunistă, suportul pentru democraţie al unor segmente ale societăţii moldoveneşti –fie ele şi minoritare – s-a consolidat şi a căpătat substanţă şi convingere în faţa pericolului autoritar.  Dacă acest moment va fi ratat, s-ar putea ca pentru aceste grupuri – în general formate din tineri care pentru prima dată au avut posibilitatea să îşi explice preferinţa electorală -  să urmeze o mare „dezvrăjire a lumii”, în care visul democratic să fie compromis, pentru ani buni, de realitatea farsei politice .

Despre asemenări, diferenţe şi comunicare

Nu demult am avut o experienţă foarte interesantă, pe care mi-ar place să o împărtăşesc.

Acum câteva săptămâni eram parte a unui grup cu o compoziţie extrem de eterogenă din punct de vedere al etniei membrilor.. Profesional eram toţi din aceeaşi tagmă – absolvenţi de ştiinţe socio-umane, drept, economie, rezidenţi din mediul urban, tineri, cosmopoliţi, etc. Grupul era compus din aproximativ 70 de oameni şi am stat împreună trei zile, ceea ce este vădit insuficient pentru a  socializa şi a te cunoaşte cu adevărat. Şi atunci, au început să se creeze mici grupuleţe în cadrul grupului mare. M-am împrietenit, în general, cu cei de care mă simţeam apropiată cultural sau geografic: cu polonezii, cu bulgarii, cu italienii şi francezii. Este ciudat, dar atunci când te afli într-un grup de o asemenea eterogenitate, cu indivizi veniţi din toate colţurile lumii şi toţi sunt necunoscuţi, automat în locul dorinţei de noutate, de deschidere, se produce un fenomen de repliere şi întoarcere către noi înşine. În oceanul de informaţii noi, ne agăţăm de elementele familiare ca de ultimul colac de salvare aflat la bord. Am încercat, evident, să socializez cu toată lumea, dar cum şi timpul  disponibil pentru socializare era limitat, nu prea am reuşit să stabilesc o comunicare  apropiată  cu alţii: cu un tip din India, care locuia în Marea Britanie, am schimbat câteva vorbe despre Salman  Rushdie, cu latino-americanii am vorbit despre Marquez, Chavez, Fujimori şi Llosa şi aşa mai departe. Vreau să subliniez – nu e vorba de lipsa subiectelor comune, ci de faptul că într-un timp limitat, într-un grup extrem de eterogen suntem tentaţi să ne grupăm în primul rând după similarităţile culturale şi geografice,.

 

Ei, şi acum vine partea a doua. În a treia zi, am făcut un exerciţiu de team-building. Am fost separaţi arbitrar în 7 sub-grupuri şi rugaţi să scriem fiecare pe câte o coală de hârtie 3  valori  care sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Formularea era ceva de genul „Pentru mine, cel mai important în viaţă este să…”. O dată scrise aceste valori, eram rugaţi să  vizualizăm unii valorile altora. La final, aveam în mână trei foi, din care reieşea, într-o formulare ce nu mi-o a amintesc exact, că pentru mine este important să cunosc oameni şi locuri care să mă inspire şi alte asemenea lucruri. Apoi, regula jocului spunea că trebuie să  căutăm în mulţimea de 70 de oameni pe cei care împărtăşesc valori similare cu ale noastre. Şi atunci a intervenit marea mea surpriză: nici unul dintre cei cu care socializaserăm preferenţial în cele trei zile, de care eram legată prin afinităţi culturale sau proximităţi geografice, nici unul dintre ei nu împărtăşea  valori asemănătoare celor ale mele. Pentru unii era important să asigure un viitor copiilor lor, pentru alţii să se auto-perfecţioneze prin muncă, pentru alţii să devină lideri puternici şi tot aşa. Ştiţi unde am aterizat?Am sfârşit prin a mă alătura unui grup cu membrii căruia abia  dacă schimbaserăm câteva vorbe, fără a mai pune la socoteală că nu se punea problema unei proximităţi culturale sau geografice –  majoritatea dintre ei proveneau din state africane.

 

Şi m-am gândit la comunicarea umană, la relaţiile pe care le avem şi la constrângerile la care suntem supuşi – constrângeri geografice, culturale, sociale şi profesionale, constrângeri care ne desenează linia destinului şi uneori capătă înfăţişarea unei fatalităţi;  constrângeri prin care dibuim bezmetici, din cauza cărora trăim dezamăgiri şi  false revelaţii. Şi m-am gândit că de multe ori, comunicarea umană e o mascaradă care, deşi în esenţă e tragică, este de un penibil absolut.

De ce se tem texanii că li se fură ţara

În decursul a mai puţin de două ore, cît am asistat la şedinţa de judecată din cadrul  Tribunalului pentru Imigraţie din Austin, capitala statului Texas, au fost audiaţi aproximativ zece acuzaţi, toţi imigranţi ilegali pe teritoriul SUA. Maria  este originară din El Salvador, a fost implicată într-un accident de maşină şi, drept urmare, reţinută de poliţie, iar acum solicită azil politic, dar cazul ei este complex, pentru că legea federală recunoaşte doar cererile de azil formulate în momentul arestării, şi nu ulterior. Juan este originar din Mexic şi a fost reţinut pentru trafic cu metamfetamină. Luis este originar din Columbia, căsătorit cu o cetăţeancă americană, pe care însă a abuzat-o fizic, iar aceasta a depus o plîngere la poliţie. Alături de ceilalţi deţinuţi, Maria, Juan şi Luis  nu sunt prezenţi fizic la tribunal pentru audieri – acestea se desfăşoară prin sistemul de videoconferinţă, acuzaţii aflîndu-se într-un centru de detenţie. Pentru a fi eliberaţi provizoriu din  detenţie – pînă la pronunţarea sentinţei finale – ei trebuie să plătească suma de 3000 dolari fiecare. Nici unul dintre ei nu îşi poate permite să plătească această sumă, în afară de X. soţia lui Luis, chiar cea care a depus plîngere împotriva lui, dar acum este disperată să îşi recupereze soţul arestat şi să îl aducă înapoi acasă.

 

În anul 2008, 378.582 de imigranţi, asemenea Mariei, lui Juan sau Luis,  au fost reţinuţi si închişi în centrele de detenţie din SUA, iar numărul celor deportaţi a fost de 358, 886 , cu 12% mai mult decît în 2007. Majoritatea deţinuţilor provin din Mexic (61%) şi El Salvador (10%).

 

« Să nu cumva să vă treacă prin cap să vă faceţi judecători la un tribunal de imigraţie », ne spune, mai în glumă, mai în serios, judecătoarea de la Tribunalul de Imigraţie din Austin. « Sunt cazuri imposibile, care te marchează pe viaţă, pentru că te joci cu vieţile oamenilor. Nu o să uit niciodată faţa unui salvadorian care îşi pierduse în războiul civil soţia şi copiii şi pe care a trebuit să îl trimit acasă, iar el, la aflarea sentinţei, mi-a spus ca pot sa îl mai deportez de 10 ori şi de fiecare dată are să se întoarcă, pentru că nu are ce face acolo, în El Salvador », mărturiseşte  Glenn McP., judecător şi el la Tribunalul de Imigraţie.

 

Ciocnirea civilizaţiilor

 

Majoritatea imigranţilor, atît legali, cît şi ilegali, provin din  ţări ale Americii Latine, preponderent din Mexic, influxul lor masiv producînd, printre altele, ceea ce Huntington numea o ciocnire a civilizaţiilor. Bariera lingvistică pare a fi, dincolo de mentalităţi sau valori, cel mai vizibil şi alarmant semn al întîlnirii celor două culturi. În statul Texas, aflat chiar pe graniţa cu Mexic, procentajul total al celor care vorbesc o altă limbă decît engleza se ridică la 31%. (Census Bureau report: Language Spoken at Home for the Population 5 Years and Over, April 2004). Într-adevăr, încă de la sosirea pe aeroportul din Austin, capitala statului Texas, ceea ce  iţi atrage atenţia sunt indicatoarele şi anunţurile bilingve – în engleză şi spaniolă. Pe marginea şoselelor, afişe uriaşe fac reclamă în limba spaniolă la bere, detergenţi şi alte produse de consum. Oricît de mult ar  hrăni acest lucru temerile unor americani despre perspectivele dominaţiei culturale a hispanicilor, pentru marile companii profitul şi vînzările sunt cele care au ultimul cuvînt, iar eficienţa transmiterii mesajului către potenţialul client prevalează în faţa consideraţiilor de ordin cultural-lingvistic. Această realitate l-a determinat pe Samuel Huntington să îşi înceapă un celebru articol apărut în 2004 în Foreign Policy cu următoarele afirmaţii: « Influxul constant de imigranţi hispanici risca să divizeze SUA în două popoare, două culturi şi două limbi. Spre deosebire de alţi imigranţi, mexicanii şi populaţia latino nu au fost asimilaţi de cultura dominantă a SUA, constituindu-şi propriile enclave politice şi lingvistice – de la Los Angeles pînă la Miami – şi respingînd valorile anglo-protestante care sunt fundamentul visului american ».

