Dupa ce il mai salveaza o data – de data aceasta din ghearele unor traficanti de copii imigranti –  Alexandre intentioneaza sa il expedieze pe micut in tara sa de origine. Refuzul copilului de a se intoarce este, insa, prorpriul refuz  al lui Alexandre de a se intoarce in propria interioritate, de a se replia catre sine inusi.  Dupa ce si-a petrecut  viata prizonier  in universul creatiei artistice, izolat si indepartat de restul lumii,  si transformand in suferinta dragostea pe care i-o poarta sotia sa, Ana,  Alexandre incearca sa gaseasca acum drumul catre propriul sine, catre eul sau uitat. Descopera insa cu durere ca nu mai vorbeste “limba” acestui taram pe care l-a parasit, aidoma poeteului grec reintors din Italia in insula sa natala atunci cand Grecia se ridica la lupta impotriva jugului Otoman si care, ajuns acasa, constata ca si-a uitat graiul matern.

Filmul ridica problematica conditiei demiurgului si a sacrificiilor pe care le presupune creatia. “Esti cu noi, dar esti in alta parte, ii reproseaza Ana, sotia sa, a carei voce il urmareste pe Alexandre pana la final. Ana reprezinta viata, lumea exterioara, iubirea, prezentul si mundanul, alaturi de care Alexandre nu poate trai si pe care trebuie sa le jertfeasca pe altarul creatiei. Intr-un anumit sens, desi intr-o maniera mult mai subtila, filmul evoca aceeasi metafora a  geniului creator pe care o descrie si legenda Mesterului Manole. Alexandre nu trebuie sa zideasca la propriu pe nimeni, in schimb toti oamenii dragi vor trai de cealalta parte a “zidului” – sotia, tatal, chiar si propria mama, deveniti cu totii jerfte ale propriei sale vocatii creatoare. De aceea, procesul final la care se auto-supune Alexandre  in ultima zi din viata sa este teribil de dureros, chinuitor,  strabatut de remuscari si bantuit obsesiv  de vocea inlacrimata si plina de reprosuri tandre a sotiei sale, si ea un alter-ego mundan al artistului.

Dar Alexandre nu poate patrunde in propria lume. Prizonier al creatiei, el a sfarsit, ca si poetul grec, prin a-si uita propria limba. Daca poetul grec cumpara cuvinte, la propriu, de la oamenii din satul sau natal, pentru a putea ajunge sa se exprime din nou in limba materna, Alexandre va trebui  sa se intoarca catre copilul din sine, sa il decopere de sub straturile de ani, reflectii si sentimente  care s-au suprapus peste el. In film, acest lucru este facilitat de prezenta micutului albanz, care devine oglinda launtrica a artistului si sinele sau regasit. Impreuna cu acesta, el va porni intr-o calatorie initiatica pe parcursul careia isi va descoperi propriile limite, ajungand la frontiera dintre viata si moarte, reprezentata in film de sinistra frontiera montana dintre Grecia si Albania. Copilul este cel care il va aduce in aproopierea imediata a mortii, atunci cand se va strecura pe furis in morga spitalului unde Alexandre isi viziteaza mama, si va descoperi acolo cadavrul insangerat al unui camarad imreuna cu care colinda strazile Salonicului. Copilul va fi cel care il va invata limba uitata, vanzandu-i cuvinte culese de pe buzele altora, cuvinte care vor deveni simbolul propriei conditii si cheia cu ajutorul careia Alexandre va  dezlega misterele propriului destin si a starii sale prezente. Primul cuvant pe care i-l vinde micutul albanez este “strain” – Alexandre descopera sfasietor de greu ca va fi trait ca un exilat in interiorul propriei sale vieti, ca se va fi auto-condamnat el insusi la aceasta forma de exil inerenta conditiei de demiurg. Al doilea cuvant vandut este unul in albaneza si care in traducere inseamna “prea tarziu”, expresie devenita emblematica pentru situatia  in care se afla Alxandre. Este prea tarziu pentru a putea recupera ceva din ceea ce protagonsitul a pierdut iremediabil, prea tarziu pentru iubire, pentru  regasire, pentru remuscari si pentru procese de constiinta – Ana este moarta, mama lui Alexandre trage sa moara uitata si abandonata intr-un spital, relatia cu fiica sa, Katarina, sta sub semnul unei cordialitati reci si Alexandre insusi se afla la un pas de  moarte.

De aceea, atunci cand se va imbarca pentru  ultima sa calatorie catre lumea de dincolo, catre “malul celalalt al raului”, pe Alexandre nu il va insoti decat alter-ego-ul sau, micul albanez, copilul regasit in propriile adancuri, de care se va desparti numai cu cateva clipe inainte de moarte. In autobusul in care va urca in noapte, stapanit de frica, impreuna cu copilul imigrant – si Alexandre este un strain in propria viata, nu-i asa? – va calatori aproape singur, inconjurat doar de cateva idei abstracte, de un patos istovit (reprezentate sub forma unui protestatar comunist obosit ce adoame in autobus) si de  naluca unei iubiri esuate si conflictuale (aparuta sub forma unui cuplu de indragostiti care se cearta intre ei si a unui buchet de flori aruncat pe jos).

Dupa  acest intreg itinerariu initiatic si un sfasietor proces de constiinta, moartea nu i  se mai pare ingrozitoare lui Alexandre, desi frica il stapanise pe parcursul intregii calatorii. Alexandre va pasi in moarte prin universul copilariei sale – casa in care a crescut si ale carei geamuri se deschid spre mare, vanduta recent de fiica Katarina si sotul ei. Moartea i se va revela sub forma unei reintregiri, a unei armonii care va pune capat dizjunctiei cu sine insusi in care Alexandre si-a trait intreaga viata. Pentru prima data, va  face o concesie incordarii creatoare ce ii stapnise dintotdeauna si  va intra, cu o lejeritate gratioasa,  intr-un dans cu iubita sa, Ana, care ii va dezvalui la finalul acestui dans –si al filmului – misterul intregii sale existente: “Eternitatea este o zi”.

http://www.romanialibera.ro/dosar/a177960-dispar-ghimpii-dintre-romania-si-moldova-a-cazut-zidul-berlinului-o-sa-cada-si-sarma-asta.html

Cu siguranta filmul lui Radu Munteanu are o valoare din punct de vedere istoric, descriind haosul si tulburarile din timpul Revolutiei Romane din 1989 cu o precizie care ar fi invidiata de orice istoriograf. Pentru cineva care nu a trait pe viu evenimentele acelor zile de decembrie, povestile despre teroristi, impuscati si trasul pe strazi par de neinteles. Dar numai vazand filmul realizezi ca ele au fost cu adevarat de neinteles si pentru cei care le-au trait.

De aceea, filmul nu se limiteaza la simpla  marturia istorica pe care o aduce spectatorului. Dincolo de anecdotic, dincolo de istoricul, filmul abordeaza problematica individului in fata Istoriei. Costi este un tanar inrolat in armata si care dezerteaza pentru o noapte din unitatea sa pentru a se alatura aparatorilor revolutiei si libertatii. Costi intuieste turnura istorica al carei martor este el si colegii sai si grandoarea  momentului ii da curajul sa isi sfideze superiorul, pe care il numeste “securist imputit”,  fugind la “televiziune”, pentru a “lupta cu teroristii”. Numai ca acea clarviziune care il ajuta sa simta, spre deosebire de colegi, maretia momentului, dispare complet atunci cand Costi este prins sub tavalugul evenimentelor si Omul este pus fata in fata cu violenta si absurdul prin care Istoria se manifesta. Dupa ce ajunge, accidental, intr-o vila unde i se da o arma pentru a trage pe geam spre un dusman pe care nu il cunoaste si nu stie ce vrea, Costi sfarseste, stupid si din pura intamplare, prin a fi acuzat cum ca ar fi un “infiltrat “ si un “terorist”, fiind pe punctul de a fi executat. Dupa o succesiune de intamplari, reuseste sa demonstreze ca era, intocmai precum pretindea, un dezertor din Armata si un aparator sincer al revolutiei, intorcandu-se acasa, unde il asteapta colegii si superiorul sau pentru a se inapoia in unitate. Numai ca Istoria isi va rade de el in continuare, cum o facuse toata noaptea, si Costi va muri impuscat impreuna cu toti camarazii in timp ce masina lor fusese oprita pentru a se legitima,  cerandu-li-se parola, iar el iesise la fumat o tigara. Moartea lui va fi inca o etapa din seria  acelor evenimente absurde si inaccesibile intelesului individului, care il urmarisera intreaga seara.

