Lunga cale către democraţie: Moldova la răscruce de drumuri

O fantomă bîntuie prin Moldova – fantoma anticomunismului. Dar comunismul este doar un pseudonim al tuturor bolilor de care suferă ţara – sărăcie, corupţie şi absenţa statului de drept. Partidul Comunist (PCRM), care în aceste zile este pe punctul de a deveni un partid de opoziţie, nu are nimic în comun cu ideologia comunistă clasică. Revista The Economist califica PCRM drept un partid de centru –dreapta, alţi analişti sau politicieni, printre care şi Dumirtu Diacov, fostul lider al Partidului Democrat, îl consideră  un partid social-democrat, de centru stînga. Elementele doctrinare intrinseci ideologiei comuniste lipsesc cu desăvîrşire PCRM, iar profilul ideologic al partidului se conturează în jurul unui  moldovenism feroce, cu tentă rusofilă, combinat cu o sensibilitate  suprasolicitată pentru dimensiunea socială, la care se adaugă cîteva ingrediente extrase direct dintr-o societate post-totalitară – intoleranţa faţă de minorităţile religioase şi sexuale, atitudinea patriarhală şi o doză  strategică de fervoare religioasă. Comunismul este o ameninţare doar în măsura în care în spatele acestei etichete se ascund anacronismul, nostalgiile dictatoriale şi dorinţa de a proteja interesele unor structuri de tip oligarhic. În rest, comunismul moldovenesc este el însuşi o fantomă fără carne şi oase, un ambalaj pompos în care se ascunde un conţinut  sinistru,  tipic spaţiului post-soviet  şi care este exact reversul democraţiei.

 

 

 

Democraţie electorală versus  democraţie de substanţă

 

Euforia eliberării de comunism din aceste zile este justificată, dar nu asigură cursul iremediabil democratic al ţării. Comunismul moldovenesc,  ca revers al democraţiei,  nu a murit şi s-ar putea nici măcar să nu fie pe cale de dispariţie. Evident, schimbarea de putere este importantă în sine şi reprezintă deja un indiciu al funcţionalităţii unei democraţii.  Dar democraţia electorală nu garantează o democraţie efectivă: După  obţinerea independenţei, în 1991, şi pînă la derapajul spre autoritarism, în 2000, Republica Moldova s-a situat în mod constant, alături de ţările Baltice,  printre fostele republici unionale cu cele mai democratice competiţii electorale. Cu toate acestea, societatea moldovenească a rămas profund ne-reformată, înregistrînd scoruri înalte la capitolul corupţie, libertate media, independenţă a justiţiei, etc. Indicele Democraţiei, elaborat de Economist Intelligence Unit cataloghează  Moldova drept o democraţie viciată – un regim  care se limitează la a îndeplini criteriile şi procedurale formale specifice regimurilor democratice. Aşa cum însăşi evoluţiile ultimelor evenimente de la Chişinău ne-o demonstrează, la capitolul  pluralism şi proces electoral Moldova deţine un scor destul de ridicat, la fel ca alte ţări din regiune încadrate în aceeaşi categorie – România, Bulgaria, Ucraina etc. În schimb, Moldova stă prost la capitolul funcţionalitate a guvernului, participare politică şi cultură politică. Cu alte cuvinte, democraţia funcţionează  satisfăcător în perioadele electorale, competiţia dintre actorii politici este reală, dar lipseşte exact substanţa care dă conţinut formelor democratice : angajamentul civic,  participarea politică  (diferită de participarea la vot) şi suportul  popular  pentru instituţiile şi valorile caracteristice democraţiei, etc.

 

 

Era mai bine pe vremea lui Stalin

 

Democraţia electorală a  înregistrat un succes răsunător la Chisinau, dar democraţia reală suferă în continuare la fel de mult  şi riscurile la adresa ei nu au dispărut. Chiar dacă PCRM va intra în opoziţie, partidul rămîne să reprezinte  45% dintre cetăţenii cu drept de vot care au participat la alegeri, iar acest fapt nu poate fi neglijat. Aceşti alegători  constituie un segment al societăţii caracterizat printr-o cultură politică  de tip patriarhal, care este incompatibilă cu democraţia şi cu participarea civică. Barometrul Opiniei Publice din iulie 2009 ne arată că  45% din respondenţi consideră protestele din luna aprilie anul curent ca fiind total nejustificate, în timp ce 27,9% cred că răspunsul autorităţilor a fost „corespunzător”, iar 23,5 % îl califică ca fiind « prea  blînd ». Cu alte cuvinte, cei mai bine de 200 de tineri arestaţi şi torturaţi au fost prea puţini, iar morţile altor cîţiva protestatari asasinaţi de politie au fost insuficiente! Nici măcar toţi cei care au votat cu opoziţia nu se pot lăuda, din păcate, cu o gîndire democratică.  « Era totuşi bine pe vremea lui Stalin, chiar  dacă ne ţinea sub papucul lui, măcar era ordine, nu se fura ca acum, la drumul mare  », îmi mărturiseşte un bătrîn pensionar, care, paradoxal, a votat cu unul din partidele de opoziţie (PDLM). Numai că mentalităţile se schimbă mai greu decît preferinţele electorale…

 

Nemulţumirile celor care jinduiesc după o mînă de fier sunt adeseori justificate, chiar dacă răspunsul e căutat în mod fals  în figura dictatorului tătucă în locul abstractelor mecanisme ale statului de drept. Un tînăr de 28 de ani, care locuieşte în Chişinău, îmi povestea cum într-o seară a fost reţinut de poliţie şi acuzat că a consumat alcool la volan. « Băusem doar o bere fără alcool, dar poliţistul insista să mă convingă că am încălcat legea şi voia să îmi reţină permisul de conducere». Dornic sa iasă din încurcătură, tînărul i-a oferit poliţistului 100 de lei moldoveneşti (echivalentul a 10 USD), însă poliţistul l-a refuzat vexat, explicîndu-i încă o dată că riscă să îşi piardă permisul de conducere, prin urmare în joc sunt sute de euro, nu 100 de lei prăpădiţi ! Enervat de lăcomia acestuia, tînărul a sunat o cunoştinţa de-a sa  cu funcţie de conducere în rîndurile poliţiei din Moldova, care i-a confirmat faptul că nu comisese nici o infracţiune consumînd bere fără alcool. Simpla pronunţare a numelui suspusului său ierarhic a fost suficientă pentru a-l transforma pe durul poliţist în cel mai umil dintre umili.  Întîmplarea nu este unică,  ba din contra – e foarte reprezentativă. În Moldova, poliţia se hrăneşte la drumul mare, la fel ca toţi cei ce îşi pot permite să abuzeze de puterea alocată. Amenzile legale le plătesc doar „fraierii”  – am întrebat un grup de tineri care dintre ei a plătit ultima dată amenda legală poliţiei rutiere şi toţi oferiseră şpagă pentru a scăpa. Indicele Percepţiei Corupţiei, elaborat de Transparency International, situează Moldova pe locul 109 din 179 de ţări, fiind mult mai coruptă decît Turcia, de exemplu, care se plasează pe locul 58 sau Georgia, aflată pe poziţia 67.  « Există un preţ, care este în general cunoscut de publicul larg sau interesat, pentru a scăpa în justiţie de pedeapsa pentru orice infracţiune comisă, inclusiv omucidere », îmi explică un angajat al Serviciului de Informaţii şi Securitate dintr-un mic centru raional situat în nordul republicii, care a dorit să rămînă, evident, sub anonimat.

 

 

Economia, călcîiul lui Ahile al democraţiei

 

În plus la această slăbiciune a democraţiei se adaugă dificila situaţie economică cu care se confruntă ţara. Se estimează că în luna septembrie statul moldovenesc va intra din nou în incapacitate de a plăti la timp salariile bugetarilor şi pensiile. « Suntem aproape de catastrofă. Ramurile care cît de cît s-au dezvoltat în ultimii ani, sunt acum în colaps », susţine Veceslav Ioniţă, expert IDIS Viitorul,  într-un interviu acordat hotnews.md.  În ultima mea vizită, de după alegeri, la Chişinău, unii pensionari se plîngeau deja că plata pensiei le-a fost întîrziată cu cîteva zile, fapt ieşit din comun pînă acum. « Aşa vă trebuie, daca nu aţi votat cu comuniştii », îi reproşa mînios un bătrîn altuia.  De fapt, acesta este riscul – în lipsa unui ajutor din partea FMI sau a Băncii Mondiale, economia moldovenească va intr-a într-o perioadă sumbră. Dar alături de ea, nici democraţia nu o va duce mai bine. Studiile în domeniul democratizării pun sub semnul întrebării corelaţia dintre nivelul de dezvoltare şi nivelul de democraţie : ipoteza conform căreia dezvoltarea economică creează premisele pentru apariţia democraţiei este contrazisă de evidenţe, existînd teoreticieni care susţin că, de fapt, sensul corelaţiei este exact invers, democraţia fiind cea care produce bunăstare. În acelaşi timp, însă, experienţa democraţiilor emergente arată că există o puternică conexiune între suportul pentru democraţie (nu nivelul de democratizare) şi tendinţele economice : Datele sondajului Latinobarometro din 2008 arata că începînd cu 2001, cînd ţările latino-americane ieşiseră dintr-o recesiune economică, şi pînă în 2008, suportul pentru democraţie a crescut constant în aproape întreaga regiune, cu unele excepţii. Confruntarea cu o criză economică ar putea accentua fenomenul pe care Larry Diamond îl numea « recesiune democratică” şi care a demarat  în statele din Sud-Estul Europei  începînd cu anul 2006, creînd un teren propice pentru înflorirea partidelor cu tendinţe autoritariste.

 

Însăşi rămînerea în opoziţie a PCRM  conţine premisele alimentării fobiilor democratice în Moldova, deşi paradoxal, aceasta este şi o pre-condiţie sine–qua non a succesului democraţiei moldoveneşti. Există numeroase argumente pentru care PCRM ar putea opta pentru această strategie. În cazul în care vor refuza orice colaborare şi vor opta pentru organizarea de alegeri repetate la începutul anului 2010, comuniştii vor trebui să gestioneze această situaţie economică dificilă – se estimează că deficitul bugetar pînă la finele anului va ajunge la jumătate de miliard de dolari. Restanţele la plata salariilor şi pensiilor vor lovi electoratul dur al PCRM  în punctul nevralgic  şi vor submina dramatic legitimitatea partidului în cazul în care acesta va rămîne la putere pînă la următoarele alegeri. Creditul în valoare de 500 000 de dolari promis lui Voronin de Rusia nu îl va ajuta să iasă din această situaţie – acesta este un credit tehnic, care oferă mărfuri şi bunuri din Federaţia Rusă, dar nu şi bani. Or, în aceste condiţii s-ar putea ca pensionarii să primească la sfîrşitul fiecărei luni cîteva kilograme de produse alimentare sau mărfuri de uz casnic în locul pensiei lor de mizerie, ceea ce va însemna că la eventualele alegeri anticipate partidul comunist va trebui să se mulţumească cu un procent mult mai modest decît scorul electoral înregistrat la alegerile din 29 iulie.  Desigur, a rămîne în opoziţie este o decizie grea, şi s-ar putea  ca interesele PCRM  ca şi actor politic să difere de interesele PCRM ca şi structură oligarhică, penetrată de grupări mafiote.

 

 

Marea încercare

 

Democraţia a făcut un pas important în Moldova, dar marea încercare urmează. Primul  test pe care trebuie să îl treacă nou creata Alianţă pentru Integrare Europeană este însăşi propria-i viabilitate şi credibilitatea ei ca forţă promotoare a democraţiei. Nu trebuie să uitam de compoziţia foarte eterogenă a partidelor care o formează, atît din punct de vedere doctrinar, cît şi ca tipologie a liderilor. Pentru moment, această eterogenitate a fost  estompată de existenţa unui redutabil  inamic comun – PCRM,  dar odată ajunsă la guvernare, eficienţa noii alianţe s-ar putea sa fie paralizată de divergenţele din interior.

 

Mai apoi, alianţa celor patru partide  trebuie să îşi demonstreze aderenţa prin fapte la normele şi valorile democraţiei.  Revoluţiile colorate din alte state ex-sovietice – Ucraina şi Georgia – ne arată cum convulsiile democraţiei continuă şi după înlăturarea regimurilor de tip autoritar. « Revoluţia trandafirilor » din Georgia, cînd protestele paşnice ale georgienilor nemulţumiţi de falsificarea rezultatelor votului din noiembrie 2003 au determinat transferul de putere către opoziţie, a creat un entuziasm comparabil cu cel al moldovenilor. Cu toate acestea,  democraţia nu a dus-o mai bine în Georgia, ba din contra, ca urmare a unor amendamente constituţionale adoptate în 2004, sistemul politic georgian s-a îndreptat către unul în care puterea este preponderent concentrată în mîinile preşedintelui, iar ţara a înregistrat un regres considerabil pînă şi la capitolul democraţie electoral din cauza manipulării sistemului electoral începînd cu 2006. Şi experienţa portocalie a statului vecin, Ucraina, ne arată că artefacţii schimbării de la Kiev  au fost incapabili să treacă peste propriile interese înguste pentru a asigura un curs democratic al ţării, deşi au existat progrese la unele capitole, cum ar fi libertatea mass-media, etc.