 

Teama de străini nu este un fenomen nou, ea manifestîndu-se de fiecare dată cînd un val de imigraţie se abătea asupra SUA – reacţii similare au fost provocate de imigranţii irlandezi şi germani în secolul al XIX-lea, apoi de cei polonezi, evrei şi italieni în secolul XX. « Diferenţa faţă de imigranţii irlandezi sau germani din secolele trecute este că aceştia traversaseră lumea pentru a fi parte a visului american. Nimeni nu dorea sa refacă aici vechea sa ţară, toţi îşi doreau o altă viaţă, mai bună, nu aceeaşi viaţă într-un loc diferit », susţine Lynn Woolley, moderator a unei emisiuni radiofonice din Texas, invocînd exemplul lui Charles Truxillo, profesor la Universitatea din  New Mexico, care afirma că « patria hispanică » trebuie reconstituită aici, în SUA, cu orice preţ şi pledează pentru crearea „Republicii de Nord”, un nou stat hispanic care s-ar întinde din Golful Mexic pînă la Pacific, incluzînd statele Texas, California, New Mexico, Arizona. Deşi  68% dintre americani cred că imigraţia va îmbogăţi cultura locală  cu idei şi obiceiuri noi, tot ei, americanii, consideră în proporţie de 95% cunoaşterea limbii naţionale ca fiind principalul criteriu al apartenenţei/admiterii la naţiunea americană (Transatlantic Trends : Immigration, 2008, GMF). Or, în acest context, nu este complet lipsită de legitimitate discuţia care pune în chestiune şansele de integrare a acelor imigranţi care nu vorbesc engleza deloc sau aproape deloc. Din cei 10 deţinuţi la audierea cărora am asistat la tribunalul din Austin, doar unul vorbea cu chiu, cu vai engleza, restul fiind ajutaţi de un translator.

 

Prea mulţi sau prea puţini?

 

Dar sunt imigranţii ilegali într-adevăr atît de indezirabili? La prima vedere, majoritatea texanilor (64% ) sunt de părere că SUA permite prea multor imigranţi să intre în ţară (Scripps Howard Texas, March 2002) şi 74%  sunt în favoarea introducerii de amenzi şi pedepse pentru angajatorii care utilizează forţă de muncă ilegală. În plus faţă de aceasta, costul anual al statului Texas cu imigranţii ilegali este de 4,7 miliarde USD, arată un raport al  Federaţiei pentru Reforma Imigraţiei Americane (FAIR). Această sumă include cheltuieli cu educaţia, sănătatea şi încarcerarea imigranţilor ilegali,  dar  partea leului revine educaţiei (4 miliarde).

 

Dar imigraţia nu are doar costuri, susţine  Rafael Anchia, politician Democrat, membru al  Camerei Reprezentanţilor din Texas, catalogat drept un viitor „Obama Hispanic” de cotidianul spaniol El Pais. Absenţa imigranţilor ilegali ar fi dus la  o pierdere netă pentru statul Texas de 17.7 miliarde USD, constată un studiu efectuat de Texas State Comptroller. “Soluţia corectă este legalizarea imigranţilor ilegali, pentru că avem nevoie de ei ”, susţine domnul Anchia în cadrul unei dezbateri organizate la Muzeul de Istorie din Austin in iulie anul acesta de către German Marshal Fund. “Nu vom face decît să încurajam alţi imigranţi ilegali să vină încoace şi în plus, traversarea ilegală a frontierei este o infracţiune, nu putem legaliza ceva care are la origine încălcarea unei legi!”, îl contrazice Rosemary Jenks, directoare a departamentului de Relaţii Guvernamentale, de la Numbers US. « Atunci cînd o lege e proastă, ea trebuie schimbată », vine replica triumfală lui Anchia, întimpinată cu aplauzele celor din sală, un grup de experţi şi cercetători internaţionali. Voci precum  cea a lui Rafael Anchia nu mai reprezintă o excepţie – Democraţii se află pe un trend ascendent în Texas, aşa cum arăta revista Economist într-unul din numerele recente: Democraţii deţin 74 de mandate, faţă de 76 cît au  Republicanii în Camera Reprezentanţilor din Texas şi şi-au asigurat o minoritate confortabilă în Senat – 12 din 31 de mandate. Motivele ascensiunii sunt multiple, dar cu siguranţă voturile imigranţilor hispanici au un cuvînt de spus – 63% dintre aceştia au votat cu Democraţii la alegerile prezidenţiale din 2008.

 

În pofida costurilor presupuse, imigranţii generează, incontestabil, o serie de avantaje: mai întîi de toate, reprezintă o masă de forţă de lucru ieftină, mai curînd complementară forţei de muncă locale, decît concurentă, prestînd acele tipuri de munci de care muncitorii locali s-ar feri. În realitate, impactul imigranţilor asupra salariilor nativilor americani este unul minor – de aproximativ 1%, fiind mai mult o teamă exacerbată de media şi de unii politicieni. Imigranţii, chiar şi cei ilegali, sunt plătitori de impozite:  taxe pe proprietate, de exemplu, atunci cînd închiriază un spaţiu locativ, sau TVA, atunci cînd fac cumpărături. Mai mult decît atît, în  loc de a fura locurile de muncă ale nativilor,  se pare că imigranţii contribuie la crearea de locuri de muncă – datele statistice arată că procentul de întreprinzători privaţi este mai ridicat printre imigranţi decît printre nativi. Aşa cum afirma un celebru economist de la Harvard, George J. Borjas, „econometria modernă nu poate detecta nici măcar un singur indicator al faptului că imigraţia ar avea un impact advers asupra cîştigurilor şi oportunităţilor de angajare a nativilor din SUA”.

Dar de cîţi imigranţi are nevoie America – şi mai ales, cîţi poate ea găzdui fără o schimbare radicală a echilibrului actual?

 

 

Invaziile barbare şi Cortina de tortilla

 

O proiecţie demografică estimează că în anul 2050 populaţia hispanică din Texas va fi majoritară (24.843.453 mexicani şi 4.033.714 hispanici, faţă de 13.111.053 albi non-hispanici, conform datelor FAIR). Pentru a opri asaltul vecinilor din sud, America încearcă să se baricadeze şi să se înconjoare de ziduri de protecţie, aidoma cetăţilor medievale – un  zid care separă graniţa dintre SUA şi vecinul său mai sărac, Mexic, se înalţă, cu intermitenţe, de-a lungul graniţei poroase, separînd în două oraşe, familii, trecînd cîteodată de-a dreptul prin curţile oamenilor (numeroase gospodării erau construite de-a dreptul pe graniţă, în condiţiile în care nu exista o linie de demarcaţie). Zidul, laolaltă cu măsurile de securizare a frontierei,  ridică  între cele două state ceea ce unii au supranumit o „Cortină de tortilla”.  Numărul ofiţerilor în cadrul Patrulelor de Frontieră a fost crescut de la 6.000, cîţi erau în 1996, la 18.000 în 2009.. Cu toate acestea, în anul 2008 numărul imigranţilor ilegali arestaţi în timp ce încercau să treacă frontiera  fost foarte scăzut – aproximativ 700 000 faţă de 1.6 milioane în 2000 (Departement of Homeland Security). Acest lucru ar putea să însemne fie că noile masuri de întărire a frontierei – enforcement – şi-au produs efectul scontat şi numărul imigranţilor a scăzut, prin simpla descurajare, fie că metodele folosite pentru a ajunge în America sunt altele, mult mai sofisticate şi mai greu de detectat. « De fiecare dată cînd închizi o poartă,  se inventează alta, mult mai complexă, pe care imigranţii o folosesc pentru a intra, aşa se întîmplă şi în Europa cu africanii. A încerca să opreşti migraţia ilegală e ca şi cum ai spune ploii să se oprească », declara Giuseppe B., analist în cadrul Comandamentului central al corpului de Carabinieri din Italia, aflat într-un schimb de experienţă în Texas. Ar putea să însemne şi faptul că nu există frontiere care să stea în faţa sărăciei şi a disperării.

 

Pro şi contra

 

Tocmai pentru că  fenomenul este de neoprit, în pofida tuturor măsurilor luate, cetăţenii din Texas, în special cei din zona de frontieră, unde criminalitatea datorată imigraţiei este crescută, au decis să îşi ia soarta în mîini. Într-un controversat program care urmăreşte securizarea frontierei, sheriff-ii oraşelor din Texas au instalat de-a lungul rîului Rio Grande camere de supraveghere pe care le-au conectat la internet. Mii de cetăţeni sunt, astfel, agenţi virtuali ai patrulelor de frontieră, fiind alertaţi de sistem atunci cînd cineva suspect apare în zona supravegheată şi anunţând, la rândul lor, autorităţile. La începutul acestui an, mai bine de 43.000 de persoane au fost conectate la site-ul Web . Alţii formează patrule de civili înarmaţi, pentru a controla mai eficient frontiera, ridicînd semne de întrebare unora care sunt de părere că statul şi forţele de ordine trebuie să deţină monopolul violenţei legitime.

 

 Concomitent, alţi cetăţeni ai statului Texas se lasă înduioşaţi de soarta imigranţilor ilegali, care parcurg  zeci de kilometri pe jos, prin deşertul arid, încercînd să treacă graniţa. În această încercare, frontiera dintre viaţă şi moarte este însă mai fragilă decît cea dintre Mexic şi vecinul său din nord – anual, sute de  imigranţi ilegali mor din cauza deshidratării şi a temperaturilor înalte, aventurîndu-se în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul morţilor s-a ridicat la aproximativ 5000 în ultimii 13 ani, conform unui document produs de Comisia pentru Drepturile Omului din Mexic şi co-semnat de Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile. Este motivul pentru care numeroase organizaţii civice, precum Texas Border  Coalition -  militează pentru eliminarea totală a zidului de pe frontieră americano-mexicană. Alte asociaţii se organizează pentru a transporta în deşert  bidoane cu apă pentru imigranţii ce riscă să moară de sete. Un proiect de lege a încercat să transforme asemenea gesturi în acţiuni ilegale, pe motiv că ar reprezenta acte de complicitate în traversarea ilegală a frontierei. 