Inainte de a fi un film despre Revolutia romana, “Hartia va fi albastra” este un film despre conditia umana, despre individul aflat in fata Istoriei si a violentei absurde. Un film despre felul in care aceasta Istorie se reveleaza individului si despre individul care se pierde in labirinturile ei,  cazandu-i victima, atunci cand intelesul acestei Istorii ii devine bursc inaccesibil – poate pentru ca pur si simplu acest inteles nu exista si nu reprezinta  decat o  proiectie a mintii umane menita sa il ajute sa  supravietuiasca arbitrariului faptelor. Istoria isi are propriile legitati, iar individului ii lipseste pur si simplu “parola” necesara pentru a accede in logica istoriei, asa cum lui Costi si colegilor sai le-a lipsit parola in momentul potrivit si au fost secerati de rafalele unor calai care si ei, la randul lor, cazusera probabil victime ale absurdului Istoriei.

Migranţii moldoveni

Există o vorbă  a cărei înţelepciune i-a ghidat multă vreme în viaţă pe locuitorii din Republica Moldova: fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta. Numai că la un moment dat, pe la mijlocul anilor nouăzeci, când pensiile şi salariile au început să fie plătite cu întârziere de aproape şase luni, mulţi dintre moldoveni s-au lămurit că, în ţara lor pur şi simplu nu exista nici un fel de „pâine”, oricât de rea,  pentru ei. La scurt timp după separarea de URSS, majoritatea moldovenilor s-au trezit brusc sărăciţi – , iar puterea de cumpărare nominală a populaţiei a scăzut cu 80% faţă de perioada sovietică. Şi atunci au plecat în lume. Destinaţiile alese de ei au fost cele două direcţii între care Moldova a oscilat permanent după obţinerea independenţei în 1991 –  estul, adică Rusia, şi vestul, în special  Italia şi Portugalia.

Bani pentru viitorul copiilor

Teodora Urecheanu lucra, până acum opt ani,  profesoară de biologie într-un sat din raionul Şoldăneşti. Salariul ei, care la începutul anilor 2000 era de aproximativ 50 dedolari, abia îi ajungea de la o lună la alta, dar s-a dovedit a fi absolut insuficient atunci când primul ei fiu, Ion, a intrat la facultate, în Chişinău. În câţiva ani, celălalt fiu, mezinul, urma şi el să devină student. Teodora  şi-a luat atunci inima în dinţi, s-a împrumutat de la o soră şi de la cine a mai putut cu două mii de euro, cu care şi-a obţinut, prin intermediul unor traficanţi, o viză de Italia şi dusă a fost. S-a angajat menajeră într-un oraş din nordul Italiei pentru un salariu de 900 de euro, plus casa şi masa asigurate. În schimbul acestor bani, trebuia să cureţe zilnic o casă de aproximativ 350 de metri pătraţi, să gătească de trei ori pe zi  pentru fiecare membru al familiei şi să facă cumpărături. Din cauza stresului provocat de perioada de adaptare, s-a îmbolnăvit şi a  zăcut aproape două luni. ”Stăpânii au fost buni cu mine şi nu m-au dat afară. De fapt, cred că ţineau foarte mult să rămân să lucrez la ei, moldovencele sunt foarte căutate pentru că sunt mult mai harnice decât italiencele venite din sudul Italiei sau femeile din Africa. Ce nu le venea însă a crede este că sunt profesoară”, îşi aminteşte ea. Una dintre trăsăturile migraţiei moldoveneşti este faptul că 26% din migranţi au studii superioare, iar 51% au absolvit un colegiu sau o şcoală profesională, dar locurile de muncă găsite în străinătate sunt, invariabil, necalificate. Între timp, Teodora şi-a obţinut permisul de rezidenţă în Italia, a cumpărat două apartamente la Chişinău pentru fiecare fiu, numai că unul din ele este gol – băiatul  cel mare a plecat  în 2006 în SUA, unde lucrează la o companie de IT din Seattle. Acolo i s-au născut doi copii, care prin naştere au devenit cetăţeni americani. I-am scris şi l-am întrebat dacă are de gând să revină vreodată  în Moldova. „Nu prea îmi place aici, America e ca o poiată în care toţi vin să mănânce şi asta e tot…Desigur că aş vrea să mă întorc, dar nu văd ce aş face în Moldova”. Teodora  Urecheanu vine rar acasă, de obicei o dată pe an,  pentru a-şi vizita soţul, care încă mai predă geografia la şcoala din sat. Cum nici nevasta, nici copii nu îi sunt alături, omului i s-a cam urât cu viaţa şi şi-a găsit alinarea în băutură…

Cimitirul „spânzuraţilor „

Soţul Teodorei nu este un caz izolat. Cei rămaşi acasă sunt mulţi, doar consolările pe care le alege fiecare variază: de la alcool până la găsirea unei alte consoarte. În general, bărbaţii sunt cei care suportă cel mai greu singurătatea. Pentru unii însă, nu exisă consolare. În satul Gura Galbenă, lângă cimitirul creştin, dar separate printr-un gard de acesta,  se ridică câteva morminte  la capătul cărora nu se află nici un fel de cruce. Sunt mormintele celor care s-au sinucis şi care, conform ritualului ortodox, nu pot fi înmormantate în cimitirul creştinilor, întrucât sinuciderea este un păcat de neiertat.  Dintre cei opt sinucigaşi  ale căror trupuri zac acolo, şase erau soţii unor neveste plecate la uncă în străinătate.  Rudele rămase în viaţă sunt reticente în a vorbi despre asta: sinuciderea nu doar aruncă un păcat de moarte asupra celui care o comite, ci, ca orice păcat grav,  lasă o umbră de ruşine ce atîrnă asupra întregii familii ani la rând.

O mamă musulmană

Alături de soţi, copii îşi aşteaptă şi ei mamele să se întoarcă din străinătate. Valul de migraţie  a scăzut dramatic natalitatea ţării. Maria Timofte   este învăţătoare la şcoala din localitatea Olişcani, unde acum 15-20 de ani erau cel puţin 65 de copii care se înscriau anual în clasa întîia, iar acum cu greu mai aduni 40. Aceasta înseamnă o scădere cu aproximativ 30%. La nivel naţional, rata natalitatăţii a scăzut de două ori în ultimii 18 ani – de la 17,7% în 1990 la 10, 9% în 2008. Cele mai multe femei nu mai au timp să facă copii, pentru că munca în străinătate nu le permite un asemenea lux. Altele nasc copii, dar nu se mai întorc niciodată în Moldova. Tania Bercu, din aceeaşi localitate,  a plecat acum 5 ani în Cipru, lăsând în grija mamei copilul de un an şi ceva  – gurile rele susţineau că s-ar fi prostituat acolo, dar acest lucru se spune despre orice femeie tânără plecată peste hotare. Cert este că peste un an s-a căsătorit cu un curd din partea turcească a insulei, Fadil, care nu a fost de acord ca Tania să îşi aducă în Cipru copilul născut dintr-un alt tată. Tania i-a făcut şi lui Fadil un băiat, şi-a întemeiat o adevărată familie acolo şi în fiecare vară vine acasă cu micuţul său, Payan, pentru a-i vedea familia şi copilul uitat, Vasilică. Tot cu ocazia acestor vizite anuale a avut grijă să îşi boteze în taină pruncul  născut în Cipru conform ritualului creştin ortodox, chiar dacă ea însăşi s-a convertit de nevoie la Islam. Tot în Moldova Payan a învăţat să  mănînce carne de porc, dar şi acesta e un secret ce nu trebuie dezvăluit lui Fadil. „Acolo avem o casă mare, cu două etaje, soţul şi socrii au încredere în mine şi mă iubesc…mi-e dor de Vasilică, dar în afară de el nu mă aşteaptă nimic acasă”, mărturiseşte Tania.  Când am întâlnit-o, urma să plece peste câteva zile în Cipru, unde avea să treacă din nou la veşmintele lungi şi negre ale unei femei musulmane, aşa că savura ultimele zile petrecute în pantaloni scurţi, jucându-se cu Vasilică, copilul abandonat al unei mame cu o dublă identitate religioasă: creştină şi musulmană.

Moldovean : angajez muncitori kazahi pe şantier moscovit

În general, plecările sunt de durată pentru cei ce iau drumul Europei de Vest. Cei care aleg să meargă la Moscova se întorc mai des acasă şi ruptura nu este atât de adâncă:  în timp ce pentru orice stat din UE e nevoie de o viză, în Rusia se poate călători fără prea multe formalităţi, fapt care încurajează migraţia ciclică. Salariile câştigate la Moscova sunt comparabile cu cele din Vest, încadrându-se între 600 şi 1000 de dolari, numai că locurile de muncă pe care le poţi găsi acolo sunt în general în construcţii, o muncă ce solicită un intens efort fizic. De aceea migraţia către Est este preponderent masculină. Sunt însă şi femei care se aventurează pe şantierele moscovite, iar unele rezistă eroic. Chiar dacă a trebuit  să se hrănească o lună şi jumătate cu paste fierte şi nimic altceva, pentru a strânge deoparte cât mai multe ruble,  povesteşte Nataşa, din Vadul lui Raşcov, sfârşind prin a leşina pe şantier, la finalul acestei perioade  s-a întors acasă cu aproape 1000 de dolari. Aceşti bani îi vor permite  să trăiasca decent alte 3-4 luni, timp în care se va reface şi apoi o va lua de la capăt.