Experienţa acestor state ne împinge în direcţia unui entuziasm prudent vis a vis de rezultatele alegerilor din 29 iulie, dar totodată oferă cîteva lecţii pe care, dacă şi le vor însuşi, forţele democrate de la Chişinău vor reuşi să evite capcanele „post-revoluţionare”. Desigur, dincolo de aceste lecţii se află moştenirea grea a  guvernării comuniste, accentuată de recesiunea economică şi tarele  unei societăţi post-totalitare  nereformate. Dar niciodată pînă acum Moldova nu a avut o ocazie mai prielnică şi un suport popular mai ferm pentru demararea unor reforme care să   plaseze ţara pe o traiectorie democratică. În cei opt ani de guvernare comunistă, suportul pentru democraţie al unor segmente ale societăţii moldoveneşti –fie ele şi minoritare – s-a consolidat şi a căpătat substanţă şi convingere în faţa pericolului autoritar.  Dacă acest moment va fi ratat, s-ar putea ca pentru aceste grupuri – în general formate din tineri care pentru prima dată au avut posibilitatea să îşi explice preferinţa electorală -  să urmeze o mare „dezvrăjire a lumii”, în care visul democratic să fie compromis, pentru ani buni, de realitatea farsei politice .

De ce se tem texanii că li se fură ţara

În decursul a mai puţin de două ore, cît am asistat la şedinţa de judecată din cadrul  Tribunalului pentru Imigraţie din Austin, capitala statului Texas, au fost audiaţi aproximativ zece acuzaţi, toţi imigranţi ilegali pe teritoriul SUA. Maria  este originară din El Salvador, a fost implicată într-un accident de maşină şi, drept urmare, reţinută de poliţie, iar acum solicită azil politic, dar cazul ei este complex, pentru că legea federală recunoaşte doar cererile de azil formulate în momentul arestării, şi nu ulterior. Juan este originar din Mexic şi a fost reţinut pentru trafic cu metamfetamină. Luis este originar din Columbia, căsătorit cu o cetăţeancă americană, pe care însă a abuzat-o fizic, iar aceasta a depus o plîngere la poliţie. Alături de ceilalţi deţinuţi, Maria, Juan şi Luis  nu sunt prezenţi fizic la tribunal pentru audieri – acestea se desfăşoară prin sistemul de videoconferinţă, acuzaţii aflîndu-se într-un centru de detenţie. Pentru a fi eliberaţi provizoriu din  detenţie – pînă la pronunţarea sentinţei finale – ei trebuie să plătească suma de 3000 dolari fiecare. Nici unul dintre ei nu îşi poate permite să plătească această sumă, în afară de X. soţia lui Luis, chiar cea care a depus plîngere împotriva lui, dar acum este disperată să îşi recupereze soţul arestat şi să îl aducă înapoi acasă.

 

În anul 2008, 378.582 de imigranţi, asemenea Mariei, lui Juan sau Luis,  au fost reţinuţi si închişi în centrele de detenţie din SUA, iar numărul celor deportaţi a fost de 358, 886 , cu 12% mai mult decît în 2007. Majoritatea deţinuţilor provin din Mexic (61%) şi El Salvador (10%).

 

« Să nu cumva să vă treacă prin cap să vă faceţi judecători la un tribunal de imigraţie », ne spune, mai în glumă, mai în serios, judecătoarea de la Tribunalul de Imigraţie din Austin. « Sunt cazuri imposibile, care te marchează pe viaţă, pentru că te joci cu vieţile oamenilor. Nu o să uit niciodată faţa unui salvadorian care îşi pierduse în războiul civil soţia şi copiii şi pe care a trebuit să îl trimit acasă, iar el, la aflarea sentinţei, mi-a spus ca pot sa îl mai deportez de 10 ori şi de fiecare dată are să se întoarcă, pentru că nu are ce face acolo, în El Salvador », mărturiseşte  Glenn McP., judecător şi el la Tribunalul de Imigraţie.

 

Ciocnirea civilizaţiilor

 

Majoritatea imigranţilor, atît legali, cît şi ilegali, provin din  ţări ale Americii Latine, preponderent din Mexic, influxul lor masiv producînd, printre altele, ceea ce Huntington numea o ciocnire a civilizaţiilor. Bariera lingvistică pare a fi, dincolo de mentalităţi sau valori, cel mai vizibil şi alarmant semn al întîlnirii celor două culturi. În statul Texas, aflat chiar pe graniţa cu Mexic, procentajul total al celor care vorbesc o altă limbă decît engleza se ridică la 31%. (Census Bureau report: Language Spoken at Home for the Population 5 Years and Over, April 2004). Într-adevăr, încă de la sosirea pe aeroportul din Austin, capitala statului Texas, ceea ce  iţi atrage atenţia sunt indicatoarele şi anunţurile bilingve – în engleză şi spaniolă. Pe marginea şoselelor, afişe uriaşe fac reclamă în limba spaniolă la bere, detergenţi şi alte produse de consum. Oricît de mult ar  hrăni acest lucru temerile unor americani despre perspectivele dominaţiei culturale a hispanicilor, pentru marile companii profitul şi vînzările sunt cele care au ultimul cuvînt, iar eficienţa transmiterii mesajului către potenţialul client prevalează în faţa consideraţiilor de ordin cultural-lingvistic. Această realitate l-a determinat pe Samuel Huntington să îşi înceapă un celebru articol apărut în 2004 în Foreign Policy cu următoarele afirmaţii: « Influxul constant de imigranţi hispanici risca să divizeze SUA în două popoare, două culturi şi două limbi. Spre deosebire de alţi imigranţi, mexicanii şi populaţia latino nu au fost asimilaţi de cultura dominantă a SUA, constituindu-şi propriile enclave politice şi lingvistice – de la Los Angeles pînă la Miami – şi respingînd valorile anglo-protestante care sunt fundamentul visului american ».

 

Teama de străini nu este un fenomen nou, ea manifestîndu-se de fiecare dată cînd un val de imigraţie se abătea asupra SUA – reacţii similare au fost provocate de imigranţii irlandezi şi germani în secolul al XIX-lea, apoi de cei polonezi, evrei şi italieni în secolul XX. « Diferenţa faţă de imigranţii irlandezi sau germani din secolele trecute este că aceştia traversaseră lumea pentru a fi parte a visului american. Nimeni nu dorea sa refacă aici vechea sa ţară, toţi îşi doreau o altă viaţă, mai bună, nu aceeaşi viaţă într-un loc diferit », susţine Lynn Woolley, moderator a unei emisiuni radiofonice din Texas, invocînd exemplul lui Charles Truxillo, profesor la Universitatea din  New Mexico, care afirma că « patria hispanică » trebuie reconstituită aici, în SUA, cu orice preţ şi pledează pentru crearea „Republicii de Nord”, un nou stat hispanic care s-ar întinde din Golful Mexic pînă la Pacific, incluzînd statele Texas, California, New Mexico, Arizona. Deşi  68% dintre americani cred că imigraţia va îmbogăţi cultura locală  cu idei şi obiceiuri noi, tot ei, americanii, consideră în proporţie de 95% cunoaşterea limbii naţionale ca fiind principalul criteriu al apartenenţei/admiterii la naţiunea americană (Transatlantic Trends : Immigration, 2008, GMF). Or, în acest context, nu este complet lipsită de legitimitate discuţia care pune în chestiune şansele de integrare a acelor imigranţi care nu vorbesc engleza deloc sau aproape deloc. Din cei 10 deţinuţi la audierea cărora am asistat la tribunalul din Austin, doar unul vorbea cu chiu, cu vai engleza, restul fiind ajutaţi de un translator.

 

Prea mulţi sau prea puţini?

 

Dar sunt imigranţii ilegali într-adevăr atît de indezirabili? La prima vedere, majoritatea texanilor (64% ) sunt de părere că SUA permite prea multor imigranţi să intre în ţară (Scripps Howard Texas, March 2002) şi 74%  sunt în favoarea introducerii de amenzi şi pedepse pentru angajatorii care utilizează forţă de muncă ilegală. În plus faţă de aceasta, costul anual al statului Texas cu imigranţii ilegali este de 4,7 miliarde USD, arată un raport al  Federaţiei pentru Reforma Imigraţiei Americane (FAIR). Această sumă include cheltuieli cu educaţia, sănătatea şi încarcerarea imigranţilor ilegali,  dar  partea leului revine educaţiei (4 miliarde).

 

Dar imigraţia nu are doar costuri, susţine  Rafael Anchia, politician Democrat, membru al  Camerei Reprezentanţilor din Texas, catalogat drept un viitor „Obama Hispanic” de cotidianul spaniol El Pais. Absenţa imigranţilor ilegali ar fi dus la  o pierdere netă pentru statul Texas de 17.7 miliarde USD, constată un studiu efectuat de Texas State Comptroller. “Soluţia corectă este legalizarea imigranţilor ilegali, pentru că avem nevoie de ei ”, susţine domnul Anchia în cadrul unei dezbateri organizate la Muzeul de Istorie din Austin in iulie anul acesta de către German Marshal Fund. “Nu vom face decît să încurajam alţi imigranţi ilegali să vină încoace şi în plus, traversarea ilegală a frontierei este o infracţiune, nu putem legaliza ceva care are la origine încălcarea unei legi!”, îl contrazice Rosemary Jenks, directoare a departamentului de Relaţii Guvernamentale, de la Numbers US. « Atunci cînd o lege e proastă, ea trebuie schimbată », vine replica triumfală lui Anchia, întimpinată cu aplauzele celor din sală, un grup de experţi şi cercetători internaţionali. Voci precum  cea a lui Rafael Anchia nu mai reprezintă o excepţie – Democraţii se află pe un trend ascendent în Texas, aşa cum arăta revista Economist într-unul din numerele recente: Democraţii deţin 74 de mandate, faţă de 76 cît au  Republicanii în Camera Reprezentanţilor din Texas şi şi-au asigurat o minoritate confortabilă în Senat – 12 din 31 de mandate. Motivele ascensiunii sunt multiple, dar cu siguranţă voturile imigranţilor hispanici au un cuvînt de spus – 63% dintre aceştia au votat cu Democraţii la alegerile prezidenţiale din 2008.

 

În pofida costurilor presupuse, imigranţii generează, incontestabil, o serie de avantaje: mai întîi de toate, reprezintă o masă de forţă de lucru ieftină, mai curînd complementară forţei de muncă locale, decît concurentă, prestînd acele tipuri de munci de care muncitorii locali s-ar feri. În realitate, impactul imigranţilor asupra salariilor nativilor americani este unul minor – de aproximativ 1%, fiind mai mult o teamă exacerbată de media şi de unii politicieni. Imigranţii, chiar şi cei ilegali, sunt plătitori de impozite:  taxe pe proprietate, de exemplu, atunci cînd închiriază un spaţiu locativ, sau TVA, atunci cînd fac cumpărături. Mai mult decît atît, în  loc de a fura locurile de muncă ale nativilor,  se pare că imigranţii contribuie la crearea de locuri de muncă – datele statistice arată că procentul de întreprinzători privaţi este mai ridicat printre imigranţi decît printre nativi. Aşa cum afirma un celebru economist de la Harvard, George J. Borjas, „econometria modernă nu poate detecta nici măcar un singur indicator al faptului că imigraţia ar avea un impact advers asupra cîştigurilor şi oportunităţilor de angajare a nativilor din SUA”.

Dar de cîţi imigranţi are nevoie America – şi mai ales, cîţi poate ea găzdui fără o schimbare radicală a echilibrului actual?