 

Migraţia separă societatea texană – la fel ca pe cea americană – în două tabere, ambele cu argumente şi temeri la fel de solide. Dar clivajele sunt o constantă a societăţii umane; important este ca zidul care  desparte cele două tabere să fie mai permeabil decât zidul de pe frontiera sudică a SUA – şi mai ales să nu se lase cu victime.

Publicat in Dilema Veche, august 2009

Ochiul soacrei şi libertatea la români

Citesc în Adevărul de astăzi povestea unui American, Larry Sherrer, stabilit la Cluj (http://www.adevarul.ro/articole/larry-sherrer-in-romania-sunt-mai-liber-decat-in-america.html ) Ceea ce îmi atrage atenţia este următoarea sa declaraţie:

 

„Este locul care mie mi se potriveşte cel mai bine. Oamenii sunt mult mai deschişi, chiar dacă nu sunt de acord cu ce crezi tu, te ascultă şi merg mai departe, însă nu te judecă, cum se întâmplă în ţara mea natală“

 

Exact senzaţia aceasta am avut-o eu când am ajuns în State : sentimentul unei eliberări, dispariţia ochiului atotvăzător al soacrei din povestea lui Ion Creangă, acea privire a oamenilor din jur  care cântăresc totul, de la felul în care te îmbraci, mergi, râzi şi până la felul în care înţelegi să îţi trăieşti viaţa. În America, nu mi-a mai păsat cum mă îmbrac – nici în Bucureşti nu o fac de dragul celorlalţi, ci din considerente estetice proprii, însă acestea sunt îngrădite de convenţiile şi constrângerile mediului – să nu îmi pun fusta prea scurtă, că mă fluieră muncitorii pe stradă, să nu mă îmbrac prea extravagant, pentru că atrag atenţia şi tot aşa. În America, m-am îmbrăcat ghidându-mă doar după simţul meu estetic şi în funcţie de numărul limitat al hainelor care le aveam în bagaj – rezultatul nu a fost nicidecum diferit de cel din Bucureşti, dar felul în care eu m-am simţit în hainele mele a fost cu totul altul – mă simţeam liberă.

 

M-am simţit liberă pe aeroporturi, în oraş, în sălile de conferinţă şi la restaurant – dintr-o dată corpul meu nu se mai simţea încorsetat. Puteam să stau cum voiam, să îmi ţin picioarele cum aveam chef şi cel mai important e că aveam senzaţia că nimeni nici măcar nu va observa poziţia în care îmi ţin picioarele, darămite să mai comenteze. Îmi amintesc cum acum câţiva ani buni stăteam într-o gara de trenuri, în sala de aşteptare şi mi-am întins picioarele – eram îmbrăcată în blugi, să nu  vă închipuiţi că purtam nu ştiu ce fustă mini şi pantofi cu tocuri -  sprijinindu-le pe scaunul de vis a vis. În 5 minute un poliţist m-a abordat, somându-mă să îmi dau picioarele jos. „ La tine acasă aşa stai? Un pic de respect!”. I-am răspuns cu o sinceritatea dezarmantă : „Da, la mine acasă aşa stau”.

Mai potrivită mi s-ar fi părut, din partea poliţistului, o remarcă de genul  „Nu eşti la tine acasă”. Există două sfere – cea privată şi cea publică şi este clar că ceea ce funcţionează şi se tolerează în sfera privată nu este acceptat in sfera publică – începând cu gesturi şi poziţii corporale şi terminând cu   etica şi morala (deşi e discutabil în ce măsură morala publică trebuie să se fundamenteze pe alte principii decât cea privată). Dar nu, domnul poliţist nu a insinuat acest lucru – ce şi-a imaginat el este că  ochiul atotvăzător al soacrei mă urmăreşte şi acasă, îmi impune o auto-cenzură despre ce e bine şi ce e rău şi în loc să mă abţin de la a face în public lucruri pe care le fac acasă ar trebui, din contră, să mă abţin de la a face acasă lucruri care nu se fac în public!

Şi cu asta am spus tot – la noi nu eşti judecat doar pentru ceea ce faci în sfera publică! Murmurul bârfitor al mulţimii, exclamaţiile pline de o falsă indignare, provenită dintr-o falsă morală, te urmăresc şi acasă, judecându-ţi relaţia pe care o ai cu soţul, cu copii, cu părinţii şi aşa mai departe. Nu ştiu de unde ni se trage asta, poate din lipsa unui concept precum privacy, căruia mi-e greu să îi găsesc un echivalent exact în traducerea românească, întrucât termenul de intimitate e uşor diferit, poate din absenţa istorică a unei linii de demarcaţii între laic şi religios sau poate  ca urmare a unui regim totalitar, în care statul absorbea şi se suprapunea pe de-a întregul vieţii sociale şi private, pe principiul „nimica nu e personal, totul îi priveşte pe toţi”.  Dar ştiu cu siguranţă unde duce această atitudine – duce la erodarea capitalului social; oamenii încep să se ascundă unii de alţii, încep să mintă şi să îşi piardă încrederea unii în alţii, din teama de a nu fi judecaţi şi supuşi oprobriului public; nu se asociază pentru a urmări un scop public, comunitar, pentru că nu se pot încrede în nimeni, decât eventual în familia lor. Zilele acestea am văzut la emisiunea lui Lucian Mândruţă un tânăr care vindea pepeni în piaţa, care era student şi acre a fost întrebat dacă există vreun politician în acre să aibă încredere: „Da, tatăl meu, este un om cu idei extraordinare, e un ţăran, dar are idei minunate, excelente”, a răspuns el, fără a sesiza penibilul situaţiei. Iar fără asociere, fără participare civică nu există nici democraţie, şi nici măcar prosperitate, aşa cum arăta Putnam.

 

Nu ştiu în ce măsură  libertatea pe care am întrezărit-o în America este reală sau închipuită. Da, e posibil să fi văzut prea multe filme, cum susţine Larry, americanul din Cluj, atunci când vorbeşte despre românii ce îşi închipuie că America e ţara libertăţii. Dar e posibil ca el, fără să fi văzut prea multe filme, să nu fi văzut foarte multe lucruri din România. Nu spun asta cu răutate şi nici pe un ton de superioritate. Pur şi simplu, îşi ia o viaţă de om până ajungi să înţelegi subtilităţile gândirii şi codurile sociale ale unui loc, ale unei ţări. Cu siguranţă, asta e valabil şi pentru percepţia mea asupra Americii şi explică de ce unii oameni au senzaţia că şi-au găsit locul lor pe acest Pământ în ţări aflate la capătul lumii. Cum spunea  Cioran „când te cunoşti bine, daca nu te dispreţuieşti întru totul e pentru ca eşti prea dezgustat ca să te laşi prada sentimentelor extreme”, iar asta se aplică nu doar la nivel individual, ci şi colectivităţilor  cărora le aparţii. Şi totuşi, fără a cunoaşte cu adevărat defectele unei naţii, nici nu o poţi iubi;  în ultimă instanţă depinde ce alegi.

Moldova: alegeri anticipate şi democraţie amînată

„Avem nevoie de o revoluţie, de ce nu ne organizează nimeni pe noi, oamenii de rînd? Ce aşteaptă partidele de opoziţie?”, se întreabă furios Oleg R., inginer de profesie, care lucrează acum mecanic auto după ce a muncit doi ani la Moscova şi care la alegerile din 5 aprilie 2009 a votat cu unul dintre cele trei principale partide de opoziţie din Moldova – Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM).

Situaţia din Moldova nu a fost niciodată mai tensionată decît este acum. După 8 ani de guvernare comunistă şi în condiţiile în care perspectiva schimbării puterii devine tot mai improbabilă, nemulţumirea  răbufneşte de fiecare dată cînd oamenii se adună grămadă, în locuri precum pieţele alimentare, la magazine şi în farmacii. La Leuşeni, în punctul de trecere al frontierei cu România, un bărbat se revoltă nervos din cauza faptului că toţi cei 50 de pasageri ai autocarului sunt nevoiţi să aştepte în picioare într-o încăpere neaerisită sosirea unui poliţist de frontieră care întîrzie prea mult  pentru a le verifica  paşapoartele.  „Nu aveţi voie să ne ţineţi în picioare, vrem să fim trataţi ca în Europa! Nu e ordine în ţara asta, de ce tăceţi oameni buni, noi trebuie să începem a face ordine, noi cu mîna noastră!”, îi îndeamnă el pe ceilalţi călători. Barometrul de Opinie Publică (BOP) indică o creştere relativ constantă a încrederii cetăţenilor moldoveni în puterea lor de a schimba  hotărîrile importante care se iau la nivelul ţării: de la  8% în noiembrie 2001, aceasta a ajuns la 16.1% în martie 2009. ,„Aşa e, vrem să fim respectaţi, doar suntem şi noi în Europa, de bine de rău facem parte din continentul european, ce naiba”, se ridică din mulţime  o altă voce, adresîndu-se grănicerului sosit în pripă şi care afişează un zîmbet profesional pe buze. Un alt moldovean  se lasă, probabil, înduioşat de zîmbetul candid al grănicerului şi încearcă să explice mulţimii că acesta nu are nici o vină şi că pur şi simplu îşi exercită obligaţiile de serviciu, dar rebelii  i-o taie scurt: „Dumneata lucrezi cumva pentru guvern sau de ce îi iei apărarea?”.