La Moscova sunt constituite adevărate reţele ale lucrătorilor  moldoveni, veritabile ierarhii şi structuri. Vania a plecat la Moscova acum 5 ani, timp în care a ajuns să cunoască  piaţa muncii ilegale moscovite, angajatorii, diferenţele de tarife. Această experienţă îi permite adeseori un soi de huzur, iar metoda sa este simplă: deoarece cunoaşte bine piaţa şi ofertele existente, contractează împreună cu încă trei prieteni moldoveni o lucrare de la un agajator, lucrare pe care, la rândul lor, o subcontractează unor nou veniţi, care o execută la jumătate  de preţ. Aceşti nou veniţi sunt în general caucazieni sau muncitori sosiţi din Asia Centrală, care vorbesc rusa prost şi sunt oricum disperaţi să câştige un ban cât mai rapid, înainte de a fi expulzaţi: din cauza aspectului exterior, care nu le permite să fie confundaţi cu localnicii ruşi, cum e cazul moldovenilor, sunt mult mai uşor reperaţi de poliţie.

 Soţi contra bani

Marea problemă cu migraţia la Moscova sunt rusoaicele. Dacă în Vest şansele ca un moldovean să îşi găsească o parteneră italiană sau portugheză sunt minime, în Rusia situaţia e alta. „În primul rând, la Moscova nu suntem percepuţi ca nişte sub-oameni, cum se întămplă în Portugalia, acolo vorbim aceeaşi limbă, suntem egali cu  muncitorii ruşi, ne cunoaştem. Sunt ruşi care şi-au făcut chiar armata în Moldova pe vremuri sau au avut colegi moldoveni. Rusoaicele ne iubesc, pentru că suntem mai bărbaţi decât ruşii, care când se îmbată dorm ca porcii”, ne povesteşte Ion, căruia viaţa la Moscova i se pare extrem de atractivă. Unele soţii sunt conştiente că bărbaţii lor calcă pe bec o dată plecaţi de lângă ele. Aşa i s-a întâmplat Luciei, al cărui soţ s-a îmbătat turtă în prima seara când s-a întors de la Moscova, unde lucra la un service auto, şi a început să o dezmierde ca niciodată până atunci,  numai că îi spunea Olecika, în loc să îi spună pe nume şi îi vorbea ruseşte. Dar Lucia l-a iertat:  chiar şi aşa, fără banii aduşi de el acasă, ea nu s-ar descurca.

Paşapoarte bulgare pentru Europa

Spre deosebire de majoritatea moldovenilor, Sioma Timofte a ales să rămână în ţară. „La un moment dat am fost tentat să îmi fac un paşaport bulgar ca să pot pleca fără a-mi bate capul să îmi obţin viză, dar am renunţat”. Paşapoartele bulgăreşti sunt deja o invenţie răsuflată printre moldoveni, iar procedura e destul de simplă: la fel ca şi Romînia, Bulgaria acordă cetăţenie etnicilor bulgari din alte state. Pentru aceasta, trebuie să faci dovada că unul  din părinţi a fost etnic bulgar.  Traficanţii de cetăţenie bulgară folosesc destule metode pentru a te cadadicsi cu un părinte bulgar, cea mai simplă fiind obţinerea unui certificat de naştere falsificat. De aici încolo, procedura e simplă: în aproximativ un an doritorii se aleg cu un paşaport bulgar. Toata afacerea costă  în jur de 800 -1000 de euro, un preţ bun comparativ cu preţul unei vize pentru Italia sau Anglia, al cărei cost începe de la 2000-3000 de euro în sus. Sioma însă a refuzat să plece peste hotare. „Pentru cei care au plecat primii în afară, era o afacere, casele costau puţin şi cu ce câştigai într-un an acolo îţi luai o un apartament cu două camere. Acum trebuie să munceşti pe puţin 5 ani ca să poţi să îţi iei o odaie”, ne spune el. „Banii nu sunt totul, moldovenii au înnebunit, nu ştiu dacă există oameni aşa apucaţi ca ai noştri, care îşi lasă casă, masă, totul, numai de dragul banilor”, continuă el supărat.

Migranţii – motorul economiei moldoveneşti

Cei care pleacă se despart de familie, de prieteni, de copii şi tot ei sunt cei care susţin economia ţării. Chiar şi locul de muncă al lui Sioma, care lucrează într-un club de noapte din Chişinău, este susţinut, indirect, de ei: în week end, hoarde de adolescenţi  ai căror părinţi muncesc în Vest frecventează clubul. În acest club, preţul mediu al unui cocktail este de 10-12 dolari, numai că aceşti puşti nu cunosc nici valoarea şi nici efortul din spatele acelor bani. În 2007, remitenţele moldovenilor care lucrau peste hotare au constituit 36,2% din PIB. De asemenea, din 1999 şi până azi, procentul moldovenilor care trăiesc în sărăcie extremă a scăzut de la 80% la aproximativ 25%, în principal datorită consumului, care a fost stimulat datorită banilor trimişi acasă de migranţi. Criza economică a avut un impact negativ asupra banilor trimişi acasă: în octombrie 2009, valoarea remitenţelor din primele 8 luni ale anului era de 730 milioane de dolari, cu 35% mai puţin decât anul trecut.

Totuşi, moldovenii care s-au întors înapoi nu sunt foarte mulţi. Contrar asumţiilor generale, un recent studiu al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie din Moldova din 2009 susţine că nu există nici un fel de evidenţe referitoare la o întoarcere în masă a migranţilor moldoveni. E adevărat că numărul celor care se întorc temporar s-a dublat  (9,1% faţă de 4,9% în 2008), dar şederea lor e de scurtă durată. Simpla observaţie ne arată că chiar şi în vremuri de criză, oportunităţile existente în Vestul Europei sunt mai numeroase decât cele de acasă. Chiar dacă veniturile sunt mai mici sau locurile de muncă mai greu de găsit, una peste alta este mai rentabil să rămîi decât să te întorci. Sau, altfel spus, cum glumea un moldovean „Fie criza cât de rea, tot mai bine-n Italia”

Articol publicat in Romania Libera, decembrie 2009

Sursa: CBS-AXA 2005

Tabel. Evoluţia sărăciei absolute  2000-2008

Notă: În anul 2006 metodologia de calcul a nivelului sărăciei s-a schimbat, de aceea datele anilor 2006-2008 sunt dificil de comparat cu datele anilor anteriori.

 Preţuri Moldova

Preţ mediu metru pătrat Chişinău (2009)- 681 euro

Preţ închiriere garsonieră Chişinău – 150 Euro –lună

Preţ apartament 2 camere Chişinău – 45.000 Euro

Preţ apartament lux centru Chişinău, 2 camere  – – 700-1000 euro/lună

Preţ casa la tara, 100 metri pătraţi + curte – aproximativ 5000 euro

Preţ cafea într-o cafenea din centrul Chişinăului – 4 USD

Masă în doi într-un restaurant din centrul Chişinăului -  40 USD

Preţ kilogram carne – 7 USD

Preţul unei pâini obişnuite – 0.30 cenţi

Preţul unui kilogram de cartofi – 0,50 cenţi

From ancient times, digging the wells was not an occupation like any other.  A new well is a new source of water and the water is an indispensable condition for the life’s perpetuation. 

Today, in the Moldovan villages, the modern life style elements are more and more present, mostly because of the many migrants working in the Western Europe countries. Only in 2008, the remittances from the migrant workers represented the equivalent of the global revenues to the state budget (apr. 300 million Euros).  Thanks to this money – but also because of the life standards that became familiar to the Moldovans working in the so called “civilized world”, new houses, equipped with modern facilities, are built. Since the country side is lacking any water supply system, new and new wells are appearing in the Moldovan villages’ inhabitant. Now, the water is not just the miraculous liquid that made the life possible, but a practical necessity, issued from the requirements imposed by a new vision on hygiene and comfort.

The water is also a business for those who can recognize the economical opportunities triggered by the change. In a country where the fair play and the fair business are senseless words, several new companies have appeared, ready to make profits from the money earned in distant foreign countries: whoever wants to get a well has to do is to sign a contract with such a company. Through this contract the company is obliged to dig up to 15 meters in depth against a fix amount of money. If they find water, the beneficiary can consider him a lucky guy; if they don’t, the company takes away its traps and just leaves, without returning any penny from the money that were, of course, paid in advance. The water is a caprice of God and finding it is a matter of luck and other factors escaping to the human control – therefore, nobody can grant for something where the intervention of the divinity is decisive. On this background, where old superstitions are interfering with new mentalities, with occidental money and wild capitalism throbs, digging a weal is an adventure with a highly unpredictable result, whose costs can never be anticipated. The moral consequences of this adventure can put a brutal earmark on someone– those who want to have a well and don’t succeed to find water are liable of hard sins. Otherwise, why should god refuse to them the access to what represent the inner essence of the life?