 

 

Invaziile barbare şi Cortina de tortilla

 

O proiecţie demografică estimează că în anul 2050 populaţia hispanică din Texas va fi majoritară (24.843.453 mexicani şi 4.033.714 hispanici, faţă de 13.111.053 albi non-hispanici, conform datelor FAIR). Pentru a opri asaltul vecinilor din sud, America încearcă să se baricadeze şi să se înconjoare de ziduri de protecţie, aidoma cetăţilor medievale – un  zid care separă graniţa dintre SUA şi vecinul său mai sărac, Mexic, se înalţă, cu intermitenţe, de-a lungul graniţei poroase, separînd în două oraşe, familii, trecînd cîteodată de-a dreptul prin curţile oamenilor (numeroase gospodării erau construite de-a dreptul pe graniţă, în condiţiile în care nu exista o linie de demarcaţie). Zidul, laolaltă cu măsurile de securizare a frontierei,  ridică  între cele două state ceea ce unii au supranumit o „Cortină de tortilla”.  Numărul ofiţerilor în cadrul Patrulelor de Frontieră a fost crescut de la 6.000, cîţi erau în 1996, la 18.000 în 2009.. Cu toate acestea, în anul 2008 numărul imigranţilor ilegali arestaţi în timp ce încercau să treacă frontiera  fost foarte scăzut – aproximativ 700 000 faţă de 1.6 milioane în 2000 (Departement of Homeland Security). Acest lucru ar putea să însemne fie că noile masuri de întărire a frontierei – enforcement – şi-au produs efectul scontat şi numărul imigranţilor a scăzut, prin simpla descurajare, fie că metodele folosite pentru a ajunge în America sunt altele, mult mai sofisticate şi mai greu de detectat. « De fiecare dată cînd închizi o poartă,  se inventează alta, mult mai complexă, pe care imigranţii o folosesc pentru a intra, aşa se întîmplă şi în Europa cu africanii. A încerca să opreşti migraţia ilegală e ca şi cum ai spune ploii să se oprească », declara Giuseppe B., analist în cadrul Comandamentului central al corpului de Carabinieri din Italia, aflat într-un schimb de experienţă în Texas. Ar putea să însemne şi faptul că nu există frontiere care să stea în faţa sărăciei şi a disperării.

 

Pro şi contra

 

Tocmai pentru că  fenomenul este de neoprit, în pofida tuturor măsurilor luate, cetăţenii din Texas, în special cei din zona de frontieră, unde criminalitatea datorată imigraţiei este crescută, au decis să îşi ia soarta în mîini. Într-un controversat program care urmăreşte securizarea frontierei, sheriff-ii oraşelor din Texas au instalat de-a lungul rîului Rio Grande camere de supraveghere pe care le-au conectat la internet. Mii de cetăţeni sunt, astfel, agenţi virtuali ai patrulelor de frontieră, fiind alertaţi de sistem atunci cînd cineva suspect apare în zona supravegheată şi anunţând, la rândul lor, autorităţile. La începutul acestui an, mai bine de 43.000 de persoane au fost conectate la site-ul Web . Alţii formează patrule de civili înarmaţi, pentru a controla mai eficient frontiera, ridicînd semne de întrebare unora care sunt de părere că statul şi forţele de ordine trebuie să deţină monopolul violenţei legitime.

 

 Concomitent, alţi cetăţeni ai statului Texas se lasă înduioşaţi de soarta imigranţilor ilegali, care parcurg  zeci de kilometri pe jos, prin deşertul arid, încercînd să treacă graniţa. În această încercare, frontiera dintre viaţă şi moarte este însă mai fragilă decît cea dintre Mexic şi vecinul său din nord – anual, sute de  imigranţi ilegali mor din cauza deshidratării şi a temperaturilor înalte, aventurîndu-se în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul morţilor s-a ridicat la aproximativ 5000 în ultimii 13 ani, conform unui document produs de Comisia pentru Drepturile Omului din Mexic şi co-semnat de Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile. Este motivul pentru care numeroase organizaţii civice, precum Texas Border  Coalition -  militează pentru eliminarea totală a zidului de pe frontieră americano-mexicană. Alte asociaţii se organizează pentru a transporta în deşert  bidoane cu apă pentru imigranţii ce riscă să moară de sete. Un proiect de lege a încercat să transforme asemenea gesturi în acţiuni ilegale, pe motiv că ar reprezenta acte de complicitate în traversarea ilegală a frontierei. 

 

Migraţia separă societatea texană – la fel ca pe cea americană – în două tabere, ambele cu argumente şi temeri la fel de solide. Dar clivajele sunt o constantă a societăţii umane; important este ca zidul care  desparte cele două tabere să fie mai permeabil decât zidul de pe frontiera sudică a SUA – şi mai ales să nu se lase cu victime.

Publicat in Dilema Veche, august 2009

Moldova: alegeri anticipate şi democraţie amînată

„Avem nevoie de o revoluţie, de ce nu ne organizează nimeni pe noi, oamenii de rînd? Ce aşteaptă partidele de opoziţie?”, se întreabă furios Oleg R., inginer de profesie, care lucrează acum mecanic auto după ce a muncit doi ani la Moscova şi care la alegerile din 5 aprilie 2009 a votat cu unul dintre cele trei principale partide de opoziţie din Moldova – Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM).

Situaţia din Moldova nu a fost niciodată mai tensionată decît este acum. După 8 ani de guvernare comunistă şi în condiţiile în care perspectiva schimbării puterii devine tot mai improbabilă, nemulţumirea  răbufneşte de fiecare dată cînd oamenii se adună grămadă, în locuri precum pieţele alimentare, la magazine şi în farmacii. La Leuşeni, în punctul de trecere al frontierei cu România, un bărbat se revoltă nervos din cauza faptului că toţi cei 50 de pasageri ai autocarului sunt nevoiţi să aştepte în picioare într-o încăpere neaerisită sosirea unui poliţist de frontieră care întîrzie prea mult  pentru a le verifica  paşapoartele.  „Nu aveţi voie să ne ţineţi în picioare, vrem să fim trataţi ca în Europa! Nu e ordine în ţara asta, de ce tăceţi oameni buni, noi trebuie să începem a face ordine, noi cu mîna noastră!”, îi îndeamnă el pe ceilalţi călători. Barometrul de Opinie Publică (BOP) indică o creştere relativ constantă a încrederii cetăţenilor moldoveni în puterea lor de a schimba  hotărîrile importante care se iau la nivelul ţării: de la  8% în noiembrie 2001, aceasta a ajuns la 16.1% în martie 2009. ,„Aşa e, vrem să fim respectaţi, doar suntem şi noi în Europa, de bine de rău facem parte din continentul european, ce naiba”, se ridică din mulţime  o altă voce, adresîndu-se grănicerului sosit în pripă şi care afişează un zîmbet profesional pe buze. Un alt moldovean  se lasă, probabil, înduioşat de zîmbetul candid al grănicerului şi încearcă să explice mulţimii că acesta nu are nici o vină şi că pur şi simplu îşi exercită obligaţiile de serviciu, dar rebelii  i-o taie scurt: „Dumneata lucrezi cumva pentru guvern sau de ce îi iei apărarea?”.

Alegerile anticipate din 29 iulie vor reprezenta o oglindă a acestor tensiuni, indicînd în acelaşi timp modul în care ele vor evolua pe viitor. O nouă victorie a comuniştilor nu va face decît să adîncească prăpastia care se cască în interiorul societăţii moldoveneşti, divizate în susţinători ai Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi  oponenţii radicali ai acestuia. Majoritatea moldoveilor se aşteaptă însă ca PCRM să înregistreze un scor electoral suficient de mare pentru a intra în legislativul moldovenesc şi a forma noul guvern, chiar dacă nu va frauda alegerile  şi va renunţa la voturile „sufletelor moarte”. Cu o mass-media controlată puternic de guvern şi în lipsa unor  canale alternative de informare, mai ales în zonele rurale,  maşinăria propagandei comuniste este de neoprit.

Sărăcia, drojdia comunismului

Mai mult decît atît, nucleul dur al votanţilor PCRM  este la fel de îndîrjit ca şi simpatizanţii principalelor partide de opoziţie: Partidul Democrat Liberal din Moldova (PDLM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN). În cei 8 ani de guvernare, PCRM a reuşit să instaureze pe toate palierele puterii un admirabil aparat birocratic impregnat cu susţinători devotaţi ai partidului. În preajma alegerilor, acest aparat reprezintă o sursă de capital electoral  nepreţuit, întrucît soarta funcţionarilor depinde într-un mod   dramatic de rămînerea la guvernare a comuniştilor.  Vasile P. este angajat într-o funcţie relativ minoră în cadrul serviciului de eliberare a permiselor auto din Şoldăneşti şi este un împătimit susţinător al PCRM – nu din motive ideologice, ci pur personale. După o perioadă de şomaj, Vasile a reuşit, prin graţiile şefului serviciului la care lucrează – membru al PCRM – să obţină această funcţie, care îi aduce un salariu de aproximativ 200 de euro, o sumă  destul de mare pentru Moldova.  „Dacă se schimbă puterea, îmi pierd locul de muncă. Cu ce să trăiesc? Am două studente în România!”. Studentele votează, bineînţeles, cu unul din partidele de opoziţie – PDLM – şi au participat la meeting-urile de susţinere a protestelor din 7 aprilie organizate la Bucureşti. Dar bunăstarea lor pe termen scurt depinde, paradoxal, de victoria partidului pe care  îşi doresc să îl înlăture de la putere.

În plus, criza economică începe să îşi facă simţite efectele şi în Moldova, accentuînd spaimele legate de neplata salariilor şi a pensiilor şi redeşteptînd amintiri dureroase din trecut, cînd pensiile bătrînilor erau plătite în echivalentul în kilograme de biscuiţi sau unt a sumelor şi aşa foarte modeste. Teama de sărăcie este ingredientul principal al motivaţiei celor care votează cu PCRM: mase de ţărani sărăciţi, pensionari, bugetari şi  funcţionari care din cauza vîrstei, a problemelor familiale sau pur şi simplu  a fricii de necunoscut  nu îşi pot permite „luxul” migraţiei în vestul Europei. Serghei T. este absolvent al Politehnicii din Chişinău şi îi explică tatălui său, pensionar, că PCRM nu are nici un merit în plata salariilor şi că sosirea la putere a comuniştilor a coincis cu intensificarea valului de migraţie către Vest şi, în egală măsură, către Est,  banii trimişi de lucrătorii în străinătate alimentînd bugetul de stat şi permiţînd plata salariilor restante.  Dar tatăl său, ca şi majoritatea electoratului PCRM, este puţin sensibil la argumente atît de sofisticate. Pentru el, amintirea vremurilor de dinaintea guvernării comuniste, cînd pensionarilor din sat li s-au oferit sicrie în locul pensiei pe şase luni, cîntăreşte mai mult decît o explicaţie  abstractă, pe care nu o poate testa.

Unele dintre partidele de opoziţie au încercat şi ele să promită marea şi sarea, în încercarea de a răspunde celei mai mari temeri a populaţiei – sărăcia (61% sunt îngrijoraţi de sărăcie şi 56% de preţuri, BOP martie 2009). Serafim Urecheanu, liderul AMN, a promis un salariu minim de 500 de euro în cazul în care va ajunge la putere, dar pînă şi proprii săi votanţi au văzut în această declaraţie fără noimă un act clasic de demagogie electorală.  Aculina I., un mic comericant care are un butic în oraşul Orhei, l-a întrebat personal pe Urecheanu în timpl unei vizite electorale, cînd a descins în bazarul din localitate, de unde are de gînd să facă rost de bani pentru aşa salarii mari. „Un cap bun le rezolvă pe toate, aşa mi-a răspuns Urecheanu, dar nu cred că asta e problema noastră la momentul actual, nu capetele deştepte ne lipsesc – nu vedeţi cum le mai merge mintea cînd e vorba să fure pentru ei?”, povesteşte Aculina, care însă i-a iertat acest exces demagogic liderului AMN şi a votat cu partidul acestuia la alegerile din aprilie 2009.

Spre deosebire de alte partide, dimensiunea socială a programului PCRM este atît de înrădăcinată  în minţile alegătorilor, încît partidul nici nu a găsit de cuviinţă să mai fîlfîie sperietoarea salariilor şi pensiilor în actuala campanie electorală, a doua din acest an, concentrîndu-se pe un mesaj ce pare desprins din textele de propagandă de pe vremea celui de-al doilea război mondial. „Să ne apărăm Patria” este sloganul comuniştilor în aceste alegeri, inducîndu-se astfel ideea suprapunerii totale a PCRM cu statalitatea  Moldovei. „Evident că ei sunt statul, întreaga Moldovă e controlată de gaşca lui Igor Voronin”, constată sarcastic Maria G., membră a AMN şi aleasă primar al unei mici localităţi din centrul Moldovei în vara lui 2007.

Din cauza maselor de sărăciţi – votanţi fideli ai partidului comuniştilor – majoritatea susţinătorilor opoziţiei se îndoiesc că ceva se va schimba după alegerile din 29 iulie. „În ţara aceasta sunt mai mulţi proşti decît deştepţi, de aceea comuniştii vor rămîne la putere”, se resemnează o doamnă profesoară, şi ea ieşită la pensie. Inclusiv stabilirea datei alegerilor într-o zi de lucru (miercuri) pare menită să descurajeze participarea la vot a celor tineri şi activi şi, mai ales, a moldovenilor plecaţi la muncă în străinătate.