Alegerile anticipate din 29 iulie vor reprezenta o oglindă a acestor tensiuni, indicînd în acelaşi timp modul în care ele vor evolua pe viitor. O nouă victorie a comuniştilor nu va face decît să adîncească prăpastia care se cască în interiorul societăţii moldoveneşti, divizate în susţinători ai Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi  oponenţii radicali ai acestuia. Majoritatea moldoveilor se aşteaptă însă ca PCRM să înregistreze un scor electoral suficient de mare pentru a intra în legislativul moldovenesc şi a forma noul guvern, chiar dacă nu va frauda alegerile  şi va renunţa la voturile „sufletelor moarte”. Cu o mass-media controlată puternic de guvern şi în lipsa unor  canale alternative de informare, mai ales în zonele rurale,  maşinăria propagandei comuniste este de neoprit.

Sărăcia, drojdia comunismului

Mai mult decît atît, nucleul dur al votanţilor PCRM  este la fel de îndîrjit ca şi simpatizanţii principalelor partide de opoziţie: Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN). În cei 8 ani de guvernare, PCRM a reuşit să instaureze pe toate palierele puterii un admirabil aparat birocratic impregnat cu susţinători devotaţi ai partidului. În preajma alegerilor, acest aparat reprezintă o sursă de capital electoral  nepreţuit, întrucît soarta funcţionarilor depinde într-un mod   dramatic de rămînerea la guvernare a comuniştilor.  Vasile P. este angajat într-o funcţie relativ minoră în cadrul serviciului de eliberare a permiselor auto din Şoldăneşti şi este un împătimit susţinător al PCRM – nu din motive ideologice, ci pur personale. După o perioadă de şomaj, Vasile a reuşit, prin graţiile şefului serviciului la care lucrează – membru al PCRM – să obţină această funcţie, care îi aduce un salariu de aproximativ 200 de euro, o sumă  destul de mare pentru Moldova.  „Dacă se schimbă puterea, îmi pierd locul de muncă. Cu ce să trăiesc? Am două studente în România!”. Studentele votează, bineînţeles, cu unul din partidele de opoziţie – PDLM – şi au participat la meeting-urile de susţinere a protestelor din 7 aprilie organizate la Bucureşti. Dar bunăstarea lor pe termen scurt depinde, paradoxal, de victoria partidului pe care  îşi doresc să îl înlăture de la putere.

În plus, criza economică începe să îşi facă simţite efectele şi în Moldova, accentuînd spaimele legate de neplata salariilor şi a pensiilor şi redeşteptînd amintiri dureroase din trecut, cînd pensiile bătrînilor erau plătite în echivalentul în kilograme de biscuiţi sau unt a sumelor şi aşa foarte modeste. Teama de sărăcie este ingredientul principal al motivaţiei celor care votează cu PCRM: mase de ţărani sărăciţi, pensionari, bugetari şi  funcţionari care din cauza vîrstei, a problemelor familiale sau pur şi simplu  a fricii de necunoscut  nu îşi pot permite „luxul” migraţiei în vestul Europei. Serghei T. este absolvent al Politehnicii din Chişinău şi îi explică tatălui său, pensionar, că PCRM nu are nici un merit în plata salariilor şi că sosirea la putere a comuniştilor a coincis cu intensificarea valului de migraţie către Vest şi, în egală măsură, către Est,  banii trimişi de lucrătorii în străinătate alimentînd bugetul de stat şi permiţînd plata salariilor restante.  Dar tatăl său, ca şi majoritatea electoratului PCRM, este puţin sensibil la argumente atît de sofisticate. Pentru el, amintirea vremurilor de dinaintea guvernării comuniste, cînd pensionarilor din sat li s-au oferit sicrie în locul pensiei pe şase luni, cîntăreşte mai mult decît o explicaţie  abstractă, pe care nu o poate testa.

Unele dintre partidele de opoziţie au încercat şi ele să promită marea şi sarea, în încercarea de a răspunde celei mai mari temeri a populaţiei – sărăcia (61% sunt îngrijoraţi de sărăcie şi 56% de preţuri, BOP martie 2009). Serafim Urecheanu, liderul AMN, a promis un salariu minim de 500 de euro în cazul în care va ajunge la putere, dar pînă şi proprii săi votanţi au văzut în această declaraţie fără noimă un act clasic de demagogie electorală.  Aculina I., un mic comericant care are un butic în oraşul Orhei, l-a întrebat personal pe Urecheanu în timpl unei vizite electorale, cînd a descins în bazarul din localitate, de unde are de gînd să facă rost de bani pentru aşa salarii mari. „Un cap bun le rezolvă pe toate, aşa mi-a răspuns Urecheanu, dar nu cred că asta e problema noastră la momentul actual, nu capetele deştepte ne lipsesc – nu vedeţi cum le mai merge mintea cînd e vorba să fure pentru ei?”, povesteşte Aculina, care însă i-a iertat acest exces demagogic liderului AMN şi a votat cu partidul acestuia la alegerile din aprilie 2009.

Spre deosebire de alte partide, dimensiunea socială a programului PCRM este atît de înrădăcinată  în minţile alegătorilor, încît partidul nici nu a găsit de cuviinţă să mai fîlfîie sperietoarea salariilor şi pensiilor în actuala campanie electorală, a doua din acest an, concentrîndu-se pe un mesaj ce pare desprins din textele de propagandă de pe vremea celui de-al doilea război mondial. „Să ne apărăm Patria” este sloganul comuniştilor în aceste alegeri, inducîndu-se astfel ideea suprapunerii totale a PCRM cu statalitatea  Moldovei. „Evident că ei sunt statul, întreaga Moldovă e controlată de gaşca lui Igor Voronin”, constată sarcastic Maria G., membră a AMN şi aleasă primar al unei mici localităţi din centrul Moldovei în vara lui 2007.

Din cauza maselor de sărăciţi – votanţi fideli ai partidului comuniştilor – majoritatea susţinătorilor opoziţiei se îndoiesc că ceva se va schimba după alegerile din 29 iulie. „În ţara aceasta sunt mai mulţi proşti decît deştepţi, de aceea comuniştii vor rămîne la putere”, se resemnează o doamnă profesoară, şi ea ieşită la pensie. Inclusiv stabilirea datei alegerilor într-o zi de lucru (miercuri) pare menită să descurajeze participarea la vot a celor tineri şi activi şi, mai ales, a moldovenilor plecaţi la muncă în străinătate.

Recentele evoluţii politice sunt percepute şi ele ca făcînd parte dintr-un scenariu menit să menţină dominaţia comuniştilor şi alimentează neîncrederea populaţiei. Recent, PCRM a scăzut pragul electoral de la 6% la 5%, măsură ce favorizează partidele mici de opoziţie, care nu au reuşit să intre în legislativ în alegerile din 5 aprilie 2009 tocmai din cauza acestui prag prea înalt. De ce ar dori PCRM să ofere acest cadou opoziţiei, după ce refuzase constant să acţioneze în acest sens, deşi Comisia de la Veneţia (Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei) şi Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) solicitaseră Moldovei în nenumărate rînduri acest lucru fără nici un rezultat? Vocile multor experţi şi cele trei partide de opoziţie susţin că aceasta este o strategie a PCRM, menită să faciliteze intrarea în Parlament a unor mici formaţiuni politice cu ajutorul cărora să îşi asigure majoritatea parlamentară în alegerile pentru preşedintele statului. După experienţa din această primăvară, cînd parlamentul a eşuat de trei ori la rînd să aleagă un preşedinte, în lipsa unui singur vot, supranumit  „votul de aur”, este clar că PCRM va face nenumărate eforturi pentru a evita repetarea acestei situaţii umilitoare, care a declanşat actuala criză politică.

Lupul păru-şi schimbă, iar năravul, ba?