Of course, the inhabitant of the Moldovan villages need water for having in the evening a warm shower, for installing washing machines and for cleaning the dishes in a sink instead of doing this in a old wash bowl. Everyone knows what the goal of this expensive adventure is, but despite this, a voice from the pasts still makes people think that the digging of a well is a sacred activity. Half a century of communism, teaching them that the religion is the opium of the nations and prohibiting the baptizing of their children could not annihilate this mentality. Pushed by a strange solidarity, all the neighbors put together their efforts to help those who want to make a well. Various gifts are made; someone brings a barrel of cheese and sour cream, another one – a canister of vegetable oil, a third one gives 10 euros. The well diggers have to be fed three times per day and the effort for doing this is and has to be a common one. Just like the life itself.

Sometimes this abundance has a strange effect on the well diggers, who seem to forget what their goal is, what they are paid for and who can’t stop from drinking huge quantities of alcohol. Therefore, they finish their working day exactly after three hours of eating and drinking, yes, mostly drinking. The shortening of the program is not too convenient for those who are paying them, but nobody dares to protest, except a young man who has been working in Portugal for years and who knows exactly how a working day looks like.

- Please, please don’t say anything. We don’t have to quarrel! the other family members are scolding t and imploring him.

When a well is made, one has to avoid any sorrow, to eliminate any negative energy; otherwise you are driving away the waters from the depths and luring the divine fury. The water means life; life means love, compassion and forgiveness.  If you don’t do so, you will not find water, I am told. This is an explanation that is convenient especially to the well diggers, who are big wine lovers and who are prolonging the whole process at least with one week – but there are few peasants in Moldova who have understood that time is money. It seems that, indeed, the eternity was born here, in these lost villages, where the lack of money is unpleasant, but it’s not a reason for anxiety. “We are not poor, we just did not start to work properly”, Vladimir Voronin, the communist president of the country has declared.

Even if the people start to work properly, one can not challenge God. The well diggers found a tick stratum of limestone, the dimensions of which can not be evaluated. They are digging for two days in it, but don’t advance too much:  because of the short working program, because of the out-dated technology and because of the God will, of course. Since the working program and the technology are not subject of change, the householder decides to fix the third aspect: she gets up yearly in the morning, and leaves for a monastery that is 50 km far away from her village, ready to engage in a direct negotiation with God. She makes a financial donation to the monastery,  is confessing to the monk her sins, who is blessing her and in the evening she returns at home. The church is the institution with the highest trust of the population in Moldova (77%).

One day later, the limestone stratum is over and the well diggers and householders are happy again. I get closer to the deep black whole, trying to evaluate its depth, and then I see their terrified faces, with the eyes wide shut, I can hear their desperate yells and I can see them coming near, like a  tartars horde. All I can distinguish from their yells is a clear No, roared on all possible intonations. I’m explained that the women are not allowed to watch into the well until this well is not sanctified by a priest. I hardly can retain myself from laughing, but I remember that I belong to a damned kind, that some of my predecessors were burn alive some hundred years ago; that we, the women, are bringing the bad luck and in the orthodox churches the women access in the altar is still forbidden. Fifty years of communism and almost 20 years of democracy could not remove the dark impurities from the women’s face…

There are prejudices and superstitions that are hardly removable, that are resisting in front of all the regimes and ideologies. Those who are less convenient are disappearing quicker. By example, nobody seems to remember that according to the tradition the well diggers should not receive money for their work. The water comes from god, he did not sell it to us and, consecutively, one can not make a business out of his gifts. All that the Moldavians remember today is that, if God does not want the water to run, you take politely your money and leave, because you can not challenge or contradict the good God! It’s a fair compromise between capitalism and divinity…

After two days, the water stream is blenching through the sticky argil. Everybody is happy, candles are kindled, big bred  are offered to the workers together with flashy jugs, made in China, and of course, with the last money. The owner of the house is turning around, with the happiness’ tears running on her cheeks, fearing to get closer to the pretext of her sadden joy, because, as I said before, the women are dirty. It looks like everybody has forgotten that all the money, from the first to the last penny, were paid from the remittances sent  back by her  daughter, who is taking care of an old man in Italy. The wicked tongues rumors that she is a prostitute, but who cares– the pennies have no smell.

For the people of Oliscani, a village situated near Dnester River, the political changes have always involved an urgent necessity for reorienting the survival strategies, for consolidating new networks and for identifying new opportunities,  although  most of the time these opportunities were illegal.  There is nothing surprising in this permanent disturbance of the law, as long as the economic opportunities are practically non existent and the only solutions near at hand are  migration and underground activities. The biggest part of the labor force left the village for working abroad, usually illegally, in Russia or in Western Europe. Those remaining at home work in agriculture, but since modern technology is missing and spirit of the market economy did not yet penetrate the mentality of the villagers, the gains from this activity are hardly enough for covering their basic needs. Sometimes, the attempt to assimilate the market economy rules generates several so called “negative economic externalities”, like it happened few years ago. Enlightened by a sudden “commercial” revelation, the villagers decided to plant water melons – the previous year, a local farmer did so and got a fortune by selling the water melons on the local market. The result was foreseeable for those familiar with the law of offer and demand – the big offer of water melons determined a very rapid decrease of their prices on the local market. Most of the farmers remained with tons of water melons and the best use they could imagine for this surplus was to prepare a local brandy, named “rachiu”. Once more, the result was predictable – paralyzed by the abundant and perfumed alcoholic beverage, the villagers succeeded to compromise the rest of the crop, like potatoes or  corn, that are vital for their feeding during the year.

When guaranteeing a decent life through decent means is an unrealistic task, the resistance against  illegality’s temptation seems almost impossible.

First of all, this temptation appeared under the name of “racket” activities – the brutal recuperations, the collecting of a “protection” tax and bloody vengeances were the typical way for getting rich and powerful. Becoming a racket was not too complicated –a dose of courage mixed with some taste for violence and some connections to highly hierarchically placed persons, like judges, prosecutors or policemen were enough. This way, a certain welfare was granted, even tough it had to be shared with those who were offering you protection.  Everything was allowed – eventually, one  could throw a bomb into  his grand mother ‘s house if  one was getting  too upset with her. This was done by a famous “racket”, dauntless former fighter  in Afghanistan before the collapse of the Soviet Union. He was acquitted without any penalty for his “uncontrolled reaction”.

Those having less courage and fewer  connections have found themselves other occupations. Before the exportation ban imposed to the separatist self proclaimed transnistrean region, the aluminum plant from Ribnitza (30 km from Oliscani) was exporting its products all over the world, from the USA to EU member states.  The collection of scrap-iron represented the favorite villagers’ occupation. As a rule, the policemen and the local authorities were collecting the iron and then selling it illegally in Transnistria with the support and under the protection  of the authorities from all over the country. The “gold mine” of the village was an ex missile base that the soviets began to build in the neighborhood of Oliscani and which was abandoned when the soviet empire broke down. At the departure, the huge bunkers, hidden deeply in the soil, have been inundated with water for blocking their access. These bunkers remained in the wood,  easy to find for all the fortune seekers which have ventured in their sinuous labyrinths, trying to dismember doors, stairs and all the iron installations, in order to sell the metal to the collectors. Their dead bodies are still putrefying under the deep cold waters. Captive of the devastation fever, the villagers have destroyed everything that could be destroyed. The generalized madness offered to some of the villagers an appropriate occasion for setting free their creative energies. Inspired by various pieces of metal rolling over in its neighbor‘s yard, a metal collector policeman, the “old uncle Ion” was carried by his fantasies. The few pieces of metal, which he has bought from his neighbor, have triggered several phantasmagorical  projects. First, uncle Ion intended to open a forge, but then, due to the project’s complexity, he has abandoned the idea, in favor of an odder one – a huge swing trailed by horses that he wanted to locate right in the colorless center of the village. Convinced by his son that the idea of a swing is a non- inspired and a non-modern one, he orientated his creative potential toward the essence of the modernity itself – electric power. At that time, the country was passing through a serious energy crisis, so the old man had bought from his neighbor a metallic turbine, aiming to build a hydro-electric power station in the calm waters of the neighboring ravine. After announcing his project to everybody, uncle Ion started to make the electricity distribution plans:  to  those neighbors: whom he liked, he offered unlimited cheap electricity, to those whom he didn’t like the energy was sold at higher prices and only for few hours per day. A special category was represented by the stout ladies, with white, plentiful flesh, exempted from all their sins and supposed to receive electrical energy for free and without interruption, because the old  man had an weakness for  fat women.