Recentele evoluţii politice sunt percepute şi ele ca făcînd parte dintr-un scenariu menit să menţină dominaţia comuniştilor şi alimentează neîncrederea populaţiei. Recent, PCRM a scăzut pragul electoral de la 6% la 5%, măsură ce favorizează partidele mici de opoziţie, care nu au reuşit să intre în legislativ în alegerile din 5 aprilie 2009 tocmai din cauza acestui prag prea înalt. De ce ar dori PCRM să ofere acest cadou opoziţiei, după ce refuzase constant să acţioneze în acest sens, deşi Comisia de la Veneţia (Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei) şi Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) solicitaseră Moldovei în nenumărate rînduri acest lucru fără nici un rezultat? Vocile multor experţi şi cele trei partide de opoziţie susţin că aceasta este o strategie a PCRM, menită să faciliteze intrarea în Parlament a unor mici formaţiuni politice cu ajutorul cărora să îşi asigure majoritatea parlamentară în alegerile pentru preşedintele statului. După experienţa din această primăvară, cînd parlamentul a eşuat de trei ori la rînd să aleagă un preşedinte, în lipsa unui singur vot, supranumit  „votul de aur”, este clar că PCRM va face nenumărate eforturi pentru a evita repetarea acestei situaţii umilitoare, care a declanşat actuala criză politică.

Lupul păru-şi schimbă, iar năravul, ba?

Semnificativă în acest context este părăsirea PCRM de către Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu a fost inclus pe lista electorală a Partidului Democrat din Moldova, un mic partid social-democrat care a luat doar 2,97% la alegerile din primăvară, nereuşind să treacă de pragul electoral impus de lege. Alăturarea lui Lupu a crescut substanţial şansele PDM de a accede la putere: Marian Lupu este unul dintre personalităţile politice care se bucură de o înceredere sporită a populaţiei: 35,5%, fiind depăşit doar de Vladimir Voronin (48,4%) şi Zinaida Greceanîi (42,8%), dar situîndu-se înaintea lui Dorin Chirtoacă (31,5%) sau Vlad Filat (17,4%), conform datelor BOP din martie 2009. La ora actuală există un segment relativ consistent al populaţiei care este parţial dezamăgit de guvernarea comuniştilor,  care nu se regăseşte în vehemenţa partidelor de opoziţie  cu care, totuşi,  a votat fără prea multă convingere de teamă că îşi va irosi votul, acordîndu-l unui partid ce nu va trece pragul electoral. În noile circumstanţe politice (alăturarea lui Marian Lupu) şi legale (diminuarea pragului electoral), aceşti votanţi vor putea să voteze liniştiţi  cu PDM. Afişe uriaşe cu chipul surîzător al lui Marian Lupu, care îşi ţine savant ochelarii cu mîna, sunt răspîndite pe întreg teritoriul ţării, campania lui Lupu fiind de departe cea mai vizibilă şi, probabil, cea mai costisitoare dintre toate campaniile partidelor moldoveneşti, inclusiv PCRM. „Opriţi războiul politic” este sloganul electoral al lui Lupu, ceea ce îi determină pe mulţi analişti să creadă că  „lupul este roşu” şi reprezintă un proiect al comuniştilor pentru a sălta în parlament PDM, care în schimb îi va asigura voturile necesare pentru alegerea  preşedintelui. Eliberarea lui Gabriel Stati,  acuzat de implicarea în protestele din 7 aprilie, imediat dupa ce Dumitru Diacov, preşedintele PDM şi socrul lui Stati, a cedat frîiele PDM lui Marian Lupu poate fi, desigur, o simplă coincidenţă. Dar ea alimentează speculaţiile conform căruia transferul de putere din PDM către Lupu ar fi reprezentat biletul de eliberare a lui Stati, ca urmare a  negocierilor purtate în culise între PCRM şi Diacov. Deşi Lupu a declarat că nu va vota niciodată pentru un preşedinte comunist,  scenariul cu un Marian  Lupu  canditat la preşedinţie şi susţinut de PCRM nu este total exclus: în august 2003 Lupu a fost numit prin decret al preşedintelui Vladimir Voronin, în funcţia de ministru al Economiei al Republicii Moldova, iar la 6 martie 2005 a fost ales deputat în Parlament pe lista PCRM, deşi în ambele cazuri nu era membru de partid. În situaţia  în care această ipoteză se va adeveri, rămîne de văzut în ce măsură Lupu va deveni un instrument în mîna unui partid care va deţine majoritatea în legislativ, într-un stat cu regim parlamentar, sau va reuşi să devină un vector al reformării partidului din care a făcut parte pînă nu demult.

Ce vor fi însemnat  protestele din 7 aprilie pentru istoria moldovenească după consumarea alegerilor din 29 iulie 2009? Vor fi fost ele un episod pasager sau începutul unei schimbări şi a declinului comunismului în Moldova? Situaţii similare  produse în alte foste republici unionale: în Bielarus, Azerbadjan şi Armenia în 2005-2006, apoi din nou în Armenia în 2008, s-au sondat cu o serie de „revoluţii portocalii” eşuate, urmate de o consolidare a autoritarismului. Lecţiile acestor state ne arată că atunci cînd societatea şi opoziţia nu sunt suficient de puternice sau de decise să susţină o schimbare radicală şi cînd suportul internaţional este minim, revoluţiile colorate rămîn a fi doar revolte ce poartă culoarea sîngelui vărsat în urma represaliilor autorităţilor. Cum interesul Occidentului pentru Moldova este limitat, iar atunci cînd se manifestă îşi doreşte în general o aplanare a situaţiei şi instaurarea unui dialog civilizat, pentru a evita riscul declanşării unui război civil, este de aşteptat ca în Moldova să nu se schimbe foarte multe. Într-o societate dominată informaţional de propaganda comunistă şi într-un context internaţional lovit de criza economică, în care Rusia şi-a anunţat disponibilitatea acordării unui credit în valoare de 500 milioane de dolari Moldovei, iar Vestul se retrage  într-o „splendidă izolare”, pare greu de crezut că tendinţa actuală – de consolidare a stucturilor nedemocratice – va putea fi inversată.  Desigur, alegerea lui Lupu în funcţia de preşedinte ar reprezena o lovitură simbolică pentru PCRM, urmată eventual chiar de o fuziune a PCRM cu PDM şi renaşterea PCRM sub forma unui nou mare partid social-democrat. Dar este puţin probabil că unda de şoc se va propaga mai departe, antrenînd o schimbare radicală a  politicului şi a instituţiilor statului, atîta timp cît puterea va fi concentrată în mîinile unor oameni din sistem, a căror caracteristică comună este lipsa oricăror instincte democratice. Drumul Moldovei către democraţie este unul lung  şi nu neapărat ireversibil, iar rezultatul alegerilor din 29 iulie  ar putea în cel mai bun caz să însemne că ţara va continua să bată pasul pe loc.

Publicat in Dilema Veche, Iulie 2009

Orfanii Europei

Sioma  are 27 de ani, lucrează paznic într-un club de noapte şi este simpatizant al Partidului Liberal din Moldova, dar nu a votat în data de 5 aprilie pentru că nu are viză de reşedinţă în Chişinău, iar deplasarea pînă în satul de baştină i s-a părut prea anevoioasă. Pe data de 7 aprilie, Sioma era plecat din Chisinau să transporte cu maşina sa două mătuşi ce mergeau în vizită la o a treia. Seara s-a întors  în capitală şi a văzut clădirea Parlamentului în flăcări, s-a plimbat un pic, i-a înjurat pe nesimţiţii care, după ce au incendiat clădirea prezidenţială au deturnat cîteva microbuze şi au spart cîteva magazine. Şi-ar dori să  cadă comuniştii, dar nu e de acord cu violenţa de care s-a făcut uz: speră ca într-o bună zi aceştia vor dispărea  pe cale naturală.

Ghenadie  locuieşte într-un sat din nordul Moldovei, a fost multă vreme susţinător şi activist PPCD (Iurie Roşca) şi a candidat la alegerile locale de acum 2 ani din partea acestei formaţiuni. În 5 aprilie 2009 a votat cu Partidul Comuniştilor, pentru  că PPCD era demult un aliat al acestuia. Deşi crede ferm că o apropiere de România ar fi benefică ţării, este împotriva protestelor de la Chişinău – în comunicatul oficial al PPCD se spunea clar că tulburările din capitală sunt puse la cale de serviciile secrete ruseşti şi au menirea să arunce ţara în braţele vecinului de la est.

Gheorghe este pensionar şi a votat de două ori la rînd cu comuniştii, în 2001 şi 2005. Este  convins că pe vremea lui Stalin era mult mai bine, pentru că toată lumea era ţinută sub papuc şi era ordine, nu ca acum. În 5 aprilie a votat însă cu PDLM. A refuzat să voteze cu comuniştii pentru că au ajuns la urechea  lui vorbe despre averea lui Oleg Voronin şi Gheorghe s-a supărat – fiul lui era cel mai tare la învăţătură, a intrat la facultate fără examene şi azi nu are nici măcar un apartament, darămite averea pe care o are Oleg. « Ce, e mai deştept ăla decît fiu-meu ? », se revoltă Gheorghe. Nu îi susţine însă pe protestatari – îi este frică de răsturnări de situaţie, de tulburări şi de haos.

Veronica  este profesoară. A votat cu « moşneguţul ei », cum îi place să îi spună  lui Voronin, pentru că le-a dat salariul la vreme. I-ar lua la bătaie pe toţi răzgîiaţii aceia ameţiţi din piaţă, care nu au apucat vremurile cînd salariul se dădea în kilograme de unt sau biscuiţi, nu în bani, şi  venea cu întîrzieri de cîteva luni. Spre deosebire de ea, colega sa, Maria (59 de ani) consideră că banii le-au fost daţi pentru că au muncit pentru ei şi nu are de ce să îi fie recunoscătoare lui Voronin – „ar fi cea mai mare bucurie din ultima vreme dacă ar cădea comuniştii”. Cu toate acestea, nu îşi sfătuieşte fiul de 26 de ani să iasă în stradă, îi este frică pentru el.

Vitalie, Iuri şi Ana au în jur de 30 de ani, lucrează în presă sau în sectorul non-guvernamental. Au fost cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale,  sperînd că revoluţia e posibilă. Dar cei ca ei sunt o minoritate. Desigur, exisa mulţi alţii, precum Maria sau Sioma,  care nu li s-au alăturat şi care sunt solidari cu ei, dar curajul lor –  curajul de a ieşi şi a-ţi exprima public nemulţumirea – este un fenomen nou. Majoritatea locuitorilor Moldovei au învăţat, zeci de ani, lecţia umilinţei – supuşenia şi dezbinarea sunt principalele defecte auto-percepute chiar de ei înşişi (Etno-Barometru 2005,  Institutul de Politici Publice). Aceeaşi sursă ne indică faptul că 80% din cei de etnie moldovenească /română consideră că oamenii ar trebui să îşi sprijine ţara chiar dacă lucrurile nu merg bine.

Majoritatea celor care au ieşit în strada sunt în general tineri născuţi cu puţin timp înainte de prăbuşirea URSS -  putem constata asta aruncînd o  privire pe lista cu numele celor arestaţi în urma revoltei din 7 aprilie, dată publicităţii de MAI moldovean. Instinctul autoritarist nu a apucat să dea în pîrg la umbra unor regimuri totalitare. Dar ei sunt puţini. Şi mai ales singuri – chiar dacă poartă pe umerii lor povara tuturor speranţelor celorlalţi.  Mamele lor îi cheamă acasă şi îi imploră cu lacrimi în voce să nu iasă în piaţă. Libertatea este un ideal prea sofisticat şi moldovenii sunt semnificativ mai puţin preocupaţi de încălcarea drepturilor omului (24%) decît de salariile mici (54%). Nu au susţinerea nici a celor de acasă, nici a celor de afară – UE s-a mulţumit cu o atitudine de o neutralitate paralizantă, chiar dacă la Chişinău ameninţarea unui regim dictatorial devine tot mai reală (For heaven sake, not another orange revolution ! aşa îmi descrie un amic german reacţia tacită a Occidentului). România s-a abţinut de la orice altă poziţie oficială tranşantă în afara celei prin care se disculpă în faţa acuzaţiilor aduse de un guvern moldovenesc paranoic (spre deosebire de instituţiile publice române, mass-media şi societatea civilă au avut o reacţie admirabilă!).

« Dacă nu reuşim nici acum, atunci nu mai îmi rămîne altceva de făcut decît să plec», îmi mărturiseşte cu tristeţe Iuri. În aceste zile, sentimentul cel mai pregnant la Chişinău, în afară de speranţa timidă, este singurătatea şi abandonul. Singurătate care dă apă la moară guvernului comunist, ce mulţumeşte solemn UE şi SUA pentru (non ?) reacţia lor echilibrată. Dacă lucrurile nu se schimbă, dacă Europa persistă în atitudinea ei de « splendidă izolare »  s-ar putea ca în aceste zile să nu fi asistat la o revoluţie a florilor, aşa cum şi-au dorit-o cei care azi sunt persecutaţi, ci doar la o revoltă a orfanilor Europei.

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2009

Este Obama un conservator social?