Semnificativă în acest context este părăsirea PCRM de către Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu a fost inclus pe lista electorală a Partidului Democrat din Moldova, un mic partid social-democrat care a luat doar 2,97% la alegerile din primăvară, nereuşind să treacă de pragul electoral impus de lege. Alăturarea lui Lupu a crescut substanţial şansele PDM de a accede la putere: Marian Lupu este unul dintre personalităţile politice care se bucură de o înceredere sporită a populaţiei: 35,5%, fiind depăşit doar de Vladimir Voronin (48,4%) şi Zinaida Greceanîi (42,8%), dar situîndu-se înaintea lui Dorin Chirtoacă (31,5%) sau Vlad Filat (17,4%), conform datelor BOP din martie 2009. La ora actuală există un segment relativ consistent al populaţiei care este parţial dezamăgit de guvernarea comuniştilor,  care nu se regăseşte în vehemenţa partidelor de opoziţie  cu care, totuşi,  a votat fără prea multă convingere de teamă că îşi va irosi votul, acordîndu-l unui partid ce nu va trece pragul electoral. În noile circumstanţe politice (alăturarea lui Marian Lupu) şi legale (diminuarea pragului electoral), aceşti votanţi vor putea să voteze liniştiţi  cu PDM. Afişe uriaşe cu chipul surîzător al lui Marian Lupu, care îşi ţine savant ochelarii cu mîna, sunt răspîndite pe întreg teritoriul ţării, campania lui Lupu fiind de departe cea mai vizibilă şi, probabil, cea mai costisitoare dintre toate campaniile partidelor moldoveneşti, inclusiv PCRM. „Opriţi războiul politic” este sloganul electoral al lui Lupu, ceea ce îi determină pe mulţi analişti să creadă că  „lupul este roşu” şi reprezintă un proiect al comuniştilor pentru a sălta în parlament PDM, care în schimb îi va asigura voturile necesare pentru alegerea  preşedintelui. Eliberarea lui Gabriel Stati,  acuzat de implicarea în protestele din 7 aprilie, imediat dupa ce Dumitru Diacov, preşedintele PDM şi socrul lui Stati, a cedat frîiele PDM lui Marian Lupu poate fi, desigur, o simplă coincidenţă. Dar ea alimentează speculaţiile conform căruia transferul de putere din PDM către Lupu ar fi reprezentat biletul de eliberare a lui Stati, ca urmare a  negocierilor purtate în culise între PCRM şi Diacov. Deşi Lupu a declarat că nu va vota niciodată pentru un preşedinte comunist,  scenariul cu un Marian  Lupu  canditat la preşedinţie şi susţinut de PCRM nu este total exclus: în august 2003 Lupu a fost numit prin decret al preşedintelui Vladimir Voronin, în funcţia de ministru al Economiei al Republicii Moldova, iar la 6 martie 2005 a fost ales deputat în Parlament pe lista PCRM, deşi în ambele cazuri nu era membru de partid. În situaţia  în care această ipoteză se va adeveri, rămîne de văzut în ce măsură Lupu va deveni un instrument în mîna unui partid care va deţine majoritatea în legislativ, într-un stat cu regim parlamentar, sau va reuşi să devină un vector al reformării partidului din care a făcut parte pînă nu demult.

Ce vor fi însemnat  protestele din 7 aprilie pentru istoria moldovenească după consumarea alegerilor din 29 iulie 2009? Vor fi fost ele un episod pasager sau începutul unei schimbări şi a declinului comunismului în Moldova? Situaţii similare  produse în alte foste republici unionale: în Bielarus, Azerbadjan şi Armenia în 2005-2006, apoi din nou în Armenia în 2008, s-au sondat cu o serie de „revoluţii portocalii” eşuate, urmate de o consolidare a autoritarismului. Lecţiile acestor state ne arată că atunci cînd societatea şi opoziţia nu sunt suficient de puternice sau de decise să susţină o schimbare radicală şi cînd suportul internaţional este minim, revoluţiile colorate rămîn a fi doar revolte ce poartă culoarea sîngelui vărsat în urma represaliilor autorităţilor. Cum interesul Occidentului pentru Moldova este limitat, iar atunci cînd se manifestă îşi doreşte în general o aplanare a situaţiei şi instaurarea unui dialog civilizat, pentru a evita riscul declanşării unui război civil, este de aşteptat ca în Moldova să nu se schimbe foarte multe. Într-o societate dominată informaţional de propaganda comunistă şi într-un context internaţional lovit de criza economică, în care Rusia şi-a anunţat disponibilitatea acordării unui credit în valoare de 500 milioane de dolari Moldovei, iar Vestul se retrage  într-o „splendidă izolare”, pare greu de crezut că tendinţa actuală – de consolidare a stucturilor nedemocratice – va putea fi inversată.  Desigur, alegerea lui Lupu în funcţia de preşedinte ar reprezena o lovitură simbolică pentru PCRM, urmată eventual chiar de o fuziune a PCRM cu PDM şi renaşterea PCRM sub forma unui nou mare partid social-democrat. Dar este puţin probabil că unda de şoc se va propaga mai departe, antrenînd o schimbare radicală a  politicului şi a instituţiilor statului, atîta timp cît puterea va fi concentrată în mîinile unor oameni din sistem, a căror caracteristică comună este lipsa oricăror instincte democratice. Drumul Moldovei către democraţie este unul lung  şi nu neapărat ireversibil, iar rezultatul alegerilor din 29 iulie  ar putea în cel mai bun caz să însemne că ţara va continua să bată pasul pe loc.

Publicat in Dilema Veche, Iulie 2009

Orfanii Europei

Sioma  are 27 de ani, lucrează paznic într-un club de noapte şi este simpatizant al Partidului Liberal din Moldova, dar nu a votat în data de 5 aprilie pentru că nu are viză de reşedinţă în Chişinău, iar deplasarea pînă în satul de baştină i s-a părut prea anevoioasă. Pe data de 7 aprilie, Sioma era plecat din Chisinau să transporte cu maşina sa două mătuşi ce mergeau în vizită la o a treia. Seara s-a întors  în capitală şi a văzut clădirea Parlamentului în flăcări, s-a plimbat un pic, i-a înjurat pe nesimţiţii care, după ce au incendiat clădirea prezidenţială au deturnat cîteva microbuze şi au spart cîteva magazine. Şi-ar dori să  cadă comuniştii, dar nu e de acord cu violenţa de care s-a făcut uz: speră ca într-o bună zi aceştia vor dispărea  pe cale naturală.

Ghenadie  locuieşte într-un sat din nordul Moldovei, a fost multă vreme susţinător şi activist PPCD (Iurie Roşca) şi a candidat la alegerile locale de acum 2 ani din partea acestei formaţiuni. În 5 aprilie 2009 a votat cu Partidul Comuniştilor, pentru  că PPCD era demult un aliat al acestuia. Deşi crede ferm că o apropiere de România ar fi benefică ţării, este împotriva protestelor de la Chişinău – în comunicatul oficial al PPCD se spunea clar că tulburările din capitală sunt puse la cale de serviciile secrete ruseşti şi au menirea să arunce ţara în braţele vecinului de la est.

Gheorghe este pensionar şi a votat de două ori la rînd cu comuniştii, în 2001 şi 2005. Este  convins că pe vremea lui Stalin era mult mai bine, pentru că toată lumea era ţinută sub papuc şi era ordine, nu ca acum. În 5 aprilie a votat însă cu PDLM. A refuzat să voteze cu comuniştii pentru că au ajuns la urechea  lui vorbe despre averea lui Oleg Voronin şi Gheorghe s-a supărat – fiul lui era cel mai tare la învăţătură, a intrat la facultate fără examene şi azi nu are nici măcar un apartament, darămite averea pe care o are Oleg. « Ce, e mai deştept ăla decît fiu-meu ? », se revoltă Gheorghe. Nu îi susţine însă pe protestatari – îi este frică de răsturnări de situaţie, de tulburări şi de haos.

Veronica  este profesoară. A votat cu « moşneguţul ei », cum îi place să îi spună  lui Voronin, pentru că le-a dat salariul la vreme. I-ar lua la bătaie pe toţi răzgîiaţii aceia ameţiţi din piaţă, care nu au apucat vremurile cînd salariul se dădea în kilograme de unt sau biscuiţi, nu în bani, şi  venea cu întîrzieri de cîteva luni. Spre deosebire de ea, colega sa, Maria (59 de ani) consideră că banii le-au fost daţi pentru că au muncit pentru ei şi nu are de ce să îi fie recunoscătoare lui Voronin – „ar fi cea mai mare bucurie din ultima vreme dacă ar cădea comuniştii”. Cu toate acestea, nu îşi sfătuieşte fiul de 26 de ani să iasă în stradă, îi este frică pentru el.

Vitalie, Iuri şi Ana au în jur de 30 de ani, lucrează în presă sau în sectorul non-guvernamental. Au fost cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale,  sperînd că revoluţia e posibilă. Dar cei ca ei sunt o minoritate. Desigur, exisa mulţi alţii, precum Maria sau Sioma,  care nu li s-au alăturat şi care sunt solidari cu ei, dar curajul lor –  curajul de a ieşi şi a-ţi exprima public nemulţumirea – este un fenomen nou. Majoritatea locuitorilor Moldovei au învăţat, zeci de ani, lecţia umilinţei – supuşenia şi dezbinarea sunt principalele defecte auto-percepute chiar de ei înşişi (Etno-Barometru 2005,  Institutul de Politici Publice). Aceeaşi sursă ne indică faptul că 80% din cei de etnie moldovenească /română consideră că oamenii ar trebui să îşi sprijine ţara chiar dacă lucrurile nu merg bine.

Majoritatea celor care au ieşit în strada sunt în general tineri născuţi cu puţin timp înainte de prăbuşirea URSS -  putem constata asta aruncînd o  privire pe lista cu numele celor arestaţi în urma revoltei din 7 aprilie, dată publicităţii de MAI moldovean. Instinctul autoritarist nu a apucat să dea în pîrg la umbra unor regimuri totalitare. Dar ei sunt puţini. Şi mai ales singuri – chiar dacă poartă pe umerii lor povara tuturor speranţelor celorlalţi.  Mamele lor îi cheamă acasă şi îi imploră cu lacrimi în voce să nu iasă în piaţă. Libertatea este un ideal prea sofisticat şi moldovenii sunt semnificativ mai puţin preocupaţi de încălcarea drepturilor omului (24%) decît de salariile mici (54%). Nu au susţinerea nici a celor de acasă, nici a celor de afară – UE s-a mulţumit cu o atitudine de o neutralitate paralizantă, chiar dacă la Chişinău ameninţarea unui regim dictatorial devine tot mai reală (For heaven sake, not another orange revolution ! aşa îmi descrie un amic german reacţia tacită a Occidentului). România s-a abţinut de la orice altă poziţie oficială tranşantă în afara celei prin care se disculpă în faţa acuzaţiilor aduse de un guvern moldovenesc paranoic (spre deosebire de instituţiile publice române, mass-media şi societatea civilă au avut o reacţie admirabilă!).