When the exports from Transnistria to the western world were interdicted, people had to face hard times again. Some of them have sold their lands to an ex kolkhoz director, for symbolical prices but which were vital for their survival. The “rackets” were in a difficult situation too: the victory of the Communist party in 2000 was the beginning of an intense purification process, eliminating the criminal elements at the local level. Most of the rackets were put into jails, others succeeded to leave the country, moving to Ukraine or Russia. This classical attempt of “violence monopolization” by the state could have represented a step ahead toward the country’s modernization, but the new informal networks  quickly replaced the old ones.

These new networks have been settled around the new « gold mine » – the cannabis.  Protected by the new mayor of the village, of course a member of the Communist party, the villagers succeeded to set going a whole mechanism of producing and selling this crop. The mayor’s sister, together with her son, a student at the police school, were the leaders of the network. The cannabis was bought for a price next to nothing from the producers and then embarked and sold for a much higher price in Transnistria or in the north of the country, taking the way toward the East. The participating villagers made modest profits, the chiefs of the network made fortunes.

These few not participating in the cannabis trade though, the most religious villagers and the ones missing the authorities protection, were gathering rancor.  

The envy was doubled by the morally and religiously nourished  hate toward the means used for the enrichment. Although the religion is not playing a major role in people’s lives, some of its precepts are deeply enrooted into their mentality, representing a natural barrier against “modern perversities”.

Few months before the 2007 local elections, the sister of the mayor was arrested by the police, after being caught red-handed during a drug transaction. The arrest just brought to light what people already knew or rumored; they started to grumble – since the communist mayor came to power, nothing had been done, nothing had been built, everything was in ruins, devastated or abandoned.  The mayor started the coming electoral campaign with a serious hindrance, generated by the frustration of those who were not involved in the cannabis business. His efforts for granting himself another seat for the next 4 years were desperate and impressive, directly proportional to the money he has accumulated from patronizing the cannabis dealers.  He has organised several big parties with vodka and delicious food; he has arranged regular trips with his own bus to the county capital, helping people, potential voters, to get their ID cards, in order to participate to the elections. 

With high chances to get elected, Maria Gh. , the “Our Moldova Alliances (AMN)” candidate (an opposition party) was the main opponent of the communist mayor. But even she was within an inch to renounce when facing the reckless and disruptive wastage of her political enemy. The atmosphere had become tensioned; the sweat was trickling on the fronts of the candidates and their supporters.

Plucking up courage, a lady working as a civil servant at the local mayoralty elaborated a targeted strategy in order to encourage the votes for the communists. Since immemorial times, her mother was keeping in her house’s garret a red flag, with the scythe and the hammer on it, and a pair of puffed pants, from those the men used to wear at the beginning of the soviet era. The lady washed the dusty pants and the flag, packing them elegantly and then putting on the parcel the mayoralty’s stamp. She put inside a small dedication:  “From Vladimir Voronin[1], with deep gratitude for your loyalty toward the Communist Party” and was ready to send the parcel to her uncle, a devoted voter of the communists. No matter that the parcel was coming from the Oliscani’s mayoralty, with its stamp – there is no big difference in a villager’s eyes between the stamp of the Presidency and the stamp of the mayoralty. The parcel has never been sent, because the plan was by chance discovered by the mother of the inventive lady working in the city hall – her mother was the sister of the men to whom the flattering and fraudulent dedication was addressed. She hysterically protested against the initiative, fearing that her brother would die from a heart attack when receiving the package – happiness can also kill!

No matter what ways the support of the campaigners took, the result of the elections showed a clear preference for Maria Gh, the candidate of AMN, stressing the economical, but also the moral frustration of those who were not involved in the cannabis business.  

Furious because of his defeat, the communist ex-mayor launched his attacks  against  those who have committed the imprudence of getting involved into an activity patronized by him (cannabis), but who have also voted or supported his opponent.  Who voted whom he discovered quite simply:  The ballots have been printed on an extremely low quality semi-transparent paper –shouldn’t it be so in a poor country like Moldova? The voting procedure says that after expressing their preferences in the voting cabin, the voters must give the ballots to the electoral commission for stamping them on the opposite side. On the semi-transparency of the paper created the precondition for a total transparency of the electoral preferences, in a country where all the rest of the democratic procedures are lacking any transparency.

At the end the representatives of the Communist Party, members of the electoral commission, have made a whole list of those that have not been voting with the ex-mayor. The next step consisted in denouncing to the legal authorities those “traitors” who were cultivating the cannabis.

The penalties started to run; an accused man “had gone mad” and had to be sent to a madhouse; hypothesis about possible punishments and possible bribes started to spread.

Rumors say in a neighbor village the communists have cut the barber of a priest who proved to be a “traitor” and voted “incorrectly”. The change in power opened the doors to new strategies and new networks– the old ones already have started to devour themselves. New alliances are planned, new intrigues are born. The economic is still trailed by the politics and both are rapidly sliding beyond the border of the legality.

In a country where bare survival is a crucial matter, the imagination runs feverish and the rule of the law – is outside of the law.

Democraţie electorală versus  democraţie de substanţă

Euforia eliberării de comunism din aceste zile este justificată, dar nu asigură cursul iremediabil democratic al ţării. Comunismul moldovenesc,  ca revers al democraţiei,  nu a murit şi s-ar putea nici măcar să nu fie pe cale de dispariţie. Evident, schimbarea de putere este importantă în sine şi reprezintă deja un indiciu al funcţionalităţii unei democraţii.  Dar democraţia electorală nu garantează o democraţie efectivă: După  obţinerea independenţei, în 1991, şi pînă la derapajul spre autoritarism, în 2000, Republica Moldova s-a situat în mod constant, alături de ţările Baltice,  printre fostele republici unionale cu cele mai democratice competiţii electorale. Cu toate acestea, societatea moldovenească a rămas profund ne-reformată, înregistrînd scoruri înalte la capitolul corupţie, libertate media, independenţă a justiţiei, etc. Indicele Democraţiei, elaborat de Economist Intelligence Unit cataloghează  Moldova drept o democraţie viciată – un regim  care se limitează la a îndeplini criteriile şi procedurale formale specifice regimurilor democratice. Aşa cum însăşi evoluţiile ultimelor evenimente de la Chişinău ne-o demonstrează, la capitolul  pluralism şi proces electoral Moldova deţine un scor destul de ridicat, la fel ca alte ţări din regiune încadrate în aceeaşi categorie – România, Bulgaria, Ucraina etc. În schimb, Moldova stă prost la capitolul funcţionalitate a guvernului, participare politică şi cultură politică. Cu alte cuvinte, democraţia funcţionează  satisfăcător în perioadele electorale, competiţia dintre actorii politici este reală, dar lipseşte exact substanţa care dă conţinut formelor democratice : angajamentul civic,  participarea politică  (diferită de participarea la vot) şi suportul  popular  pentru instituţiile şi valorile caracteristice democraţiei, etc.

Era mai bine pe vremea lui Stalin

Democraţia electorală a  înregistrat un succes răsunător la Chisinau, dar democraţia reală suferă în continuare la fel de mult  şi riscurile la adresa ei nu au dispărut. Chiar dacă PCRM va intra în opoziţie, partidul rămîne să reprezinte  45% dintre cetăţenii cu drept de vot care au participat la alegeri, iar acest fapt nu poate fi neglijat. Aceşti alegători  constituie un segment al societăţii caracterizat printr-o cultură politică  de tip patriarhal, care este incompatibilă cu democraţia şi cu participarea civică. Barometrul Opiniei Publice din iulie 2009 ne arată că  45% din respondenţi consideră protestele din luna aprilie anul curent ca fiind total nejustificate, în timp ce 27,9% cred că răspunsul autorităţilor a fost „corespunzător”, iar 23,5 % îl califică ca fiind « prea  blînd ». Cu alte cuvinte, cei mai bine de 200 de tineri arestaţi şi torturaţi au fost prea puţini, iar morţile altor cîţiva protestatari asasinaţi de politie au fost insuficiente! Nici măcar toţi cei care au votat cu opoziţia nu se pot lăuda, din păcate, cu o gîndire democratică.  « Era totuşi bine pe vremea lui Stalin, chiar  dacă ne ţinea sub papucul lui, măcar era ordine, nu se fura ca acum, la drumul mare  », îmi mărturiseşte un bătrîn pensionar, care, paradoxal, a votat cu unul din partidele de opoziţie (PDLM). Numai că mentalităţile se schimbă mai greu decît preferinţele electorale…