Este Obama un politician de stînga sau de dreapta? Iată o întrebare pe care nu mi-aş fi pus-o dacă nu ar fi existat atît de multe informaţii contradictorii cu privire la apartenenţa ideologică a proaspătului cîştigător al cursei prezidenţiale din SUA. Între emblema de comunist aplicată de unii membri ai extremei drepte din America şi cea de conservator social, cu care l-au etichetat reprezentanţii stîngii radicale din Europa, distanţa e uriaşă, iar consensul imposibil. Dincolo de declaraţiile partizane, constat că şi pe celebrul site www.political compass.org, care încearcă să ofere o distribuţie pe axa stînga/dreapta a candidaţilor americani la alegerile prezidenţiale din anul acesta, dar şi a altor lideri politici mondiali, Obama nu se situează nicăieri în altă parte decît în cadranul din dreapta, alături de politicieni precum Berlusconi sau Bush, chiar dacă se află considerabil mai la centru decît aceştia. Care este culoarea doctrinară a lui Barack Obama?

Elimin din start ipoteza conform căreia ar fi un comunist: nimic din declaraţiile, programul sau afirmaţiile cuprinse în cărţile sale nu îl recomandă ca avînd altceva în comun cu această ideologie în afară de împărtăşirea unor valori generale de stînga, precum solidaritatea socială sau credinţa în justeţea şi utilitatea re-distribuţiei. Dar este oare Obama, într-adevăr, un politician de stînga? Este o întrebare pe care am întîlnit-o în publicaţii consacrate ale stîngii europene, precum Le Monde Diplomatique, sau pe care am auzit-o din gura unor ideologi reputaţi ai noii stîngi româneşti, conectaţi puternic la socialismul european.

Cîteva chestiuni par a-i deranja, mai ales, pe stîngiştii din Europa. Una dintre ele este sistemul de impozitare propus de Barack Obama, care prevede eliminarea facilităţilor fiscale pentru cei bogaţi şi taxarea lor suplimentară. Un studiu efectuat de Tax Policy Centre din SUA şi citat de The Economist arată că urmarea planului de impozitare a lui Barack Obama va fi creşterea cu 5,4% a veniturilor celor 20% dintre cei mai săraci cetăţeni americani şi scăderea cu 8% a veniturilor celor 1% cei mai bogaţi americani. Modest, irelevant şi insuficient pentru standardele stîngii, care se arată revoltată de faptul că familiile americane care au doi membri şi venituri de pînă la 250.000 USD sînt considerate ca făcînd parte din clasa mijlocie, în loc să fie declarate putred de bogate şi taxate pe rupte! Stînga este sceptică faţă de asemenea iniţiative ipocrite şi invocă cu patos cifra neliniştitoare a celor aproape 40.000 de americani ce trăiesc sub pragul sărăciei, care în America se situează la 10.400 USD pentru o familie cu un singur membru şi 14.000 pentru o familie cu doi membri. Deşi preocupat de problematica sărăciei, sinceritatea lui Obama în această chestiune este pusă la îndoială de afirmaţiile „revoltătoare“ prin care se încumetă să declare că sărăcia americanilor nu este totuna cu cea a altor săraci din lume şi că, oricît de sărac ar fi un american, tot are parte de apă curentă, de o locuinţă decentă, televizoare şi aparatură electrocasnică, fără a pune la socoteală că 73% dintre gospodăriile considerate sărace deţin o maşină. I se reproşează o etică prin care sînt prea mult acuzate discriminările bazate pe criterii de rasă sau gen şi care îl face să uite că proletariatul nu are culoare naţională: singurul lucru important este exploatarea claselor inferioare. Nici măcar atunci cînd vorbeşte de rasă sau gen nu pare să satisfacă sensibilităţile stîngiste: i se reproşează excesul de empatie pentru poziţiile adversarilor. Într-adevăr, Obama s-a abţinut de la înfierarea crîncenă a celor care se opun avortului sau a celor care consideră homosexualitatea o deviere şi şi-a declarat admiraţia faţă de unele măsuri promovate de Ronald Reagan. Fără a renunţa la propriile credinţe, Obama se delectează cu acrobaţii intelectuale exersînd în mod ilicit înţelegerea motivaţiilor adversarilor din spectrul de dreapta! Cu alte cuvinte, nu este un adevărat ideolog şi se pare că nici nu îşi doreşte aceasta, din moment ce afirmă chiar în cartea sa – Îndrăzneala de a spera – că „ideologia nu ţine cont de faptele care pun teoria sub semnul întrebării“.

Lista reproşurilor ar putea continua, mergînd de la chestiunile de politică externă, în care Obama nu e suficient de tranşant pentru a pune capăt hegemoniei americane, pînă la cele de natură culturală, unde Obama suferă de un respect excesiv al tradiţiilor care ar trebui, iată, date de toţi pereţii.

Aşadar, în ce punct al spectrului stînga-dreapta se situează Barack Obama? Îmi vine în minte dilema vînzătorului de îngheţată, consacrată în ştiinţele politice: doi vînzători de îngheţată se află pe o plajă, unul la extremitatea stîngă, şi altul la cea dreaptă, ambii lăudîndu-şi în gura mare marfa. Pentru a se putea face auziţi de cît mai multă lume, este logic ca fiecare să se apropie cît mai mult de centru – dar nu atît de mult încît să rişte să nu mai fie auzit de cumpărătorii din extremitatea plajei de unde a plecat şi să ajungă să concureze pentru acelaşi segment de potenţiali clienţi ca şi rivalul său. Formula găsită de Obama pentru a răspunde acestei dileme a funcţionat în SUA, unde mişcările de la extrema stîngă sînt destul de firave şi nu au mers niciodată atît de departe încît să pledeze pentru o schimbare violentă de regim sau pentru o abolire totală a proprietăţii private.

Nu acelaşi lucru e valabil pentru stînga europeană sau cea mondială şi cred că aici rezidă explicaţia pentru situarea lui Obama în cadranul de dreapta al axei doctrinare. Ce ne facem totuşi dacă distanţa de la extremitatea stîngă pînă la centrul spectrului nu este egală cu distanţa de la centru la extrema dreaptă a spectrului politic? În teorie, distanţa de la centru la fiecare extremitate ar trebui să fie aproximativ aceeaşi, dar în practică, la ora actuală, lideri precum Chávez sau Castro nu au un echivalent la capătul de extremă dreaptă al spectrului, oponenţii lor fiind politicieni ca Sarah Palin sau, în varianta cu adevărat sumbră, ca Jörg Haider!

Atunci cînd Chávez devine standardul în funcţie de care evaluezi orientarea de stînga a unui politician sau partid, este natural ca Barack Obama să apară drept un conservator plictisitor şi demodat! Din fericire – pentru cei mai mulţi dintre noi!

 

Publicat in Dilema Veche, decembie 2008

Fantanile basarabene – intre traditie si capitalism salbatic

Motto:

 

Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce

gura, inima ne-adapă.

 

Lucian Blaga

 

 

 

Din vremuri străvechi, săpatul fântânilor nu era o îndeletnicire ca oricare alta. O nouă fântâna săpată în adâncuri însemna o sursa de apă în plus, iar apa e o condiţie indispensabilă pentru perpetuarea vieţii.

 

Astăzi, în satele din Republica Moldova, obiceiurile şi stilul de viaţă specific lumii moderne pătrund tot mai adânc, în special din cauza numeroşilor migraţi care lucrează în statele din vestul Europei. Numai în primele luni ale lui 2008, banii trimişi acasă de aceştia au atins echivalentul venitului global la bugetul de stat din aceeaşi perioadă (aproximativ 300 mil. Euro). Datorită  acestor bani, dar şi a standardelor de viaţă cu care moldovenii s-au familiarizat tot muncind în lumea aşa zis “civilizată”,  se înalţă case noi, dotate cu utilităţi moderne. Noi şi noi fântâni răsar în curţile oamenilor. Apa nu mai reprezintă doar lichidul miraculos prin care viaţa devine posibilă, ci şi o necesitate practică, născută din cerinţele impuse de o nouă viziune asupra igienei şi  confortului.

 

Apa este şi o afacere  pentru cine ştie să sesizeze oportunităţile economice create de schimbare. Într-un stat în care afacerile corecte şi fair play-ul sunt vorbe goale, au apărut o sumedenie de aşa numite companii, gata să se înfrupte oricând din banii câştigaţi prin străinătăţi îndepărtate: cine doreşte să-şi facă o fântână, nu are decât să semneze un contract cu o asemenea companie, prin care aceasta din urmă se angajează să sape până la 15 metri adâncime contra unei sume fixe. Dacă până la această adâncime se dă de apă, atunci plătitorul se poate considera norocos. Dacă nu, atunci fântânarii îşi strâng frumos catrafusele şi pleacă acasă, fără a înapoia nici un ban din suma încasată, evident, în avans.

Apa e un moft al lui dumnezeu, descoperirea  ei ţine de noroc şi de o mulţime de alţi factori ce scapă controlului uman, prin urmare nimeni nu poate garanta ceva în care intervenţia divinităţii este atât de hotărâtoare. Pe acest fondal, în care superstiţii vechi se amestecă cu mentalităţi noi, cu  bani occidentali şi zvâcniri de capitalism sălbatic, săpatul unei fântâni devine o aventură plină de imprevizibil, ale căror costuri nu pot fi niciodată estimate anticipat şi ale cărei consecinţe morale sunt stigmatizante. Pentru că, gândesc oamenii, asupra celui ce vrea să îşi facă o fântână şi nu reuşeşte să dea de apă atârnă păcate grele. Altfel, de ce i-ar refuza dumnezeu accesul la ceea ce reprezintă însăşi sursa vieţii?

 

Desigur, locuitorii satelor basarabene au nevoie de apă curentă ca să poată face baie caldă seara, să îşi instaleze maşini de spălat automate, să nu mai spele vasele în lighean, ci în chiuvetă. Cu toţii ştiu care este scopul acestei aventuri costisitoare pentru cei mai mulţi dintre ei, dar de undeva, din trecut, în pofida anilor de comunism care le-a repetat în neştire că religia este opiumul popoarelor, interzicându-le până şi botezul pruncilor, caracterul sacru al apei răzbate persistent ca un parfum învechit care îmbibă faptele, gândurile şi obiceiurile tuturor celor implicaţi în săpatul unei fântâni. Într-un gest de solidaritate, toţi vecinii celui care îşi sapă în curte o fântână se mobilizează pentru a da o mână de ajutor. Astfel,  tot felul de daruri încep să curgă la casa omului cu pricina: o vecină contribuie aducând trei bolovane de brânză de vaci şi o putină de smântână, alta –o canistră cu ulei, o a  treia – o bancnotă de 10 euro si 100 de lei moldoveneşti şi tot aşa mai departe. Fântânarii trebuie hrăniţi şi adăpaţi de 3 ori pe zi şi acest efort este şi trebuie să fie unul colectiv.  La fel ca însăşi viaţa….

 

De atâta abundenţă, se întâmplă  ca fântânarii să uite care e scopul exact al aflării lor în curtea omului şi în uneori mai trag la măsea, încheindu-şi ziua de muncă fix după trei ore în care nu au făcut altceva decât să mănânce şi să bea, mai ales să bea… Prescurtarea programului nu convine celor care plătesc, dar nimeni nu îndrăzneşte să cârtească, în afara unui tânăr care munceşte în Portugalia şi care ştie  din proprie experienţă  cum ar trebui să arate o  adevărată zi de muncă.

 

-Şşşş…..taci, taci! Nu trebuie să ne enervăm!  îl mustră terifiaţi şi îl imploră ceilalţi membri ai familiei.

 

Atunci când se sapă o fântână, e bine să eviţi orice supărare, să elimini orice energie negativă care se abate asupra ta, altfel alungi apele din adâncuri şi atragi mânia divină asupra-ţi. Apa înseamnă viaţă, viaţa înseamnă iubire, iertare, compasiune. „Aşa se face, altfel nu dai de apă!”, mi se explică. Este un răspuns care convine mai ales fântânarilor iubitori de vin şi care întârzie întreg procesul cu cel puţin o săptămână, dar sunt puţini ţărani în Basarabia care au înţeles că timpul înseamnă bani. Se pare că, într-adevăr, veşnicia e la ea acasă în acele sate uitate de lume, iar lipsa banilor, deşi neplăcută, nu este un motiv de nelinişte, mai ales că alcoolul îmblânzeşte orice durere. Vorba preşedintelui ţării, tovarăşul Voronin: „Nu suntem deloc săraci, dar încă nu ne-am pus pe treaba cum trebuie”.

 

Şi  chiar dacă oamenii se pun pe treabă, cu Dumnezeu nu te poţi pune. Fântânarii au dat de un strat de calcar, a cărui grosime nu o pot evalua. De două zile sapă, sapă, dar nu avansează prea mult: asta se întâmplă din cauza programului de lucru cam scurt, din cauza tehnologiei care nu este de ultimă oră şi, evident, din cauza voinţei divine. Cum primele două aspecte sunt incontrolabile sau în afara puterii gospodarilor care îşi fac fântână în curte, stăpâna casei decide să remedieze  cea de-a treia problemă: se trezeşte cu noaptea în cap şi pleacă la o mănăstire aflată la 50 de km depărtare ca să îşi regleze conturile cu Dumnezeu. Face o donaţie mănăstirii, se spovedeşte de păcate, ia binecuvântarea preotului şi spre seară se întoarce acasă. Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere în rândul populaţiei din Moldova (77% conform ultimului Barometru de Opinie Publică).