« Dacă nu reuşim nici acum, atunci nu mai îmi rămîne altceva de făcut decît să plec», îmi mărturiseşte cu tristeţe Iuri. În aceste zile, sentimentul cel mai pregnant la Chişinău, în afară de speranţa timidă, este singurătatea şi abandonul. Singurătate care dă apă la moară guvernului comunist, ce mulţumeşte solemn UE şi SUA pentru (non ?) reacţia lor echilibrată. Dacă lucrurile nu se schimbă, dacă Europa persistă în atitudinea ei de « splendidă izolare »  s-ar putea ca în aceste zile să nu fi asistat la o revoluţie a florilor, aşa cum şi-au dorit-o cei care azi sunt persecutaţi, ci doar la o revoltă a orfanilor Europei.

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2009

Moartea cu ochi de copil

 

Când priveam mâinile înţepenite, cu pumnii încleştaţi şi imobili ai bătrânei Katia, sentimentul de milă îmi era iute alungat de convingerea neclintită că paralizia lor era compensată de existenţa tainică a unor aripi pitite molcom în cocoaşa ce încovoia spatele bătrânei. Nu ştiu exact când se abătu nenorocirea asupra sărmanei femei, la fel cum nu îmi amintesc când i-am trecut pragul porţii improvizate pentru prima oară, dar din momentul în care amintirile mele încep să se închege şi să prindă contur, imaginea ei este aceeaşi până în prezent : cu mâinile lovite implacabil de paralizie, ţepene ca ale unei  uriaşe păpuşi de ceară galbenă. Din cauza bolii, Katia nu era în stare să îşi poarte singură de grijă, fiind incapabilă să-şi ducă singură la gură până şi cana cu apă pentru a-şi potoli setea, astfel încât viaţa ei depindea cu largheţe de tot felul de  vecine a căror milostenie o ţinea în viaţă şi de o rudă  îndepărtată, ce locuia la celălalt capăt al satului şi care de câteva ori pe săptămâna urca dealul şerpuit de un drum acoperit cu colb de culoarea şobolanului pentru a-i aduce de-ale gurii mătuşii Katia.  Dar, dacă adulţii îi treceau pragul doar atunci când îşi aminteau, noi, copiii, eram mereu în curtea ei, mai ales în vacanţele de vară, când scăpam de corvoada zilnică a trezitului de dimineaţă şi a mersului la şcoală.

 

Nefăcând niciodată cu adevărat parte din lumea adulţilor, întrucât paralizia o condamnase la a fi tratată precum un copil, Katia era cel mai bun confident şi  prieten al nostru. În faţa casei avea o curte mare, năpădită de buruieni şi flori sălbatice, cu un măr aplecat sub propria-i greutate până aproape de pământ, în care noi ne cocoţam aliniindu-ne ca nişte vrăbii pentru a-i asculta poveştile minunate şi sângeroase, hazlii şi bizare, iar uneori de-a dreptul de nepriceput pentru  urechile şi înţelegerea noastră. Katia era o mare povestitoare, dar nu reuşea sa păstreze niciodată intactă graniţa dintre real şi imaginar, astfel încât nu ştiam cu exactitate când se termina povestea cu zâne şi balauri  şi începea să ne depene amintiri din propria-i copilărie. Crescuse la o haltă de tren, în mijlocul câmpiei întinse, departe de lume, într-o izolare care uneori devenea periculoasă, mai ales iarna, când lupii înfometaţi mişunau prin împrejurimile casei şi pe lângă grajdurile cu animale, sfâşiind liniştea nopţii cu urletele lor de fiară hemesită de foame. În arşiţa toridă a zilei de vară,  simţeam gerul şi urletele lupilor atât de aievea, încât pielea ni se făcea ca de găină. Cum spuneam, poveştile ei erau de multe ori neclare şi nu le pricepeam hazul, ca de exemplu istoria fratelui ei care într-o bună zi găsi pe linia de cale ferată un prezervativ, obiect ce îi era la fel de  necunoscut ca şi nouă, drept  pentru care îl duse la gură şi încercă să îl umfle, crezând ca este un balon. Bătrâna se tăvălea de râs, iar noi, neîndrăznind să ne dăm arama pe faţă şi să recunoaştem că habar nu avem ce este un prezervativ, hohoteam cu spume alături de ea, prefăcându-ne că ne ţinem  de burta de atâtea râsete.

 

Personajele criminale şi fragile ale acestor poveşti populau universul copilăriei noastre, mişunând prin împrejurimile casei, prin grădina părăginită, ascunzându-se prin magazii, tufari, poduri şi bântuindu-ne visurile de fiecare noapte.

 

Bătrâna Katia ne teroriza auzul şi imaginaţia povestindu-ne cum singurul ei motan, Flocosul, se strecură într-o noapte de iarnă  în sobă, păşind tiptil pe cenuşa caldă rămasă pe vatră, încântat să îşi găsească un culcuş atât de confortabil în care să îşi poată petrece noaptea. Dimineaţa o vecină veni să aprindă focul, nebănuind prezenţa torcătoarei  făpturi în adâncul sobei, la gura căreia flăcările începură să îşi dănţuiască limbile fierbinţi. La câteva clipe după ce vecina plecă, fumul provocat de arderea lemnelor se înteţi, trezindu-l pe Flocosul din somnul său îndelung. Îngrozit, începu să miorlâie şi să caute o ieşire, dar singura cale de scăpare în afara  hornului inaccesibil din cauza strictei sale verticalităţi era gura sobei, în care focul pălălaia din ce în ce mai puternic, iar jăraticul mocnea incandescent. Într-un final deloc apoteotic, după nenumărate miorlăituri care îţi îngheţau sângele în vene, bătrâna îşi văzu felina înflăcărată  ţâşnind ca un monstru mitic pe gura sobei şi privi neputincioasă cum văpaia îi mistuie trupul, blestemându-şi paralizia care, pe lângă toate celelalte năpaste şi neplăceri, o expunea spectacolului crud al acestei morţi chinuitoare.

 

Din amintirile mele se desprinde cu claritate clipa în care am intrat pentru prima dată în casa ei – o căsuţă mică, cu cerdac de lemn, vopsită cu var alb şi prispe de culoarea cicoarii. Era răcoare şi umbră în odaie, dar în semiobscurul încăperii am zărit pe perete un portret în sepia al unei femei de o frumuseţe rară, cu ochii pătrunzători  şi galeşi, cu  trăsăturile delicate, accentuate de un surâs graţios ce inunda chipul cu lumină, lăsând descoperit vârful dinţilor mici şi albi, ca sâmburii decojiţi ai merelor verzi din pomul aflat în  faţa casei. Portretul străjuia goliciunea desăvârşită a pereţilor imaculaţi şi era imposibil să nu îţi atragă privirea, aşa că am întrebat-o pe bătrână cine este femeia aceea frumoasă.

 

-         Eu sunt, păi cine alta!  O, doamne, ce frumoasă mai eram, când ieşeam la hora satului, aşezata în  brişcă,  cum mai roiau flăcăii în jurul meu…

 

Şi se lansă într-o altă poveste despre horele din sat şi fardurile cu care îşi roşea gura şi pomeţii, despre imemoriala ei călătorie la Bucureşti şi ocheadele pe care i le aruncau tot felul de tineri ferchezuiţi şi cu mustăcioară prin parcul Cişmigiu. Dar atenţia mea era absorbită de un gând fix si obsedant, care îmi dădea fiori când reci, când fierbinţi prin tot corpul : eram sigură că mă aflu în prezenţa unui miracol. Distanţa dintre chipul aflat pe tablou şi chipul actual al bătrânei nu mă umplea de compătimire şi tristeţe, nici nu îmi provoca reflecţii lacrimogene pe marginea absurdităţii şi cruzimii vieţii, aşa cum s-ar fi întâmplat, probabil, la maturitate. În mintea mea de copil, transformarea frumoasei în bestie nu putea fi decât rodul unui miracol necunoscut, care mi se revela mie şi numai mie, prin diferite coduri şi semne ascunse. Altfel, cum se putea explica această metamorfoză ? M-am uitat din nou la cocoaşa bătrânei, cu aerul credinciosului care dintr-o dată întrezăreşte într-o piatră sau într-un nor întruparea lui dumnezeu…certitudinea mea era atât de puternică, încât  mi se păru ca aud foşnetul timid al aripilor îngrămădite sub haină. Rămâneam ţintuită locului, sub greutatea paralizantă a propriei revelaţii, când fratele meu mai mic sparse liniştea  casei umbrite :

 

-         Care e soba în care a ars Flocosul ?