Nemulţumirile celor care jinduiesc după o mînă de fier sunt adeseori justificate, chiar dacă răspunsul e căutat în mod fals  în figura dictatorului tătucă în locul abstractelor mecanisme ale statului de drept. Un tînăr de 28 de ani, care locuieşte în Chişinău, îmi povestea cum într-o seară a fost reţinut de poliţie şi acuzat că a consumat alcool la volan. « Băusem doar o bere fără alcool, dar poliţistul insista să mă convingă că am încălcat legea şi voia să îmi reţină permisul de conducere». Dornic sa iasă din încurcătură, tînărul i-a oferit poliţistului 100 de lei moldoveneşti (echivalentul a 10 USD), însă poliţistul l-a refuzat vexat, explicîndu-i încă o dată că riscă să îşi piardă permisul de conducere, prin urmare în joc sunt sute de euro, nu 100 de lei prăpădiţi ! Enervat de lăcomia acestuia, tînărul a sunat o cunoştinţa de-a sa  cu funcţie de conducere în rîndurile poliţiei din Moldova, care i-a confirmat faptul că nu comisese nici o infracţiune consumînd bere fără alcool. Simpla pronunţare a numelui suspusului său ierarhic a fost suficientă pentru a-l transforma pe durul poliţist în cel mai umil dintre umili.  Întîmplarea nu este unică,  ba din contra – e foarte reprezentativă. În Moldova, poliţia se hrăneşte la drumul mare, la fel ca toţi cei ce îşi pot permite să abuzeze de puterea alocată. Amenzile legale le plătesc doar „fraierii”  – am întrebat un grup de tineri care dintre ei a plătit ultima dată amenda legală poliţiei rutiere şi toţi oferiseră şpagă pentru a scăpa. Indicele Percepţiei Corupţiei, elaborat de Transparency International, situează Moldova pe locul 109 din 179 de ţări, fiind mult mai coruptă decît Turcia, de exemplu, care se plasează pe locul 58 sau Georgia, aflată pe poziţia 67.  « Există un preţ, care este în general cunoscut de publicul larg sau interesat, pentru a scăpa în justiţie de pedeapsa pentru orice infracţiune comisă, inclusiv omucidere », îmi explică un angajat al Serviciului de Informaţii şi Securitate dintr-un mic centru raional situat în nordul republicii, care a dorit să rămînă, evident, sub anonimat.

Economia, călcîiul lui Ahile al democraţiei

În plus la această slăbiciune a democraţiei se adaugă dificila situaţie economică cu care se confruntă ţara. Se estimează că în luna septembrie statul moldovenesc va intra din nou în incapacitate de a plăti la timp salariile bugetarilor şi pensiile. « Suntem aproape de catastrofă. Ramurile care cît de cît s-au dezvoltat în ultimii ani, sunt acum în colaps », susţine Veceslav Ioniţă, expert IDIS Viitorul,  într-un interviu acordat hotnews.md.  În ultima mea vizită, de după alegeri, la Chişinău, unii pensionari se plîngeau deja că plata pensiei le-a fost întîrziată cu cîteva zile, fapt ieşit din comun pînă acum. « Aşa vă trebuie, daca nu aţi votat cu comuniştii », îi reproşa mînios un bătrîn altuia.  De fapt, acesta este riscul – în lipsa unui ajutor din partea FMI sau a Băncii Mondiale, economia moldovenească va intr-a într-o perioadă sumbră. Dar alături de ea, nici democraţia nu o va duce mai bine. Studiile în domeniul democratizării pun sub semnul întrebării corelaţia dintre nivelul de dezvoltare şi nivelul de democraţie : ipoteza conform căreia dezvoltarea economică creează premisele pentru apariţia democraţiei este contrazisă de evidenţe, existînd teoreticieni care susţin că, de fapt, sensul corelaţiei este exact invers, democraţia fiind cea care produce bunăstare. În acelaşi timp, însă, experienţa democraţiilor emergente arată că există o puternică conexiune între suportul pentru democraţie (nu nivelul de democratizare) şi tendinţele economice : Datele sondajului Latinobarometro din 2008 arata că începînd cu 2001, cînd ţările latino-americane ieşiseră dintr-o recesiune economică, şi pînă în 2008, suportul pentru democraţie a crescut constant în aproape întreaga regiune, cu unele excepţii. Confruntarea cu o criză economică ar putea accentua fenomenul pe care Larry Diamond îl numea « recesiune democratică” şi care a demarat  în statele din Sud-Estul Europei  începînd cu anul 2006, creînd un teren propice pentru înflorirea partidelor cu tendinţe autoritariste.

Însăşi rămînerea în opoziţie a PCRM  conţine premisele alimentării fobiilor democratice în Moldova, deşi paradoxal, aceasta este şi o pre-condiţie sine–qua non a succesului democraţiei moldoveneşti. Există numeroase argumente pentru care PCRM ar putea opta pentru această strategie. În cazul în care vor refuza orice colaborare şi vor opta pentru organizarea de alegeri repetate la începutul anului 2010, comuniştii vor trebui să gestioneze această situaţie economică dificilă – se estimează că deficitul bugetar pînă la finele anului va ajunge la jumătate de miliard de dolari. Restanţele la plata salariilor şi pensiilor vor lovi electoratul dur al PCRM  în punctul nevralgic  şi vor submina dramatic legitimitatea partidului în cazul în care acesta va rămîne la putere pînă la următoarele alegeri. Creditul în valoare de 500 000 de dolari promis lui Voronin de Rusia nu îl va ajuta să iasă din această situaţie – acesta este un credit tehnic, care oferă mărfuri şi bunuri din Federaţia Rusă, dar nu şi bani. Or, în aceste condiţii s-ar putea ca pensionarii să primească la sfîrşitul fiecărei luni cîteva kilograme de produse alimentare sau mărfuri de uz casnic în locul pensiei lor de mizerie, ceea ce va însemna că la eventualele alegeri anticipate partidul comunist va trebui să se mulţumească cu un procent mult mai modest decît scorul electoral înregistrat la alegerile din 29 iulie.  Desigur, a rămîne în opoziţie este o decizie grea, şi s-ar putea  ca interesele PCRM  ca şi actor politic să difere de interesele PCRM ca şi structură oligarhică, penetrată de grupări mafiote.

Marea încercare

Democraţia a făcut un pas important în Moldova, dar marea încercare urmează. Primul  test pe care trebuie să îl treacă nou creata Alianţă pentru Integrare Europeană este însăşi propria-i viabilitate şi credibilitatea ei ca forţă promotoare a democraţiei. Nu trebuie să uitam de compoziţia foarte eterogenă a partidelor care o formează, atît din punct de vedere doctrinar, cît şi ca tipologie a liderilor. Pentru moment, această eterogenitate a fost  estompată de existenţa unui redutabil  inamic comun – PCRM,  dar odată ajunsă la guvernare, eficienţa noii alianţe s-ar putea sa fie paralizată de divergenţele din interior.

Mai apoi, alianţa celor patru partide  trebuie să îşi demonstreze aderenţa prin fapte la normele şi valorile democraţiei.  Revoluţiile colorate din alte state ex-sovietice – Ucraina şi Georgia – ne arată cum convulsiile democraţiei continuă şi după înlăturarea regimurilor de tip autoritar. « Revoluţia trandafirilor » din Georgia, cînd protestele paşnice ale georgienilor nemulţumiţi de falsificarea rezultatelor votului din noiembrie 2003 au determinat transferul de putere către opoziţie, a creat un entuziasm comparabil cu cel al moldovenilor. Cu toate acestea,  democraţia nu a dus-o mai bine în Georgia, ba din contra, ca urmare a unor amendamente constituţionale adoptate în 2004, sistemul politic georgian s-a îndreptat către unul în care puterea este preponderent concentrată în mîinile preşedintelui, iar ţara a înregistrat un regres considerabil pînă şi la capitolul democraţie electoral din cauza manipulării sistemului electoral începînd cu 2006. Şi experienţa portocalie a statului vecin, Ucraina, ne arată că artefacţii schimbării de la Kiev  au fost incapabili să treacă peste propriile interese înguste pentru a asigura un curs democratic al ţării, deşi au existat progrese la unele capitole, cum ar fi libertatea mass-media, etc.

Experienţa acestor state ne împinge în direcţia unui entuziasm prudent vis a vis de rezultatele alegerilor din 29 iulie, dar totodată oferă cîteva lecţii pe care, dacă şi le vor însuşi, forţele democrate de la Chişinău vor reuşi să evite capcanele „post-revoluţionare”. Desigur, dincolo de aceste lecţii se află moştenirea grea a  guvernării comuniste, accentuată de recesiunea economică şi tarele  unei societăţi post-totalitare  nereformate. Dar niciodată pînă acum Moldova nu a avut o ocazie mai prielnică şi un suport popular mai ferm pentru demararea unor reforme care să   plaseze ţara pe o traiectorie democratică. În cei opt ani de guvernare comunistă, suportul pentru democraţie al unor segmente ale societăţii moldoveneşti –fie ele şi minoritare – s-a consolidat şi a căpătat substanţă şi convingere în faţa pericolului autoritar.  Dacă acest moment va fi ratat, s-ar putea ca pentru aceste grupuri – în general formate din tineri care pentru prima dată au avut posibilitatea să îşi explice preferinţa electorală -  să urmeze o mare „dezvrăjire a lumii”, în care visul democratic să fie compromis, pentru ani buni, de realitatea farsei politice .