 

Peste încă o zi stratul de calcar a fost depăşit şi fântânarii sapă iar în argilă. Mă apropii de puţul cu pricina încercând să îi apreciez adâncimea şi dintr-o dată văd feţele lor îngrozite, cu ochii holbaţi, aud strigătele lor  speriate şi îi văd îndreptându-se spre mine ca o hoardă de tătari care gesticulează disperat. Tot ce pot desluşi este un  „Nu!!!” urlat pe toate tonurile posibile, apoi mi se explică că femeile nu au voie să se uite în fântână până când aceasta nu a fost sfinţită. Îmi vine să râd, dar mă abţin din răsputeri: îmi amintesc că fac parte dintr-o specie spurcată, ca unele semene de-ale mele erau arse pe rug acum câteva sute de ani, că aducem ghinionul şi că în bisericile ortodoxe şi azi este interzisă intrarea femeilor în altare. 50 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de democraţie nu au reuşit să spele impurităţile de pe chipul femeii, mai puternice decât încercările de modernizare…

 

Există prejudecăţi şi superstiţii care se şterg greu, care rezistă tuturor regimurilor politice şi tuturor ideologiilor. Ce-i drept, cele care convin cel mai puţin dispar cel mai repede. De exemplu, nimeni nu pare să îşi mai aducă aminte că în trecut tradiţia spunea că fântânarii nu trebuie să ia bani pentru munca lor. Apa vine de la dumnezeu, el nu ne-a vândut-o, prin urmare nu poţi face o afacere dintr-un dar divin. Tot ce îşi mai amintesc oamenii în prezent din această tradiţie este că dacă dumnezeu nu vrea să dăruiască apă, îţi iei frumos banii şi pleci, pentru că nu te poţi pune cu cel de sus! E un bun compromis între capitalism şi divinitate…

 

Peste încă două zile şuvoiul de apă a ţâşnit strălucitor şi rece printre argila lipicioasă. Toată lumea e fericită, se aprind lumânări, se dăruiesc pâini împletite, ulcioare sclipicioase fabricate în China şi, evident,  se fac ultimele plăţi. Stăpâna casei se învârte plângând de bucurie în jurul proaspăt săpatei fântâni, neîndrăznind să se apropie prea mult pentru că, după cum spuneam mai sus, femeia este impură. Se pare însă că toţi au uitat că plăţile, de la prima până la ultima, au fost făcute din banii trimişi acasă de fiica care  îngrijeşte un bătrân în Italia. Gurile rele spun că se prostituează, dar asta nu are nici o importanţă, pentru că banii nu au miros… 

 

 Publicat in Dilema Veche, august 2008

 

La Portile Europei

Ce este o frontiera? O frontiera este o linie care desparte doua entităţi; este un început, dar este in egala măsura si un sfârşit. După 2007, pentru europeni graniţa de est a României a devenit echivalentă cu capătul Europei. Pentru cetăţenii din Republica Moldova Vama Sculeni si-a dobândit cu repeziciune numele de Porţile Europei. Acolo începe Europa: prosperitatea, normalitatea, ordinea, viata. Şoferi de microbuze bătătoresc zona în lung si în lat in căutare de pasageri pe care sa ii treacă graniţa contra cost, dar traficul de persoane s-a diminuat simţitor o data cu introducerea sistemului de vize in 2007 si afacerea nu mai este atât de rentabila cum era înainte. Insa inventivitatea celor aflaţi la strâmtoare nu cunoaşte limite: dacă traficul cu calatori nu este profitabil, cel cu invitaţii înfloreşte ! Pentru a putea solicita viza la consulatul României de la Chişinău, cetăţenii moldoveni au nevoie de o invitaţie din partea unui cetăţean român,  invitaţie care se poate obţine prin diferiţi  intermediari  contra  sumei de 50 de euro…

 

Pentru mulţi bătrâni din zonă, frontiera  devenită impenetrabilă peste noapte are aerul unei glume care cu trecerea timpului s-a  transformat intr-un fapt  a cărui gravitate era de neînchipuit înainte de a se fi produs. Numai dacă nu se suprapune peste o importantă bariera geografică, o nouă frontieră  este întotdeauna o lamă care taie în carne vie şi separă ţesuturile concrescute organic. Când Basarabia a fost încorporată în URSS în 1944, doamna E.J.  era proaspăt căsătorită cu un  tânăr din Sculeniul de pe malul stâng al Prutului, ea însăşi fiind născută în satul cu acelaşi nume, dar pe malul drept al râului. Sarma ghimpată a ţinut-o despărţită de familia sa pana la căderea URSS, când a putut să îşi revadă fraţii  pe care cu greu i-a recunoscut din cauza ridurilor. Intre timp, si faţa ei devenise brăzdata de însemnele trecerii timpului, iar mâinile îi purtau urmele torturilor la care fusese supusă de puterea sovietică în timpul interogatoriilor de la Comandatură, unde era întrebată obsesiv dacă a aflat ceva de la fraţii de dincolo de Prut despre planurile «expansioniste » ale moşierilor romani.

Aceeaşi poveste, doar că stropită cu mai mult sânge, o regăsim în satele de pe frontiera româno-ucraineană. În 1940, mânaţi de frica represiunilor regimului sovietic, familii întregi au încercat să traverseze frontiera şi să treacă în România. Din întreaga familie, doar tatăl doamnei Zinovia a reuşit să treacă de partea cealaltă a graniţei, în timp ce ea a rămas să zacă în braţele mamei răpuse de împuşcăturile grănicerilor. Revenită din Kazahstan, unde a fost deportată cu alte rude, doamna Zinovia priveşte spre linia orizontului din cimitirul în care zac osemintele celor căzuţi în acea încercare fatală: graniţa, dincolo de care se află tatăl ei, probabil mort în prezent, se vede cu ochiul liber. O distanţă infimă, care  pentru ea este o călătorie imposibilă.

 

Astăzi, ca şi în trecut, întâlnirile cu fraţii din dreapta Prutului au devenit anevoioase şi mai ales costisitoare, pentru că penetrabilitatea frontierei s-a dovedit a fi o iluzie risipită rapid :  întâi,  atunci când paşapoartele sovietice nu au mai fost valabile pentru trecerea frontierei. Într-un stat  a cărei clasă politică e marcată de nostalgia vremurilor apuse ale imperiului sovietic, dobândirea noilor acte de identitate moldoveneşti a fost descurajată sistematic prin practicarea unor costuri prohibitive pentru o ţară unde problema supravieţuirii are întâietate. La ora actuală, în Republica Moldova există conform surselor oficiale  395 000  de posesori ai paşapoartelor de tip sovietic, iar o hotărâre de guvern prelungeşte pe viaţă valabilitatea acestor acte. Cu alte cuvinte,  mai bine de o zecime din populaţia ţării este captiva unui stat care azi nu mai există pe harta lumii.  

 

În 2007, după aderarea României la UE, lucrurile au luat o turnură şi mai gravă pentru cei rămaşi în afara Europei. Pentru o bună parte dintre locuitorii satelor de pe graniţa, oraşele  Iaşi si Galaţi erau centrele urbane si comerciale cele mai apropiate : Chişinăul se afla la o distanţă de…Sculeni, in timp ce Iaşiul e doar la 14 km. Autobaza din satul  Colibaşi, din raionul Cahul, cuprindea 62 de autobuze care ii transportau zilnic pe locuitorii satelor din împrejurimi la Galaţi.  Galaţiul, ca si Iaşul, erau principala piaţă de desfacere a producţiei  agricole din gospodăriile ţăranilor. După 2007, autobuzele nu au mai avut pe cine sa transporte din cauza sistemului de vize anevoios şi au fost  vândute, iar mulţi dintre săteni, văzându-si afacerile ruinate si sursele de venituri drastic diminuate, au luat drumul migraţiei, plecând să muncească în Spania sau în Italia. Primarul satului Manta, aflat chiar pe frontiera, ne mărturiseşte cu vocea vibrând de emoţie ca pe 1 iunie, de ziua copiilor, la sărbătoarea din sat majoritatea copiilor veniseră însoţiţi doar de bunici, pentru ca părinţii lor au părăsit satul – si tara, totodată. In biroul sau, primarul afişează mândru un steag in miniatura al Uniunii Europene, împărtăşindu-ne speranţa ca intr-o buna zi, când primăria va dispune de fonduri, ar vrea sa arboreze un mare drapel albastru cu steluţe de aur  direct in fata primarii.  «As  vrea sa mai găsesc un nebun ca mine, care sa vrea sa schimbe lumea, apoi încă unul, si încet încet sa înnebunim cu toţii », ni se confesează, deplangandu-si singurătatea in peisajul politic moldovenesc. A fost ales ca si primar din partea PPCD, o data port-drapelul românismului şi susţinătorul integrării europene, dar apropierea tot mai mare dintre  liderul PPCD si Partidul Comuniştilor l-a determinat sa îşi dea demisia din formaţiunea politica condusa de Iurie Roşca.

 

In  regiunea de frontiera, principalul motiv de indignare fata de partidul comunist, aflat la putere, este legata de tergiversarea semnării cu România a Convenţiei privind micul trafic de frontiera, prin care s-ar stabili condiţiile de circulaţie simplificata pentru locuitorii din zona regiunii frontaliere. Conform Regulamentului european privind micul trafic de frontiera, convenţiile de acest tip  îşi exercita forţa  juridica pe o raza de 30 km a zonei de frontiera comuna a statului membru UE si cea a statului terţ vecin, dar autorităţile de la Chişinău încearcă sa extindă Convenţia si asupra altor zone din RM, inclusiv asupra regiunii transnistrene, sperând sa îşi multiplice astfel capitalul electoral, chiar daca solicitarea lor  este o aberaţie fără noima, ce vine in contradicţie cu legislaţia europeană. Foarte probabil, Voronin si apropiaţii săi ştiu acest lucru, dar spera ca prin refuzul semnării  convenţiei privind micul trafic vor determina autorităţile romane sa semneze Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre România si Republica Moldova. Logica argumentului lor este una paralizanta : din moment ce tratatul privind micul trafic conţine noţiunea de frontiera moldo-romana, cum putem şti unde se afla frontiera respectivă din moment ce nu există un  tratat semnat in acest sens ?

 

Iar frontiera este acolo unde a fost începând cu 1944…un gard de sarma ghimpata, lung de  câteva sute de kilometri, care înainte despărţea doar două state,  desparte acum Europa de « restul » Europei…. Autorităţile raionului Ungheni au avut o iniţiativă de eliminare a gardului de sarma ghimpată de pe teritoriul raionului Ungheni, dar reacţia plina de înţelepciune a lui Voronin nu a întârziat sa apăra : « Sârma ghimpata nu e a voastră ! », a declarat el, după care i-a ameninţat cu puşcăria pe membrii consiliului raional. Si dacă sârma nu este a lor, o bună parte din terenurile de după sarma ghimpată   le aparţin de iure lor sau localnicilor din zona – gardul nu urmează cu fidelitate linia Prutului, între rău si  gard întinzându-se o fâşie de pământ care pe alocuri ajunge la 7 km lăţime. In satul Taxobeni, zilnic, dimineaţa si seara, ţăranii  îşi iau vaca de funie si se prezintă la poarta pichetului de grăniceri : grănicerul de serviciu le căuta numele pe o lista, apoi deschide lăcatul de la poarta si ii lasă sa îşi duca animalul la pascut de partea cealaltă a gardului de sarma, unde  taxobenenii isi au terenurile.

 

O porţiune de sarma ghimpata din zona de sud a frontierei a fost înlăturata in 1990, in perioada Perestroika, la iniţiativa unui deputat al URSS din Cahul, Simion Platon. Era in perioada in care Gorbaciov vehicula ideea Casei Comune Europene si când căderea zidurilor de sârma sau de piatră părea posibila. Astăzi zidurile cad mai greu, Europa se înconjoară de frontiere securizate si controlate, pentru a-si pune la adăpost stabilitatea si prosperitatea clădite de-a lungul timpului, iar la umbra marii case comune a  acesteia înfloresc regimuri mafiote despre care se ştie prea puţin si care interesează pe prea puţini.