 

 

În vara aceea, bănuiala minunii  camuflate a coexistat cu jocurile nebuneşti pe care le inventam, cu pregătirile febrile ale spectacolelor aşa zis artistice pe care le dădeam în fiecare seară pe terasa de lemn a casei în faţa singurului nostru spectator,  incapabil însă să îşi joace unicul rol care i se cuvenea : acela de a ne aplauda. Jucam piese de teatru improvizate, intonam cu vocile noastre piţigăiate melodii pentru copii, despre raţe şi pui de căprioară abandonaţi, laolaltă cu cântece de beţie sau de dragoste auzite de la cei mari, fericiţi că un adult ne  trata cu acea seriozitate preţioasă pe care restul refuzau să ne-o acorde. Amiezile, ne găsiserăm o altă îndeletnicire : aceea de a găti pentru Katia. Provocarea acelei veri era să şterpelim de pe la casele noastre tot ce puteam şi cum puteam, iar lipsa de programare şi de previzibilitate se concretiza într-o adunătură nebunească de ingrediente atât de diferite, încât numărul reţetelor testate era unul pantagruelic: compot de cireşe şi coacăze dres cu ou, lipii cu mere şi carne tocată, salată de ou cu frunze de viţă de vie…Uneori, izbuteam şi mâncăruri mai omeneşti, bazate pe reţete « tradiţionale », cum ar fi o tocăniţă din resturi de ciuperci de pădure sau plăcinte cu brânză cu care îţi rupeai dinţii de tari ce erau. Katia le mânca însă cu plăcere, fericită ca are ceva proaspăt şi cald la  masă.

 

O asemenea plăcintă a salvat-o de la o boală necunoscută şi istovitoare – sau chiar de la moarte, după spusele ei. Vara se sfârşise, vizitele noastre la Katia încetară,  cum se întâmpla în fiecare iarnă. Era în postul de dinaintea crăciunului, post pe care dânsa îl respecta cu cuvioşenie, hrănindu-se timp de câteva săptămâni numai cu fasole şi cartofi. Deşi religia era un tabu în vremurile acelea şi oamenii se fereau să meargă la biserică, posturile erau ţinute cu regularitate : dreptul de a mânca ce vor şi cum vor era printre singurele lucruri care nu puteau fi sustrase. Săptămâni la rând casa mirosea a varză acră,  a fasole pregătită în toate felurile imaginabile şi alte mâncăruri caraghioase, din care laptele, ouăle sau peştele lipseau cu desăvârşire. Pentru noi, cei mici, era un adevărat blestem împotriva căruia ne revoltam vehement, astfel că în curând părinţii reduseră într-un mod cu totul arbitrar perioada de post la o singură săptămână, pe care o alegeau ei când  credeau de cuviinţă.  Katia însă se încăpăţâna să ţină întreg postul – poate pentru că avea nenumărate păcate din tinereţe, după cum spuneau  gurile rele. Spre sfârşitul postului, căzu istovită, incapabilă  să înghită ceva şi cu atât mai mult să se ţină pe picioare, mai ales că paralizia îi lovise la începutul toamnei şi membrele inferioare. În ziua dinainte de crăciun mama s-a apucat să coacă plăcinte, iar eu m-am ales cu nişte resturi de aluat şi cu o lingură de brânză pe care am amestecat-o cu tot felul de verdeţuri, cu ceapă, mărar şi altele asemenea, frământând şi întinzând fără milă aluatul călduţ, până când în cele din urmă am izbutit să încropesc ceva care semăna cu o plăcintă. Când fu gata, am scos-o din cuptor, rotundă ca o lună plină şi am ieşit pe poartă ca  săgeata, grăbită să i-o ofer bătrânei  Katia. Eram un mic spiriduş din poveştile Katii alergând la buna vrăjitoare.

 

Katia zăcea la pat şi avea vocea stinsă şi palidă ca un fir ce stă să se rupă. Când i-am întins plăcinta încă fierbinte, primul lucru care m-a întrebat a fost să se intereseze dacă este o plăcintă de post. Fervoarea şi migala cu care o preparasem şi teama că toate eforturile mele ar putea fi  în zadar m-au făcut să clatin afirmativ din cap şi să îi spun cu o voce care preţ de câteva secunde a fost străbătută de fiorii ezitării, dar care apoi deveni încrezătoare ca şi cum aş fi spus adevărul şi numai adevărul :

 

-         Este de post, are doar verdeţuri şi atât ! E foarte bună însă…o să vezi…

 

Adevărul este că lingura de brânză se pierduse în marea de verdeţuri şi ceapă cu care o  amestecasem, aşa încât Katia nu i-a perceput gustul. În schimb, pentru corpul ei lihnit acea cantitate minusculă de calciu a contat, mai ales că a doua zi postul se încheia şi bătrâna a putut să se înfrupte şi din alte bunătăţi aduse de prin vecini. Atunci când m-am dus să îi cânt un colind  în dimineaţa de crăciun am găsit-o înzdrăvenită, cu vocea înviorată, parcă gata să izbucnească în acel şuvoi de râsete care urmau poveştilor ei, alături de un platou cu cârnaţi şi chiftele de care încă nu se atinsese.

 

-         Eram să mor ! Dacă copiliţa asta nu mă hrănea, azi m-aţi fi pomenit, povestea ea, iar mie îmi creştea inima de bucurie şi ochii mi se umezeau de lacrimi, gândindu-mă cu eroică mândrie la gestul meu, a cărui amploare nu o realizasem atunci când am convins-o să mănânce plăcinta.

 

 

În schimb, nu am fost în stare să găsesc niciodată leacul pentru paralizia care se extindea şi năpădea parţi întregi din corpul femeii, transformându-l într-un captiv al imobilităţii. În ultimele zile ale bolii, părinţii nu ne-au permis să o vizităm, din cauza mirosului pestilenţial care umpluse casa şi pentru a ne proteja de spectacolul umilitor şi dureros al morţii. Eram oricum prinşi cu pregătirile pentru marşul militar dat în cinstea zilei Armatei Roşii, confecţionând steguleţe purpurii şi  chipiuri militare din hârtie cartonată, pe care apoi le vopseam, încercând să combinăm diferitele nuanţe de verde, astfel încât la final să rezulte inconfundabilul kaki al uniformelor soldăţeşti. În  febra pregătirilor am uitat cu desăvârşire de prietena noastră, până când într-o dimineaţă de sâmbătă am auzit-o pe mama şoptind ceva la urechea tatălui, cu un aer grav şi conspirativ. Din şuşoteala lor nedesluşită,  numele Katei s-a desprins cu claritatea luminii, astfel încât în următoarea jumătate de oră m-am strecurat pe furiş pe uşă, încercând să descopăr misterul şoaptelor mamei. Uşa la casa bătrânei era ca întotdeauna deschisă şi am  năvălit împreună cu o rafală de aer îngheţat în încăperea în care bătrâna dormea de obicei: i-am zărit conturul corpului întins pe pat sub cearşaful subţire şi alb cu care era acoperită din cap până în picioare. Toate lucrurile aveau locul schimbat, de parcă cineva se apucase să facă în sfârşit ordine în ele şi un miros apăsător îmi izbi nările, făcându-mă să îmi duc mâna la nas, dar chiar atunci am privit spre peretele unde de obicei se afla portretul şi am văzut că era gol. Era gol goluţ…Am rămas pietruită în mijlocul odăii, la jumătatea distanţei dintre pat şi  zid, aidoma voinicilor din basme ajunşi la răscrucile de drumuri. Simţeam că un pas la stânga îmi va dezvălui o cu totul altă taină decât un pas făcut la dreapta şi paralizată de emoţie nu ştiam între care să aleg, când am simţit că izul greu de excremente şi mizerie stătută  se risipi ca o vrajă rea şi o adiere de flori de măr şi iarbă crudă pluti sfios peste încăpere ca o fantomă primăvăratică în miezul rece al iernii. Eram convinsă că minunea s-a produs, dar nu ştiam ce anume s-a întâmplat şi nici cum arăta miracolul, când în sfârşit m-am decis să mă îndrept în direcţia patului, însă  chiar atunci uşa din spatele meu se deschise şi auzii o voce care îmi porunci aspru :

 

-         Ce faci tu aici ?  Tot acum să te vad că pleci acasă, copiii nu au ce căuta aici…hai, fuga, maica-ta ştie unde eşti ?

 

Era o vecină care intră cu o căldare de apa scoasă de la fântâna. Vocea ei a spart  rotunjimea acelei clipe fermecate şi a lăsat  nedezlegată taina în miezul căruia mă aflam. Am zbughit-o în goană pe uşă, ca dintr-un tărâm fermecat, îndreptându-mă către casă, unde părinţii îmi descoperiseră absenţa. Le-am spus unde am fost, întrebându-i cu voce spartă  ce s-a întâmplat. M-au luat de mână cu grijă, iar răspunsul lor  a sunat atât de lipsit de orice noimă în urechile mele de copil, încât nu am putut să nu zâmbesc:

 

-         Din păcate, de azi înainte nu vei mai putea merge la mătuşa Katia, pentru că a murit.

