Despre asemenări, diferenţe şi comunicare

Nu demult am avut o experienţă foarte interesantă, pe care mi-ar place să o împărtăşesc.

Acum câteva săptămâni eram parte a unui grup cu o compoziţie extrem de eterogenă din punct de vedere al etniei membrilor.. Profesional eram toţi din aceeaşi tagmă – absolvenţi de ştiinţe socio-umane, drept, economie, rezidenţi din mediul urban, tineri, cosmopoliţi, etc. Grupul era compus din aproximativ 70 de oameni şi am stat împreună trei zile, ceea ce este vădit insuficient pentru a  socializa şi a te cunoaşte cu adevărat. Şi atunci, au început să se creeze mici grupuleţe în cadrul grupului mare. M-am împrietenit, în general, cu cei de care mă simţeam apropiată cultural sau geografic: cu polonezii, cu bulgarii, cu italienii şi francezii. Este ciudat, dar atunci când te afli într-un grup de o asemenea eterogenitate, cu indivizi veniţi din toate colţurile lumii şi toţi sunt necunoscuţi, automat în locul dorinţei de noutate, de deschidere, se produce un fenomen de repliere şi întoarcere către noi înşine. În oceanul de informaţii noi, ne agăţăm de elementele familiare ca de ultimul colac de salvare aflat la bord. Am încercat, evident, să socializez cu toată lumea, dar cum şi timpul  disponibil pentru socializare era limitat, nu prea am reuşit să stabilesc o comunicare  apropiată  cu alţii: cu un tip din India, care locuia în Marea Britanie, am schimbat câteva vorbe despre Salman  Rushdie, cu latino-americanii am vorbit despre Marquez, Chavez, Fujimori şi Llosa şi aşa mai departe. Vreau să subliniez – nu e vorba de lipsa subiectelor comune, ci de faptul că într-un timp limitat, într-un grup extrem de eterogen suntem tentaţi să ne grupăm în primul rând după similarităţile culturale şi geografice,.

 

Ei, şi acum vine partea a doua. În a treia zi, am făcut un exerciţiu de team-building. Am fost separaţi arbitrar în 7 sub-grupuri şi rugaţi să scriem fiecare pe câte o coală de hârtie 3  valori  care sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Formularea era ceva de genul „Pentru mine, cel mai important în viaţă este să…”. O dată scrise aceste valori, eram rugaţi să  vizualizăm unii valorile altora. La final, aveam în mână trei foi, din care reieşea, într-o formulare ce nu mi-o a amintesc exact, că pentru mine este important să cunosc oameni şi locuri care să mă inspire şi alte asemenea lucruri. Apoi, regula jocului spunea că trebuie să  căutăm în mulţimea de 70 de oameni pe cei care împărtăşesc valori similare cu ale noastre. Şi atunci a intervenit marea mea surpriză: nici unul dintre cei cu care socializaserăm preferenţial în cele trei zile, de care eram legată prin afinităţi culturale sau proximităţi geografice, nici unul dintre ei nu împărtăşea  valori asemănătoare celor ale mele. Pentru unii era important să asigure un viitor copiilor lor, pentru alţii să se auto-perfecţioneze prin muncă, pentru alţii să devină lideri puternici şi tot aşa. Ştiţi unde am aterizat?Am sfârşit prin a mă alătura unui grup cu membrii căruia abia  dacă schimbaserăm câteva vorbe, fără a mai pune la socoteală că nu se punea problema unei proximităţi culturale sau geografice –  majoritatea dintre ei proveneau din state africane.

 

Şi m-am gândit la comunicarea umană, la relaţiile pe care le avem şi la constrângerile la care suntem supuşi – constrângeri geografice, culturale, sociale şi profesionale, constrângeri care ne desenează linia destinului şi uneori capătă înfăţişarea unei fatalităţi;  constrângeri prin care dibuim bezmetici, din cauza cărora trăim dezamăgiri şi  false revelaţii. Şi m-am gândit că de multe ori, comunicarea umană e o mascaradă care, deşi în esenţă e tragică, este de un penibil absolut.