 

Publicat in Dilema Veche, 2008

Reflecţii cubaneze

 

 

 

Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită  în suflet că mă voi întâlni, peste ani,  cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică care se destrâma sub ochii mei de copil nedumerit.  Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe câmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai târziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic  “monolit”,  iar întrebarea Ce s-ar fi întâmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit ? a rămas să atârne retoric peste anii maturităţii. Ma roade gândul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din  Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mâna şi l-am luat în maşină.  Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat  că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie  pentru fiecare bărbat cubanez o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mândru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică :  Para estar preparados de luchar contra  nuestros  enemigos, los americanos !  (Ca sa fim pregatiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri , americanii). Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, dedicaţie şi înverşunare chiar din partea unui ţăran  cu picioarele goale şi batătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întâlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor 10 zile, cât am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist anti-american. Nu am regăsit nici un fel de patos de orice altă natură.  Atunci când sunt întrebaţi despre Fidel, chiar dacă lider maximo nu a mai apărut demult în public şi Raul îi ţine locul, cubanezii  răspund evaziv,  se laudă cu sistemul de sănătate, accesibil tuturor, cu securitatea care domneşte în ţară, spre deosebire de alte state din America Latină, cu şcolile  şi lipsa analfabetismului, dar rareori vorbesc despre Fidel şi politică. O să auzi asta de la orice cubanez, o să vezi asta pe afişele uriaşe cu conţinut propagandistic plasate la fiecare câţiva kilometri pe şoselele naţionale.

Există altceva, însă, care  îmi aminteşte de copilăria mea sovietică. E un soi de solidaritate umană născută din sărăcie, din nevoile comune. Am luat o maşină de la un birou de închirieri auto, anunţând persoana de contact de acolo că vom merge la Cienfuegos.  Vădit dezamăgit, cubanezul îşi pune mâinile în cap : « Ah, ce rău îmi pare că nu am ştiut din timp că veţi merge la Cienfugeos, aş fi mers şi eu cu nevasta, ea nu a fost niciodată acolo ! ».  Noţiunea de proprietate privată, ca şi cea de spaţiu privat sunt  foarte vagi, dar asta nu datorită succesului  ideologiei comuniste, ci precarităţii economice, a lipsei de resurse şi  mijloace. În aceste condiţii, colaborarea şi capitalul social devin ingrediente esenţiale ale supravieţuirii. Menajera de la hotel ne povesteşte uluită  întâmplarea a doi turişti canadieni care au ajuns să descopere abia în Cuba că sunt din acelaşi oraş şi locuiesc pe aceeaşi stradă. În Cuba toţi se cunosc, totul este la comun, toţi împrumută unul de la altul, iar dacă vecinul are telefon,  tu nu ai nevoie de aşa ceva, poţi să încerci să cumperi un cuptor electric,  pe care îl va folosi şi proprietarul telefonului.

 

După destrămarea URSS şi pierderea ajutoarelor, criza economică a fost foarte abruptă, astfel încât regimul a permis o uşoară descentralizare economică, arătând o toleranţă relativă  faţă de iniţiativa privată. Aşa numitele paladares, restaurante domestice, mai există şi astăzi, dar sunt mai puţine numeric, pentru că speriat de pierderea controlului,  el lider maximo a  decapitat treptat o serie din măsurile reformiste de la începutul anilor 90, pentru a  reimpune controlul de la centru şi pentru a evita polarizarea societăţii.

Cu toate aceste eforturi, societatea cubaneză nu este una egalitară. Privilegiaţii sistemului sunt cei care lucrează în turism sau au reuşit să dezvolte mici afaceri de succes având girul regimului. Vivian este ofiţer  de relaţii cu publicul la un mare hotel destinat exclusiv stărinilor, vorbeşte ruseşte pentru căa  studiat la Baku, are o fiică care studiază fizica în Havana şi locuieşte într-un apartament cu o cameră, a cărui chirie costă 50 de dolari pe lună. Asta în condiţiile în care salariile lunare ale cubanezilor rareori depăşesc suma de 20-25 de dolari. Colegul ei, şi el angajat necalificat la acelaşi hotel, poartă un lanţ gros de aur la gât,  un inel impresionant din acelaşi metal pe deget, plângându-se că nu poate să invite în vizită la el acasă pe nimeni, în afara rudelor foarte apropiate. Motivul: şi-a dotat casa conform standardelor occidentale de viaţă, cu gresie, faianţă, parchet, TV color, iar acest lucru ar putea să atragă suspiciunile unor vecini  răuvoitori şi să îi creeze probleme cu regimul, iscând întrebări nedorite despre sursele de finanţare a  amenajărilor interioare. Dacă nu eşti parte din nomenclatură, prosperitatea  este ilegală şi e mai bine să o ţii ascunsă. „Avem de toate aici în Cuba, climă bună, educaţie, sănătate, tot ce ne lipseşte este libertatea”, ne spune el.

 Prosperitatea în stil cubanez este ceva foarte special, atâta timp cât din salariile obţinute legal un cobanez abia dacă îşi permite să plătească  raţia alimentară lunară, care se rezumă la cantităţi modeste de fasole, orez, zahăr, făină, ceva pastă de dinţi şi foarte rar carne sau peşte. „Fidel consideră că a mânca  carne face rău sănătăţii cubanezilor”, afirmă sarcastic Raul, un alt cubanez,  şofer de taxi, care estimează cam la 200 de dolari suma necesară unei familii de 2 persoane pentru un trai decent – adică de 10 ori mai mult decât salariul mediu al unui cubanez obişnuit. Raul se descurcă, evident având protecţia nomenclaturii – realizăm asta atunci când se salută cu toţi poliţiştii, de altfel numeroşi pe şoselele cubaneze, ocazie cu care ne anunţă că pe vremuri a lucrat şi el în poliţie.

Totul în Cuba reflectă existenţa acestui dualism, a unei societăţi în care tot ceea ce are legătură cu aspectele materiale ale vieţii este prilej de frustrare, încordare, duplicitate. Până şi existenţa unei monede duble – pe de o parte, peso-ul naţional, în care cubanezii îşi primesc salariile lunare şi pe de altă parte,  peso convertibil (CUC).  Acesta din urmă are aproximativ aceeaşi valoare ca şi un dolar  american şi este singura monedă  cu care poţi cumpăra produse cum ar fi şampon, maioneză,  ketchup sau o masă la un restaurant rezervat turiştilor străini, care costă cât dublul unui salariu mediu cubanez. Deşi nu abundă, cubanezii nu lipsesc de la aceste restaurante.  

Relativ puţin vizibilă pentru noi, care suntem obişnuiţi să admirăm termopanele lui Năstase, nomenclatura cubaneză înstărită este o prezenţă şocantă prin comparaţie cu gloatele de ţărani cubanezi din adâncul insulei, unde nu există mijloace de transport suficiente şi unde poţi vedea localnici pe cai la tot pasul. În munţii din preajma oraşului colonial Trinidad de Cuba  ne-am oprit pentru a admira vederea suberbă, cu Marea Caraibelor unduindu-şi apele la orizont. Alături de noi era parcată o Skoda Octavia nou nouţă strălucind sub soarele tropical ca un peşte  oceanic, din  care a ieşit un cuplu îmbrăcat elegant, cu  trupuri bine făcute, cu bijuterii şi ceasuri de lux,  pe care i-am crezut a fi turişti spanioli. Ei, nu, erau cubanezi, cubanezi nativi  din nord-estul insulei, care făceau turism în week end!

Un număr foarte mare de cubanezi lucrează în Miami, iar banii trimişi acasă sunt unul dintre pilonii economiei cubaneze, alături de ajutoarele   lui Chavez, „moştenitorul” istoric al rolului URSS de  protector şi finanţator al regimului castrist.  Banii trimişi acasă de cubanezii migranţi se ridică  până la 1 miliard de dolari pe an, aşa că orice cubanez empatizează şi e familiar cu răspunsul la întrebarea noastră pusă sub formă de glumă:  Ştiţi ce face un român când rămâne fără bani? Schimbă 100 de dolari!  

Florida este un fel de Cuba fără Fidel, obiţnuiesc să spună  cubanezii.

Incursiunea în miezul vieţii comuniste cubaneze a fost pentru mine o excursie fantastico-ştiinţifică într-o viaţă virtuală,   care în alte circumstanţe istorice ar fi putut reprezenta  viaţa mea de toate zilele. O incursiune care  îmi  risipeşte dubiile  referitoare la posibilul meu traseu de activistă comunistă. Mi-e destul de clară soarta idelurilor mele  sovietice, deja puternic contrazise  în perioadele de muncă voluntară în kolhozurile sovietice, când colegii mei, laolaltă cu profesorii care la ore ţineau discursuri despre Lenin şi Marx  îşi îndesau genţile cu merele sau prunele de care eu nu îndrăzneam să mă ating pentru că făceau parte din averea poporului sovietic . În Cuba aproape toţi au cam renunţat la aceste idealuri, iar dovada cea mai bună este comportamentul lor subversiv, orientat către soluţii de supravieţuire şi către păcălirea sistemului, cum făceau şi profesorii mei pe vremuri. Nu trebuie să fii nici foarte educat, nici disident politic pentru a-ţi aduce contribuţia individuală la opera subversivă  a poporului cubanez: e suficient să  nu îţi ajungă raţia alimentară lunară, ceea ce nu e deloc complicat.

Slăbiciunea comunismului cubanez – şi nu numai a acestuia – nu este ideologia sa, ci incapacitatea de a crea legături sustenabile  între ideile promovate şi realităţile cotidiene, iar atunci când se încearcă realizarea acestui obiectiv prin forţă, rezultatul este o putrefacţie lentă şi chinuitoare a sistemului, dublată de apariţia tenebroasă a unor sub-sisteme care paralizează funcţionarea corpului în interiorul căruia s-au dezvoltat. Explozia acestora este împiedicată doar de teroare, de aceea, în aceste zile soarta  comunismului cubanez este mai nesigură ca oricând. Fidel se bucură, mai ales în rândul generaţiei mai în vârstă, de o autoritate izvorâtă din legenda şi din legitimitatea pe care i le conferea, pe bună dreptate, rolul său determinant în istoria revoluţiei cubaneze.  Era un fel de zeu, care, chiar şi atunci când era detestat, impunea o frică sacră. Puţin probabil că acest lucru se va repeta în cazul lui  Raul Castro, dar mai ales în cazul celui care îi va urma. Pentru a împiedica explozia unui regim încordat la maxim, agresat de imaginile abundenţei capitaliste, oricine ar veni la conducere  va fi obligat să se facă popular prin alte mijloace decât coerciţia. Nebeneficiind de aura  mistico-înfricoşătoare a lui Fidel, el nu îşi va putea câştiga popularitatea decât prin măsuri de relaxare a  sistemului. Unde duce asemenea relaxare ne-a arătat  clar, acum aproape 20 de ani, perestroika sovietică.

 

 

Publicat in Dilema Veche, februarie 2008

Serbia – alegeri anticipate pentru un viitor problematic

 

 

“Am fost pedepsiţi de 3 ori în istoria noastră recentă: mai intâi Milosevic, apoi războiul, iar acum Kosovo”, îmi mărturiseşte o tânără din Serbia, susţinătoare a formaţiunii  lui Boris Tadic în alegerile anticipate din 11 mai. Acest sentiment de victimizare – chiar dacă unele dintre sancţiuni sunt auto-fabricate, cum e Milosevic – îl vei regăsi la cei mai mulţi dintre sârbi. Spre deosebire de majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Sud Est, dupa căderea zidului Berlinului istoria Serbiei  s-a confruntat  cu  aşa numita « recesiune a tranziţiei »  -  fenomen  pe care sârbii l-au trăit ca pe o degradare permamentă şi din care nu şi-au revenit până în prezent.  În timp ce nouă, românilor, anii 80 ai secolului trecut ne evocă imaginea unei lumi claustrate, izolate în singurătatea istoriei si absurdităţiii sale, pentru sârbi această perioadă  are o cu totul altă conotaţie. Anii  80 au reprezentat un apogeu al prosperităţii, al bunăstării şi al mobilităţii – iar această percepţie nu  e neapărat  hrănită de sentimente care se înrădăcinează în naţionalismul sârb,  în  ideologii cu tentă stângistă, ortodoxă  sau în aspiraţii aşa zis imperialiste. Senzaţia de declin istoric o vei regăsi inclusiv la minorităţile etnice din Serbia.  D. este de origine croată, locuieşte de mai bine de 30 de ani în Belgrad, susţine independenţa Kosovo şi cu toate astea  îşi aminteşte cu o nostalgie inepuizabilă vremurile de adineaori, când îşi putea petrece sfârşiturile de săptămână în Italia fără a avea nevoie de viză ca acum.  Libera circulaţie a forţei de muncă era o realitate pentru cetăţenii iugoslavi, realitate care ignora  barierele ridicate  de ideologiile politice,  dar care a ajuns un mit după 1989, când, iată, « casa comună a  Europei », promisă de Gorbaciov, este traversată de noi ziduri la fel de impenetrabile pentru sârbi cum erau altădată pentru noi, românii.

Perceperea  istoriei recente sub forma unei descompuneri  nefaste care nu cunoaşte zăbavă  de  aproape 20 de ani încoace o vei regăsi în tristeţea şi în discursurile oamenilor de rând, în reticenţa marilor companii multinaţionale de a investi în Serbia sau în graba cu care şi-au închis fabricile pe care le mai aveau din timpurile de altădată. Peste 60% din populaţia tânără se confruntă cu problema şomajului. Lipsa de încredere în viitor este  o consecinţă nefericită,  dar firească a acestei situaţii, propulsându-i pe sârbi în rândul naţiunilor cele mai pesimiste din regiune, cu un procent de peste 40% din populaţie care se aşteaptă ca anul care vine să fie mai rău decât anul anterior.