 

A urmat o întreagă peroraţie a bunicii despre oamenii bătrâni care mor şi pe care dumnezeu îi ia la el, despre rai şi iad, despre păcate şi mântuirea sufletului. Deşi poveştile biblice ale bunicii aveau câteodată un aer  visător şi ciudat, în care se amesteca izul de tămâie din sertarele în care dânsa îşi păstra lucrurile şi mirosul de săpun englezesc de contrabandă pe care îl degajau mâinile ei,  cruzimea dumnezeilor descrişi de ea mă oripila. La şcoală, învăţătoarea ne repeta cu consecvenţă de două trei ori pe zi că dumnezeu este o invenţie menită să prostească oamenii, dar acest argument nu era de natură să trezească în mine o atât de mare ură împotriva divinităţii precum felul sângeros şi neîndurător în care dumnezeul bunicii mele înţelegea să facă dreptate. M-am aşezat cuminte şi tăcută pe scaun, mi-am sorbit ceaiul din ramuri de vişin într-o linişte plină de îngândurare, pe care părinţii mei au remarcat-o deîndată, aruncându-şi ocheade pline de compătimire faţă de închipuita mea îndurerare. Nu, nu eram îndurerată, pentru că nu credeam nimic din ce mi se spunea, convinsă că adulţii îmi ascund cu bună credinţă un adevăr pe care doar ei se consideră demni de a-l stăpâni. Ştiam că miracolul intuit de mine atâta amar de vreme s-a produs, văzusem asta, iar dovada era lipsa portretului de pe perete, corpul acoperit misterios de giulgiul alb şi parfumul sălbatic şi năuc care îmi mai persista în nări. Mintea mea rămăsese blocată la clipa aceea a jumătăţii de drum în care mă oprisem, încercând să desluşească minunea pe care aş fi privit-o cu ochii mei dacă aş fi făcut un singur pas şi dacă vecina nu ar fi pătruns atât de brutal şi neaşteptat în odaie.

 

După prânz, am tras cu urechea la discuţiile părinţilor cu o vecină venită în vizită. Tot ce am putut sa desluşesc era că cineva dintre vecini aprinsese un foc foarte puternic în soba Katii, pentru a putea rezista întreaga noapte gerului de afară, iar soba se încinse în asemenea hal, încât îi provocă bătrânei paralizate arsuri mortale pe  jumătatea de trup cu care  stătea lipită de soba a cărei căldură i se păru ocrotitoare şi care sfârşi prin a o ucide. Atunci, la cei opt ani ai mei, nu am priceput foarte bine tot ce se întâmplase, dar cele auzite mi-au fost de ajuns pentru a pune cap la cap faptele şi pentru a oferi un răspuns tuturor întrebărilor mele: în sfârşit,  Katia câştigase lupta împotriva blestemului focului care îl mistuise pe Flocosul şi învinsese astfel vraja care o  făcea captiva unui trup ţeapăn şi puturos de femeie bătrână.  Mirosul de floare de măr care îmi mai stăruia în nari era dovada vie a acestei minuni şi acum ştiam că  ceea ce crezusem eu de dimineaţă a fi corpul bătrânei era de fapt conturul siluetei frumoasei Katia, despuiată de pielea-i de femeie bătrână şi bolnavă şi transformată în tânăra cu ochi mari şi galeşi al cărui portret dispăruse de pe perete  datorită metamorfozei. Iar eu asistasem, preţ de câteva zeci de secunde, pana la intervenţia zgomotoasă a vecinei, la această minune, întrezărind liniile suave ale corpului de prinţesă ce se reliefa sub aripile albe şi uriaşe  de înger pe care eu, în prostia şi zăpăceala acelor secunde, le crezusem a fi un simplu cearşaf. 

Ce nu am reuşit sa înţeleg niciodată în toată copilăria mea  a fost motivul pentru care părinţii mei, laolaltă cu toţi adulţii, ne ascunseseră cu atâta ostentaţie adevărul şi  inventaseră acea poveste  penibilă şi tristă a morţii…

Întâlnirea

L-a zărit înainte de a intra în salonul de masaj. Bărbatul din faţa ei  era de o frumuseţe devastatoare, care îţi tăia respiraţia. Privirile ei s-au prelins ca o umbră dupa el şi la un moment dat s-au întâlnit, scurt şi fulgerator, preţ de o fracţiune de secundă, cu cele ale lui. Dupa care ea a intrat în salonul de masaj. În ochi îi licărea un luciu primăvăratic, deşi troienele de zăpadă zăceau cenuşii şi  murdare pe străzile orasului.

 

Peste o jumătate de oră termină şedinţa,  făcu un duş şi intră în sala în care se afla piscina.  În dreapta, pe sezlong, îl zări pe el. Era singur în toată încăperea, cu o carte în mână şi un pahar de suc de portocale alături. Îl privi iarăşi pe fugă înainte să se îndrepte către bazinul de înot. Brusc, genunchii i se înmuiară şi I se păru că  podeaua se năruie sub atingerea tălpilor ei: îşi aminti că se îngrăşase. Se simţi stingheră în corpul ei pe care ar fi  vrut sa îl lepede ca pe o piele de şarpe. Când ajunse pe marginea bazinului, vechiul instinct de seducţie îi dictă ceea ce trebuia să facă: îşi desprinse părul lung, prins în coadă de cal, şi-l lăsă liber pe spate pentru ca el să poată să îi admire unduirile mătăsoase şi apoi şi-l strânse din nou, de data aceasta într-un coc, pentru a nu-şi uda pletele. În felul acesta, corpul ei se întindea în sus împreună cu braţele, căpătând un plus de supleţe. Pentru că stătea cu spatele la el, îi oferea o ocazie ideală pentru a-I putea admira silueta astfel prelungită. După ce îşi adună părul, se grăbi să intre în apă pentru ca el să nu îi observe imperfecţiunile trupului.

 

Apa era un pic rece. Începu să înoate. Fericirea de a-l fi întâlnit pe el îi desfăcea larg braţele, făcând-o să înoate cu o graţie acvatică de care nu se credea capabilă. Îl aşteptă să coboare în bazin, imaginându-şi atingerea întâmplătoare a corpurilor lor în timpul înotului. Închise ochii, sperând că atuni când îi va deschide el va fi undeva, prin preajmă. Sub pleoapele ei căzute se învălmăşiră dintr-o dată toate visele pe care le hrănise cândva în adâncul finiinţei  ei şi ştiu că el era cel care îi bântuia aceste fantasme. Obişnuia să viseze la dragoste cu ochii deschişi, atunci când conducea sau se afla undeva, în vreo gară sau sală de aşteptare. De aceea, nu se plictisea nicăieri, niciodată. Şi în toate acele năluciri ale imaginaţiei se ascundea el – înţelese aceasta abia acum, când îl întâlni şi când ochii ei alunecară după el ca o umbră ce-şi urmăreste conturul corpului fizic datorită căruia există.

 

Îşi miji pleoapele. El continua să zacă pe şezlongul lui. Apoi, se ridică şi intră în jacuzzi.

 

O gheară neagră îi strânse pieptul. Pentru prima dată în viaţă simţea că frumuseţea ei este umbrită de cea a unui bărbat. Ar fi dat orice numai să fi scăpat de cele câteva kilograme  şi să aibă un trup perfect. Ar fi dat orice pentru ca frumuseţea ei să capete acea strălucire care să o ajute să se îndrepte regală şi glorioasă către el. Închise din nou ochii, sperând că atunci când îi va deschide, el va fi intrat în apă. Poate că Jacuzzi-ul nu era decât un popas prilejuit de nesiguranţă în drumul lui către ea. Şi din nou, ştiu că toţi bărbaţii pe care îi iubise sau care o iubiseră nu fuseseră decât compromisuri ridicole între visele ei şi realitatea prea îngustă.

 

I se făcu frig. Se sprijini cu coatele de marginea piscinei, neîndrăznind să privească în spate. Era aproape convinsă că la celălat capăt al bazinului se afla el.

 

El era, însă, din nou, pe şezlong. Frigul care începuse să îi strângă pielea se înteţi. Ar fi vrut să iasă, dar se gândi la corpul ei năclăit de cele 3 kilograme suplimentare. Perfecţiunea bărbatului din preajma sa o paraliză. Continuă să înoate, cu dinţii tremurându-i nervos de frig.  

 

Poate e prost, poate e un golan superficial, se alina ea. Poate nu e in stare să schimbe două vorbe. Cineva atât de frumos nu poate fi decât superficial. Se bucură ca şi cum ar fi repurtat o victorie. Apoi îşi aminti că şi despre ea unii oameni gândeau la fel, că o judecau cu aceeaşi uşurime. O cuprinse o tristeţe răvăşitoare, cu gust amar. Dar continuă să spere ca el va inrtra in piscină, că doar prelungea aşteptarea pentru că dorea să o tortureze şi să crească tensiunea. I se făcu dor de el şi mai mult decât înainte de a-l fi întâlnit. Îi dispreţui pe toţi bărbaţii emoţionaţi de frumuseţea ei, ca o regină ce se răzbună umilinud-şi sclavii atunci când soldaţii ei pierd  bătălia pentru cucerirea regatului vecin. Apa devein ca de gheaţă, se forţă să înoate mai repede, pentru a-şi încălzi muşchii, dar nu ar fi ieşit din piscina nici moartă. Mai ales acum, când ştia clar că el nu o plăcuse, că i se păru grasă şi neatractivă.

 

El privi la ceas,  mai avea 15 minute pentru a ajunge la întâlnirea stabilită. Ar fi vrut să sune şi să anuleze această întâlnire. Dar se gândi că va rămâne aici, pe acest şezlong alb, ca un adolescent tâmp privind o femeie care abia a binevoit să îl privească de câteva ori şi care nu mai ieşea din piscină. Se ridică, îşi luă prosopul şi cartea şi se îndreptă spre ieşire. Îşi aminti, cu o strângere de inimă, liniile graţioase şi delicate ale trupului ei perfect.  Se gândi la ochii ei care se încleştară, accidental şi fugar până la durere, cu ai săi. Şi îl cuprinse un regret infinit că nu învăţase să înoate.