Ochiul soacrei şi libertatea la români

Citesc în Adevărul de astăzi povestea unui American, Larry Sherrer, stabilit la Cluj (http://www.adevarul.ro/articole/larry-sherrer-in-romania-sunt-mai-liber-decat-in-america.html ) Ceea ce îmi atrage atenţia este următoarea sa declaraţie:

 

„Este locul care mie mi se potriveşte cel mai bine. Oamenii sunt mult mai deschişi, chiar dacă nu sunt de acord cu ce crezi tu, te ascultă şi merg mai departe, însă nu te judecă, cum se întâmplă în ţara mea natală“

 

Exact senzaţia aceasta am avut-o eu când am ajuns în State : sentimentul unei eliberări, dispariţia ochiului atotvăzător al soacrei din povestea lui Ion Creangă, acea privire a oamenilor din jur  care cântăresc totul, de la felul în care te îmbraci, mergi, râzi şi până la felul în care înţelegi să îţi trăieşti viaţa. În America, nu mi-a mai păsat cum mă îmbrac – nici în Bucureşti nu o fac de dragul celorlalţi, ci din considerente estetice proprii, însă acestea sunt îngrădite de convenţiile şi constrângerile mediului – să nu îmi pun fusta prea scurtă, că mă fluieră muncitorii pe stradă, să nu mă îmbrac prea extravagant, pentru că atrag atenţia şi tot aşa. În America, m-am îmbrăcat ghidându-mă doar după simţul meu estetic şi în funcţie de numărul limitat al hainelor care le aveam în bagaj – rezultatul nu a fost nicidecum diferit de cel din Bucureşti, dar felul în care eu m-am simţit în hainele mele a fost cu totul altul – mă simţeam liberă.

 

M-am simţit liberă pe aeroporturi, în oraş, în sălile de conferinţă şi la restaurant – dintr-o dată corpul meu nu se mai simţea încorsetat. Puteam să stau cum voiam, să îmi ţin picioarele cum aveam chef şi cel mai important e că aveam senzaţia că nimeni nici măcar nu va observa poziţia în care îmi ţin picioarele, darămite să mai comenteze. Îmi amintesc cum acum câţiva ani buni stăteam într-o gara de trenuri, în sala de aşteptare şi mi-am întins picioarele – eram îmbrăcată în blugi, să nu  vă închipuiţi că purtam nu ştiu ce fustă mini şi pantofi cu tocuri -  sprijinindu-le pe scaunul de vis a vis. În 5 minute un poliţist m-a abordat, somându-mă să îmi dau picioarele jos. „ La tine acasă aşa stai? Un pic de respect!”. I-am răspuns cu o sinceritatea dezarmantă : „Da, la mine acasă aşa stau”.

Mai potrivită mi s-ar fi părut, din partea poliţistului, o remarcă de genul  „Nu eşti la tine acasă”. Există două sfere – cea privată şi cea publică şi este clar că ceea ce funcţionează şi se tolerează în sfera privată nu este acceptat in sfera publică – începând cu gesturi şi poziţii corporale şi terminând cu   etica şi morala (deşi e discutabil în ce măsură morala publică trebuie să se fundamenteze pe alte principii decât cea privată). Dar nu, domnul poliţist nu a insinuat acest lucru – ce şi-a imaginat el este că  ochiul atotvăzător al soacrei mă urmăreşte şi acasă, îmi impune o auto-cenzură despre ce e bine şi ce e rău şi în loc să mă abţin de la a face în public lucruri pe care le fac acasă ar trebui, din contră, să mă abţin de la a face acasă lucruri care nu se fac în public!

Şi cu asta am spus tot – la noi nu eşti judecat doar pentru ceea ce faci în sfera publică! Murmurul bârfitor al mulţimii, exclamaţiile pline de o falsă indignare, provenită dintr-o falsă morală, te urmăresc şi acasă, judecându-ţi relaţia pe care o ai cu soţul, cu copii, cu părinţii şi aşa mai departe. Nu ştiu de unde ni se trage asta, poate din lipsa unui concept precum privacy, căruia mi-e greu să îi găsesc un echivalent exact în traducerea românească, întrucât termenul de intimitate e uşor diferit, poate din absenţa istorică a unei linii de demarcaţii între laic şi religios sau poate  ca urmare a unui regim totalitar, în care statul absorbea şi se suprapunea pe de-a întregul vieţii sociale şi private, pe principiul „nimica nu e personal, totul îi priveşte pe toţi”.  Dar ştiu cu siguranţă unde duce această atitudine – duce la erodarea capitalului social; oamenii încep să se ascundă unii de alţii, încep să mintă şi să îşi piardă încrederea unii în alţii, din teama de a nu fi judecaţi şi supuşi oprobriului public; nu se asociază pentru a urmări un scop public, comunitar, pentru că nu se pot încrede în nimeni, decât eventual în familia lor. Zilele acestea am văzut la emisiunea lui Lucian Mândruţă un tânăr care vindea pepeni în piaţa, care era student şi acre a fost întrebat dacă există vreun politician în acre să aibă încredere: „Da, tatăl meu, este un om cu idei extraordinare, e un ţăran, dar are idei minunate, excelente”, a răspuns el, fără a sesiza penibilul situaţiei. Iar fără asociere, fără participare civică nu există nici democraţie, şi nici măcar prosperitate, aşa cum arăta Putnam.