Sindromul de victimă a istoriei post-socialiste şi resentimentele pe care le naşte se văd  clar şi în preferinţele sârbilor pentru partidele cu tentă naţionalistă, sindrom accentuat de recenta recunoaştere a independenţei Kosovo. Este o înfrângere care se situează în continuarea escaladei eşecurilor din ultimii  ani. « Noi, sârbii, avem un talent deosebit în a transforma orice chestiune în dispută politică. M-am săturat de atâta politică! Dar Kosovo…Kosovo  e ceva special, e sfânt pentru noi », îmi mărturiseşte un tânăr de 20 de ani, student la o Academie Militară din  nordul Italiei şi care se declară neutru din punct de vedere politic.  59% dintre sârbi  sunt de părere că un Kosovo independent este de natură să destabilizeze regiunea şi  16% se aşteaptă la o reizbucnire a războiului, conform unui sondaj Gallup World Poll.

Sensibilitatea faţă de Kosovo explică şi intenţiile de vot pentru apropiatele alegeri anticipate, convocate ca o consecinţă a demisiei coaliţiei de guvernământ  în urma votului negativ acordat de către forţele pro-europene unei rezoluţii care ar fi stopat eforturile Serbiei de aderare  la UE până când Bruxelles-ul nu ar fi încetat să susţină independenţa Kosovo. Formaţiunea preşedintelui Tadic (DS) şi G17 Plus nu sunt însă dispuse să condiţioneze relaţia cu UE de recunoaşterea de către aceasta a suveranităţii Serbiei asupra Kosovo.  Această polarizare cu privire la chestiunea Kosovo a pus capăt coaliţiei de guvernământ din  care făcea parte DS, partidul pro-european al preşedintelui Tadic, si DSS, partidul cu tentă naţionalistă a premierului Vojislav Kostunica.  Profitâd de isteria naţională pe care a declanşat-o recunoaşterea independenţei fostei provincii sârbe, Kostunica a anunţat  organizarea de  alegeri anticipate, conştient că valul de revoltă va favoriza partidele din spectrul  de dreapta şi cel naţionalist al spectrului politic, printre care se numără şi propriul său partid, DSS. Favoritul în cursa electorală este însă Partidul Radical Sârb (SRS), cu care DSS împărtăşeşte o viziune similară asupra problemei Kosovo şi a viitorului politic al ţării. Nu integrării europene  cu preţul renunţării la Kosovo! – cam astfel poate fi rezumată această viziune comună, împărtăşită în aceste zile de majoritatea cetăţenilor Serbiei. Datele sondajelor referitoare la intenţiile de vot arată că împreună, SRS  şi DSS sunt aproape să întrunească 50% din voturi, suficient pentru a forma o coaliţie de guvernământ. DS împreuna cu G17 Plus abia se ridică la 37,5%, conform aceluiaşi sondaj Gallup.  11 mai, data alegerilor anticipate, va reprezenta un moment  de turnură pentru viitoarele evoluţii politice ale ţării, fără ca problemele care convulsionează societatea sârbă să îşi găsească  şi ele o rezolvare.

Chiar în cazul –puţin probabil conform sondajelor de opinie – al unei  victorii a forţelor pro-europene, fracturile şi clivajele sociale şi politice vor rămâne la fel de vii. 70% dintre sârbi se declară în favoarea integrării în UE, situându-se în rândul celor mai fervenţi susţinători ai integrării europene din regiune. Totuşi, mai puţin de 40 %  intenţionează să voteze cu  formaţiunile politice pro-europene. Este clar că  resentimentul creat de « incidentul » Kosovo este mai puternic decât dorinţa de integrare europeană.  Sigur, în timp plăgile naţionalismului rănit se vor cicatriza, fără să dispară definitiv.  Este de aşteptat ca partidele conservatoare şi naţionaliste să nu mai fie la fel de populare ca acum, când aceste răni abia au fost provocate.  Dar la fel de posibilă este şi scăderea încrederii în partidele pro-europene. « O sa votez cu partidul lui Tadic, dar asta nu va rezolva situaţia Kosovo. Kosovo va rămâne şi mai departe o problemă.  Voi vota cu  DS din lipsă de alte opţiuni şi pentru că ştiu că locul nostru este în Europa, dar nu mă simt reprezentată de nici un partid politic», susţine o tânără cu cetăţenie dublă, sârbă şi germană, angajată a unei organizaţii internaţionale.  În faţa valului crescând de euroscepticism, perspectiva integrării europene se vede şi ea ameninţată, antrenând o mobilizare a electoratului, chiar dacă votul acordat va fi unul negativ, ca cel al tinerei de mai sus. Pe termen lung, însă, acest gen de atitudine va reprezenta un handicap care va fragiliza poziţiile actualilor euro-optimişti.

 Ce va urma după exprimarea acestui vot? O creştere a absenteismului politic ? Un nou val de frustrare, o şi mai accentuată  creştere a pesimismului ? Un nou război pe teritoriul Serbiei, aşa cum se aşteaptă de altfel  un segment important dintre cetăţenii sârbi ? Indiferent de rezultatul alegerilor, tensiunea din interiorul societăţii sârbe va continua să mocnească.  Împăcarea cu propriul trecut şi prezent şi asumarea responsabilităţilor şi greşeilor proprii este un proces anevoios, dar fără parcurgerea acestuia societatea sârbă nu va putea  depăşi contradicţiile care o separă. Chiar dacă  opţiunea pro-europeană va fi dominantă la alegerile din 11 mai, aderarea nu se va produce într-un an sau doi, iar între timp  va fi nevoie de supape pentru eliminarea tensiunilor acumulate.  Uniunea Europeană  însă continuă să se baricadeze cu ziduri greu de trecut, care în limbajul  uşor ezoteric  al expertilor şi birocraţilor europeni poartă  denumirea de frontiere securizate. Semnarea Acordului de Asociere cu Serbia (SAA),   care urma să se producă la finele lunii aprilie, acord care ar fi sporit  capitalului electoral al partidelor pro-europene si  ar furniza o perspectivă clară şi concretă asupra dezvoltării ţăriii, este tergiversată de refuzul Olandei de a semna,  sub pretextul necooperării  depline a Serbiei cu Tribunalul Criminal pentru fosta Iugoslavie de la Haga.

După atâtea « sancţiuni » – unele reale şi unele închipuite –  dar care aruncă un întreg popor în mania persecuţiei,  ar fi timpul  acordării mult aşteptatelor  « recompense », cum ar fi o perspectivă europeană clară sau  facilitarea regimlui de vize pentru intrarea în spaţiul UE.   Nu atât de dragul unei justiţii istorice, care e o chestiune  de perspectivă,  cât mai ales din considerente pragmatice : resentimentele şi auto-victimizarea nu au fost niciodată un bun călăuzitor al popoarelor, coagulându-le în jurul discursurilor naţionaliste şi populiste.  Or, Uniunea Europeană nu îşi poate permite riscul  de a hrăni în continuare cu resentimente şi frustrări butoiul cu naţionalism al Balcanilor de Vest.

 

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2008

Mica Elveţie a Estului

În copilărie, la şcoală ni se spunea că Moldova este mica Elveţie a Estului, iar Chişinăul este asemenea Cetăţii Eterne, un oraş situat între 7 coline. Pentru că nu fusesem la Roma, nici în Elveţia, credeam şi eram mîndră de asta.

După cîţiva ani buni de absenţă din ţară, revin în Chişinău într-o seară cenuşie de toamnă. În drumul dinspre aeroport, în taxi, la postul de radio local se difuzează ora exactă – 22,00, ora Chişinăului, apoi ora Moscovei, 23,00, după care se anunţă ora… Vladivostok-ului. Deşi la o distanţă infimă de Bucureşti, acest amănunt mă face să cred că am fost catapultată într-un alt spaţiu geopolitic. Impresia se confirmă pe parcursul şederii mele la Chişinău, pe care îl văd prin ochii unui nou-venit. Pe un magazin din zona centrală, apare inscripţia “Ape Minerale din Caucaz”. În oraş rulează ultimul film al unui regizor rus despre războiul din Afganistan, iar veteranii razboiului beneficiază de intrare gratuită. Vizionările se lasă cu crize de isterie şi lacrimi pentru că amintirile sînt încă vii. Marile mărci europene aproape că lipsesc, în Chişinău nu sînt mai mult de 5-6 supermarket-uri. Un prieten care pleacă a doua zi la Bruxelles urmează să facă escală în Budapesta pentru că de la Chişinău nu există curse directe către majoritatea capitalelor europene. Integrare prin “connection”, glumeşte plin de amărăciune amicul…

Deocamdată, pentru moldoveni, Europa începe în România. Totuşi mi se spune că Moldova este o ţară cu vocaţie europeană şi adeseori întîmpini o reacţie vehementă cînd afirmi că Politica Europeană de Vecinătate este un instrument paralel al extinderii, nu o treaptă a aderării, aşa cum se crede. Guvernul se grăbeşte cu implementarea rapidă a Planului de Acţiune UE-Moldova, crezînd că societatea şi instituţiile pot fi transformate şi europenizate în 3 ani. La nivelul elitelor, discursul documentat şi critic, la adresa stării actuale, coexistă cu un soi de utopism practicat, cred, mai mult din considerente “terapeutice”. În momentul în care s-ar realiza dimensiunea distanţei ce separă Moldova de UE, motivaţia înfăptuirii reformelor ar fi zdrobită de incapacitatea de a trasa o legătură între necesitatea reformelor şi obiectivul general, mult prea îndepărtat.

Şi totuşi aceste elite pro-europene, plimbate prin Vest, cosmopolite, sînt de un pitoresc care aminteşte de personajele lui García Márquez. Odată ajunşi la Bruxelles, experţii moldoveni se reunesc seara, după conferinţă, în jurul unui coniac “Belîi Aist” şi a unei cutii de ciocolată “Bucuria”, ciocnind prieteneşte alături de reprezentanţi ai autorităţilor locale din Transnistria. Am în memorie, de asemenea, nunta recentă a fiicei unui deputat trezit peste noapte cu conturi în bancă, apartamente, fabrici şi terenuri. Printre invitaţii la nuntă, alături de distinşii lui colegi, s-au aflat vecinii, angajaţii şi apropiaţii din satul de baştină, în care fusese pe vremuri preşedinte de kolhoz. În Molodova, structura socială, deşi marcată de fractura dintre cei care trăiesc în sărăcie extremă şi cei bogaţi, mai poartă amprenta tipului de societate în care “tovarăşul-şef” trebuia să aibă origini sănătoase.

Cînd părinţii mei vin spre Bucureşti, sînt uluiţi de atîta dezvoltare şi bogăţie, si asta în timp ce traversează judetele  cele mai sărace ale ţării. De fapt, perspectiva contează. Cineva, recent întors din Transnistria, critică subdezvoltarea şi înapoierea regiunii, inclusiv a oraşului Tiraspol, unde nu există reclame luminoase şi magazine moderne. Cînd te întorci de la Tiraspol, Chişinăul este un oraş european; în drum spre Bucureşti, nu mai crezi asta.

O fantomă bîntuie prin mica Elveţie a Estului – aceea a Europei. Dar este doar o fantomă. Societatea moldovenească zace într-o moleşeală aparent îmbietoare, dacă o comparăm cu agitaţia şi stresul societăţilor occidentale. Mai tîrziu, realizezi că această moleşeală e creată de lipsa de perspectivă, de opacitatea sistemului, de neputinţa cetăţeanului. Dincolo de pitorescul unor inscripţii gen “Ape minerale din Caucaz” se ascunde drama unei societăţi stigmatizate de moştenirea culturală ex-sovietică. Acest lucru se reflectă în toate – în numărul mare al celor plecaţi să muncească la negru în vestul Europei; în absenteismul politic şi incapacitatea cronică de a alege, după repetate scrutinuri, un primar al Capitalei, din cauza sub-participării; în chipurile amărîte şi triste ale oamenilor de pe stradă; în disperarea cu care venerează bunurile elementare ale societăţii de consum, cum ar fi un pachet cu chips sau o sticlă de Coca-Cola.

Pentru ca ultima umbră a surîsului provocat de uimirea saltului în alt spaţiu geopolitic, cu coloritul lui exotic, să dispară, la aeroport mă aşteaptă marea surpriză. Colegul meu e reţinut şi perchiziţionat pentru că un parfum Pacco Rabane este luat drept o… grenadă. Întîmplarea ne consumă nervii şi ne expune riscului de a pierde zborul către Bucureşti, zbor la capătul căruia ne aşteaptă – abia acum realizez – o Capitală europeană. Percepţia mea asupra Bucureştiului este cu totul alta cînd mă întorc de la Bruxelles.