Articol publicat in Dilema Veche, august 2009

Acum câteva săptămâni eram parte a unui grup cu o compoziţie extrem de eterogenă din punct de vedere al etniei membrilor.. Profesional eram toţi din aceeaşi tagmă – absolvenţi de ştiinţe socio-umane, drept, economie, rezidenţi din mediul urban, tineri, cosmopoliţi, etc. Grupul era compus din aproximativ 70 de oameni şi am stat împreună trei zile, ceea ce este vădit insuficient pentru a  socializa şi a te cunoaşte cu adevărat. Şi atunci, au început să se creeze mici grupuleţe în cadrul grupului mare. M-am împrietenit, în general, cu cei de care mă simţeam apropiată cultural sau geografic: cu polonezii, cu bulgarii, cu italienii şi francezii. Este ciudat, dar atunci când te afli într-un grup de o asemenea eterogenitate, cu indivizi veniţi din toate colţurile lumii şi toţi sunt necunoscuţi, automat în locul dorinţei de noutate, de deschidere, se produce un fenomen de repliere şi întoarcere către noi înşine. În oceanul de informaţii noi, ne agăţăm de elementele familiare ca de ultimul colac de salvare aflat la bord. Am încercat, evident, să socializez cu toată lumea, dar cum şi timpul  disponibil pentru socializare era limitat, nu prea am reuşit să stabilesc o comunicare  apropiată  cu alţii: cu un tip din India, care locuia în Marea Britanie, am schimbat câteva vorbe despre Salman  Rushdie, cu latino-americanii am vorbit despre Marquez, Chavez, Fujimori şi Llosa şi aşa mai departe. Vreau să subliniez – nu e vorba de lipsa subiectelor comune, ci de faptul că într-un timp limitat, într-un grup extrem de eterogen suntem tentaţi să ne grupăm în primul rând după similarităţile culturale şi geografice,.

Ei, şi acum vine partea a doua. În a treia zi, am făcut un exerciţiu de team-building. Am fost separaţi arbitrar în 7 sub-grupuri şi rugaţi să scriem fiecare pe câte o coală de hârtie 3  valori  care sunt esenţiale pentru viaţa noastră. Formularea era ceva de genul „Pentru mine, cel mai important în viaţă este să…”. O dată scrise aceste valori, eram rugaţi să  vizualizăm unii valorile altora. La final, aveam în mână trei foi, din care reieşea, într-o formulare ce nu mi-o a amintesc exact, că pentru mine este important să cunosc oameni şi locuri care să mă inspire şi alte asemenea lucruri. Apoi, regula jocului spunea că trebuie să  căutăm în mulţimea de 70 de oameni pe cei care împărtăşesc valori similare cu ale noastre. Şi atunci a intervenit marea mea surpriză: nici unul dintre cei cu care socializaserăm preferenţial în cele trei zile, de care eram legată prin afinităţi culturale sau proximităţi geografice, nici unul dintre ei nu împărtăşea  valori asemănătoare celor ale mele. Pentru unii era important să asigure un viitor copiilor lor, pentru alţii să se auto-perfecţioneze prin muncă, pentru alţii să devină lideri puternici şi tot aşa. Ştiţi unde am aterizat?Am sfârşit prin a mă alătura unui grup cu membrii căruia abia  dacă schimbaserăm câteva vorbe, fără a mai pune la socoteală că nu se punea problema unei proximităţi culturale sau geografice –  majoritatea dintre ei proveneau din state africane.

Şi m-am gândit la comunicarea umană, la relaţiile pe care le avem şi la constrângerile la care suntem supuşi – constrângeri geografice, culturale, sociale şi profesionale, constrângeri care ne desenează linia destinului şi uneori capătă înfăţişarea unei fatalităţi;  constrângeri prin care dibuim bezmetici, din cauza cărora trăim dezamăgiri şi  false revelaţii. Şi m-am gândit că de multe ori, comunicarea umană e o mascaradă care, deşi în esenţă e tragică, este de un penibil absolut.

În anul 2008, 378.582 de imigranţi, asemenea Mariei, lui Juan sau Luis,  au fost reţinuţi si închişi în centrele de detenţie din SUA, iar numărul celor deportaţi a fost de 358, 886 , cu 12% mai mult decît în 2007. Majoritatea deţinuţilor provin din Mexic (61%) şi El Salvador (10%).

« Să nu cumva să vă treacă prin cap să vă faceţi judecători la un tribunal de imigraţie », ne spune, mai în glumă, mai în serios, judecătoarea de la Tribunalul de Imigraţie din Austin. « Sunt cazuri imposibile, care te marchează pe viaţă, pentru că te joci cu vieţile oamenilor. Nu o să uit niciodată faţa unui salvadorian care îşi pierduse în războiul civil soţia şi copiii şi pe care a trebuit să îl trimit acasă, iar el, la aflarea sentinţei, mi-a spus ca pot sa îl mai deportez de 10 ori şi de fiecare dată are să se întoarcă, pentru că nu are ce face acolo, în El Salvador », mărturiseşte  Glenn McP., judecător şi el la Tribunalul de Imigraţie.

Ciocnirea civilizaţiilor

Majoritatea imigranţilor, atît legali, cît şi ilegali, provin din  ţări ale Americii Latine, preponderent din Mexic, influxul lor masiv producînd, printre altele, ceea ce Huntington numea o ciocnire a civilizaţiilor. Bariera lingvistică pare a fi, dincolo de mentalităţi sau valori, cel mai vizibil şi alarmant semn al întîlnirii celor două culturi. În statul Texas, aflat chiar pe graniţa cu Mexic, procentajul total al celor care vorbesc o altă limbă decît engleza se ridică la 31%. (Census Bureau report: Language Spoken at Home for the Population 5 Years and Over, April 2004). Într-adevăr, încă de la sosirea pe aeroportul din Austin, capitala statului Texas, ceea ce  iţi atrage atenţia sunt indicatoarele şi anunţurile bilingve – în engleză şi spaniolă. Pe marginea şoselelor, afişe uriaşe fac reclamă în limba spaniolă la bere, detergenţi şi alte produse de consum. Oricît de mult ar  hrăni acest lucru temerile unor americani despre perspectivele dominaţiei culturale a hispanicilor, pentru marile companii profitul şi vînzările sunt cele care au ultimul cuvînt, iar eficienţa transmiterii mesajului către potenţialul client prevalează în faţa consideraţiilor de ordin cultural-lingvistic. Această realitate l-a determinat pe Samuel Huntington să îşi înceapă un celebru articol apărut în 2004 în Foreign Policy cu următoarele afirmaţii: « Influxul constant de imigranţi hispanici risca să divizeze SUA în două popoare, două culturi şi două limbi. Spre deosebire de alţi imigranţi, mexicanii şi populaţia latino nu au fost asimilaţi de cultura dominantă a SUA, constituindu-şi propriile enclave politice şi lingvistice – de la Los Angeles pînă la Miami – şi respingînd valorile anglo-protestante care sunt fundamentul visului american ».

Teama de străini nu este un fenomen nou, ea manifestîndu-se de fiecare dată cînd un val de imigraţie se abătea asupra SUA – reacţii similare au fost provocate de imigranţii irlandezi şi germani în secolul al XIX-lea, apoi de cei polonezi, evrei şi italieni în secolul XX. « Diferenţa faţă de imigranţii irlandezi sau germani din secolele trecute este că aceştia traversaseră lumea pentru a fi parte a visului american. Nimeni nu dorea sa refacă aici vechea sa ţară, toţi îşi doreau o altă viaţă, mai bună, nu aceeaşi viaţă într-un loc diferit », susţine Lynn Woolley, moderator a unei emisiuni radiofonice din Texas, invocînd exemplul lui Charles Truxillo, profesor la Universitatea din  New Mexico, care afirma că « patria hispanică » trebuie reconstituită aici, în SUA, cu orice preţ şi pledează pentru crearea „Republicii de Nord”, un nou stat hispanic care s-ar întinde din Golful Mexic pînă la Pacific, incluzînd statele Texas, California, New Mexico, Arizona. Deşi  68% dintre americani cred că imigraţia va îmbogăţi cultura locală  cu idei şi obiceiuri noi, tot ei, americanii, consideră în proporţie de 95% cunoaşterea limbii naţionale ca fiind principalul criteriu al apartenenţei/admiterii la naţiunea americană (Transatlantic Trends : Immigration, 2008, GMF). Or, în acest context, nu este complet lipsită de legitimitate discuţia care pune în chestiune şansele de integrare a acelor imigranţi care nu vorbesc engleza deloc sau aproape deloc. Din cei 10 deţinuţi la audierea cărora am asistat la tribunalul din Austin, doar unul vorbea cu chiu, cu vai engleza, restul fiind ajutaţi de un translator.