 

Nu ştiu în ce măsură  libertatea pe care am întrezărit-o în America este reală sau închipuită. Da, e posibil să fi văzut prea multe filme, cum susţine Larry, americanul din Cluj, atunci când vorbeşte despre românii ce îşi închipuie că America e ţara libertăţii. Dar e posibil ca el, fără să fi văzut prea multe filme, să nu fi văzut foarte multe lucruri din România. Nu spun asta cu răutate şi nici pe un ton de superioritate. Pur şi simplu, îşi ia o viaţă de om până ajungi să înţelegi subtilităţile gândirii şi codurile sociale ale unui loc, ale unei ţări. Cu siguranţă, asta e valabil şi pentru percepţia mea asupra Americii şi explică de ce unii oameni au senzaţia că şi-au găsit locul lor pe acest Pământ în ţări aflate la capătul lumii. Cum spunea  Cioran „când te cunoşti bine, daca nu te dispreţuieşti întru totul e pentru ca eşti prea dezgustat ca să te laşi prada sentimentelor extreme”, iar asta se aplică nu doar la nivel individual, ci şi colectivităţilor  cărora le aparţii. Şi totuşi, fără a cunoaşte cu adevărat defectele unei naţii, nici nu o poţi iubi;  în ultimă instanţă depinde ce alegi.

despre Dumnezeul crestin si tacerea sa

Ma gandesc la dumnezeul crestinatatii, gandurile nu imi sunt inca foarte clare, dar intuitia mea este ca religia crestina a incercat o apropiere nemaintalnita a lui dumnezeu de fiinta umana. Este adevarat ca in crestinatate divinul  capata un caracter transcendent, inlocuind imanenta divinitatiii din religiile zise pagane, dar in pofida transcendentei sale  dumnezeul crestin este  Viu, Personalizat, Concret. Un dublu proces are loc: pe de o parte esenta divinitatii este  ontologic  si iremediabil diferita de esenta existentei umane; pe de alta parte, portretizarea ce se face dumnezeului evreilor si al crestinilor se face aidoma unui joc in oglinda, dumnezeu devenind mai “uman” decat oricand.  E un dumnezeu care vegheaza neincetat asupra aplicarii si respectarii preceptelor sale morale, un dumnezeu razbunator, activ, interventionist.

Consecinta umanizarii divinitatii este retragerea sa treptata din lume. Transcendent si totodata viu, dumnezeul crestin nu poate sfarsi decat printr-o mare si imuabila tacere. Misiunea sa de a judeca, de a imparti, de a face reguli si de a intreveni prin acte divine in istoria umana este una prost indeplinita. Mai mult decat atat, sosirea lui Iisus in aceasta lume se opune acestui dumnezeului facator de minuni, propavaduind un dumnezeu metafizic si relativ abstract, care nu va fi cu adevarat acceptat de biserica. Aceasta va continua sa impuna maselor imaginea dumnezeului Iahve, viu si razbunator, dar care ezita in permanenta sa isi faca aratata vointa oamenilor. Dumnezeul viu al crestinilor pare a prefera   misterul, taina, tacerea, absenta. Disperarea omenirii inventeaza forme efemere prin care incearca sa descifreze mesajele divine (teoria  gratiei divine, milenarismele, etc), dar incapatanarea lui Dumnezeu e mai mare decat a Omului.

Aceasta incapatanare a persistarii in absenta a dus la moartea lui dumnezeu, dupa mai aproape 2 mii de ani de cautare infrigurata a  urmelor dumnezeului viu de catre fiinta umana. Contradictia intre imaginea dumnezeului  omniprezent, impus de religia crestina si realitatea unui dumnezeu retras si mut a sfarsit prin a crea o lume lispita de orice dumnezeu.

A fost, probabil,  o necugetata si imposibila tentativa a Omului de a-si inventa un dumnezeu apropiat, urmata de o prea mare deziluzie…