Prea mulţi sau prea puţini?

Dar sunt imigranţii ilegali într-adevăr atît de indezirabili? La prima vedere, majoritatea texanilor (64% ) sunt de părere că SUA permite prea multor imigranţi să intre în ţară (Scripps Howard Texas, March 2002) şi 74%  sunt în favoarea introducerii de amenzi şi pedepse pentru angajatorii care utilizează forţă de muncă ilegală. În plus faţă de aceasta, costul anual al statului Texas cu imigranţii ilegali este de 4,7 miliarde USD, arată un raport al  Federaţiei pentru Reforma Imigraţiei Americane (FAIR). Această sumă include cheltuieli cu educaţia, sănătatea şi încarcerarea imigranţilor ilegali,  dar  partea leului revine educaţiei (4 miliarde).

Dar imigraţia nu are doar costuri, susţine  Rafael Anchia, politician Democrat, membru al  Camerei Reprezentanţilor din Texas, catalogat drept un viitor „Obama Hispanic” de cotidianul spaniol El Pais. Absenţa imigranţilor ilegali ar fi dus la  o pierdere netă pentru statul Texas de 17.7 miliarde USD, constată un studiu efectuat de Texas State Comptroller. “Soluţia corectă este legalizarea imigranţilor ilegali, pentru că avem nevoie de ei ”, susţine domnul Anchia în cadrul unei dezbateri organizate la Muzeul de Istorie din Austin in iulie anul acesta de către German Marshal Fund. “Nu vom face decît să încurajam alţi imigranţi ilegali să vină încoace şi în plus, traversarea ilegală a frontierei este o infracţiune, nu putem legaliza ceva care are la origine încălcarea unei legi!”, îl contrazice Rosemary Jenks, directoare a departamentului de Relaţii Guvernamentale, de la Numbers US. « Atunci cînd o lege e proastă, ea trebuie schimbată », vine replica triumfală lui Anchia, întimpinată cu aplauzele celor din sală, un grup de experţi şi cercetători internaţionali. Voci precum  cea a lui Rafael Anchia nu mai reprezintă o excepţie – Democraţii se află pe un trend ascendent în Texas, aşa cum arăta revista Economist într-unul din numerele recente: Democraţii deţin 74 de mandate, faţă de 76 cît au  Republicanii în Camera Reprezentanţilor din Texas şi şi-au asigurat o minoritate confortabilă în Senat – 12 din 31 de mandate. Motivele ascensiunii sunt multiple, dar cu siguranţă voturile imigranţilor hispanici au un cuvînt de spus – 63% dintre aceştia au votat cu Democraţii la alegerile prezidenţiale din 2008.

În pofida costurilor presupuse, imigranţii generează, incontestabil, o serie de avantaje: mai întîi de toate, reprezintă o masă de forţă de lucru ieftină, mai curînd complementară forţei de muncă locale, decît concurentă, prestînd acele tipuri de munci de care muncitorii locali s-ar feri. În realitate, impactul imigranţilor asupra salariilor nativilor americani este unul minor – de aproximativ 1%, fiind mai mult o teamă exacerbată de media şi de unii politicieni. Imigranţii, chiar şi cei ilegali, sunt plătitori de impozite:  taxe pe proprietate, de exemplu, atunci cînd închiriază un spaţiu locativ, sau TVA, atunci cînd fac cumpărături. Mai mult decît atît, în  loc de a fura locurile de muncă ale nativilor,  se pare că imigranţii contribuie la crearea de locuri de muncă – datele statistice arată că procentul de întreprinzători privaţi este mai ridicat printre imigranţi decît printre nativi. Aşa cum afirma un celebru economist de la Harvard, George J. Borjas, „econometria modernă nu poate detecta nici măcar un singur indicator al faptului că imigraţia ar avea un impact advers asupra cîştigurilor şi oportunităţilor de angajare a nativilor din SUA”.

Dar de cîţi imigranţi are nevoie America – şi mai ales, cîţi poate ea găzdui fără o schimbare radicală a echilibrului actual?

Invaziile barbare şi Cortina de tortilla

O proiecţie demografică estimează că în anul 2050 populaţia hispanică din Texas va fi majoritară (24.843.453 mexicani şi 4.033.714 hispanici, faţă de 13.111.053 albi non-hispanici, conform datelor FAIR). Pentru a opri asaltul vecinilor din sud, America încearcă să se baricadeze şi să se înconjoare de ziduri de protecţie, aidoma cetăţilor medievale – un  zid care separă graniţa dintre SUA şi vecinul său mai sărac, Mexic, se înalţă, cu intermitenţe, de-a lungul graniţei poroase, separînd în două oraşe, familii, trecînd cîteodată de-a dreptul prin curţile oamenilor (numeroase gospodării erau construite de-a dreptul pe graniţă, în condiţiile în care nu exista o linie de demarcaţie). Zidul, laolaltă cu măsurile de securizare a frontierei,  ridică  între cele două state ceea ce unii au supranumit o „Cortină de tortilla”.  Numărul ofiţerilor în cadrul Patrulelor de Frontieră a fost crescut de la 6.000, cîţi erau în 1996, la 18.000 în 2009.. Cu toate acestea, în anul 2008 numărul imigranţilor ilegali arestaţi în timp ce încercau să treacă frontiera  fost foarte scăzut – aproximativ 700 000 faţă de 1.6 milioane în 2000 (Departement of Homeland Security). Acest lucru ar putea să însemne fie că noile masuri de întărire a frontierei – enforcement – şi-au produs efectul scontat şi numărul imigranţilor a scăzut, prin simpla descurajare, fie că metodele folosite pentru a ajunge în America sunt altele, mult mai sofisticate şi mai greu de detectat. « De fiecare dată cînd închizi o poartă,  se inventează alta, mult mai complexă, pe care imigranţii o folosesc pentru a intra, aşa se întîmplă şi în Europa cu africanii. A încerca să opreşti migraţia ilegală e ca şi cum ai spune ploii să se oprească », declara Giuseppe B., analist în cadrul Comandamentului central al corpului de Carabinieri din Italia, aflat într-un schimb de experienţă în Texas. Ar putea să însemne şi faptul că nu există frontiere care să stea în faţa sărăciei şi a disperării.

Pro şi contra

Tocmai pentru că  fenomenul este de neoprit, în pofida tuturor măsurilor luate, cetăţenii din Texas, în special cei din zona de frontieră, unde criminalitatea datorată imigraţiei este crescută, au decis să îşi ia soarta în mîini. Într-un controversat program care urmăreşte securizarea frontierei, sheriff-ii oraşelor din Texas au instalat de-a lungul rîului Rio Grande camere de supraveghere pe care le-au conectat la internet. Mii de cetăţeni sunt, astfel, agenţi virtuali ai patrulelor de frontieră, fiind alertaţi de sistem atunci cînd cineva suspect apare în zona supravegheată şi anunţând, la rândul lor, autorităţile. La începutul acestui an, mai bine de 43.000 de persoane au fost conectate la site-ul Web . Alţii formează patrule de civili înarmaţi, pentru a controla mai eficient frontiera, ridicînd semne de întrebare unora care sunt de părere că statul şi forţele de ordine trebuie să deţină monopolul violenţei legitime.

 Concomitent, alţi cetăţeni ai statului Texas se lasă înduioşaţi de soarta imigranţilor ilegali, care parcurg  zeci de kilometri pe jos, prin deşertul arid, încercînd să treacă graniţa. În această încercare, frontiera dintre viaţă şi moarte este însă mai fragilă decît cea dintre Mexic şi vecinul său din nord – anual, sute de  imigranţi ilegali mor din cauza deshidratării şi a temperaturilor înalte, aventurîndu-se în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul morţilor s-a ridicat la aproximativ 5000 în ultimii 13 ani, conform unui document produs de Comisia pentru Drepturile Omului din Mexic şi co-semnat de Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile. Este motivul pentru care numeroase organizaţii civice, precum Texas Border  Coalition -  militează pentru eliminarea totală a zidului de pe frontieră americano-mexicană. Alte asociaţii se organizează pentru a transporta în deşert  bidoane cu apă pentru imigranţii ce riscă să moară de sete. Un proiect de lege a încercat să transforme asemenea gesturi în acţiuni ilegale, pe motiv că ar reprezenta acte de complicitate în traversarea ilegală a frontierei. 

Migraţia separă societatea texană – la fel ca pe cea americană – în două tabere, ambele cu argumente şi temeri la fel de solide. Dar clivajele sunt o constantă a societăţii umane; important este ca zidul care  desparte cele două tabere să fie mai permeabil decât zidul de pe frontiera sudică a SUA – şi mai ales să nu se lase cu victime.

Publicat in Dilema Veche, august 2009