POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

POVESTEA UNEI NOPŢI DE AUR

Când eram mai tânără visam, aveam atât de multe vise. Lumea mi se părea o infinită grădină, în care nenumărate comori stau ascunse sub fiecare arbore. Îmi doream atât de mult să cunosc aceasta gradină, să îi străbat toate cărările, toate drumurile.

Astăzi am impresia că am trăit 100 de ani şi că am cunoscut tot ce se poate cunoaşte în această lume. Mă simt obosită, mă simt foarte obosită, ca după un veac de zbucium necontenit şi îmi aştept moartea cu resemnarea celui care poartă în spate un secol de deziluzii. Sunt  închisă în viaţa mea limitată, în viata mea banală, în  cochilia mediocrităţii mele pe care nu o pot sparge.

Îndestularea şi excesele mele mă fac sa îmi pot permite această atitudine, această greaţă de a trăi, privilegiu al celor care nu cunosc înfometarea şi moartea în fiecare zi.  Mii de copii mor zilnic din lipsă de apă sau pentru că apa pe care o consumă nu este potabilă. Eu stau în cada mea  plină cu apă caldă şi spumă…şi mă gândesc la o moarte care pentru mine nu este decât o potenţialitate. Ce picior frumos am, învăluit în strălucirea acestei ape…am pielea fină, delicată, înmuiata de  apa parfumată…apa din lipsa căreia acum, în  această clipă, moare un copil, sau zece, sau o sută…nu ştiu, dar cineva moare. Sunt părtaşă la un sistem care face ca undeva în lume un copil sa moară de inaniţie, de sete sau din cauza lipsei unor medicamente care expiră neglijent în dulăpiorul meu.

Şi cum pot  eu să evadez din castelul de fildeş al vieţii mele urbane?…

Mi-e atât de frică de atrocitatea vieţii, încât sunt paralizată şi orice speranţă nu este decât un suflu uşor şi plăpând care se ghemuieşte timid în sufletul meu, alături de groaza, imensa mea groază în faţa lumii. Lama aceasta, ca o sclipire de argint, care acum o voi prelinge pe pielea mea, ah ! doare…iată cum doare, aceasta este deci durerea. Epiderma care pocneşte ca un ambalaj comprimat în vid şi lichidul roşu, care se întinde ca o aţă pe albul mâinii mele, şi usturimea în jurul căreia se concentrează toată fiinţa mea în clipa de faţă… Vai, aceasta este doar o mică rană, o superficială zgârietură…Trebuie să încerc să apăs lama mai adânc…mai adânc, aşa, ah, nu, nu, nu pot, este prea mult, cum suporta alţi oameni durerea… ?  Sângele meu, totuşi ce frumos este desenul sângelui pe pielea  curată, dar cum au suportat sutele, miile, zecile de mii de oameni torturile cumplite ?

Îmi amintesc una dintre primele scene de violenţă căreia i-am fost martoră. Eram la ferma bunicilor, într-o primăvară cu iarbă crudă şi fragedă, iar bunicul s-a dus să taie câţiva miei pentru cina pascală. M-am dosit în spatele ieslei pentru a nu fi zărită şi am asistat la întreaga procesiune a uciderii mielului, de la început până la sfârşit. Am văzut cum i-a retezat  gâtlejul mielului înspăimânt, cum sângele acestuia a ţâşnit nestăvilit, revărsându-se cu dărnicie peste blăniţa cârlionţată, încă impregnată cu mirosul laptelui matern. Corpul micului animal a zvâcnit convulsiv,  sălbatic,  desenând nişte mişcări pe care nu le-am mai văzut şi care păreau dansul unui acrobat posedat. Ochii i s-au dilatat, uriaşi, gata să-i sară din orbite, a început să urineze, urina  se amesteca cu sângele cald al mielul aflat pe moarte.  Bunicul l-a spânzurat în aer de labele legate cu o sfoară, agăţându-l  de o bară metalică şi aşteptând să îşi tragă ultima suflare pentru a putea să îl jupoaie de  piele şi în tot acest timp am privit fără să clipesc, tremurând toată, scufundându-mă într-un amestec de groază, milă, dezgust şi extaz.

În acea primăvară, de acele sărbători ale  Paştelui a fost peste puterile mele să mănânc carne de miel şi nici după aceea nu am mai fost capabilă vreodată. Abia târziu la maturitate am reîncercat gustul cărnii albe, impunându-mi gestul ca pe un exerciţiu de voinţă, întocmai cum demult, cu ani în urmă, îmi propusesem să nu închid ochii, oricât de înfiorătoare ar fi fost priveliştea sacrificării animalului nevinovat.

După spectacolul crud al acelei primăveri am început să trag cu ochiul şi la pasările  agonizânde, ale căror trupuri despărţite de capete săltau în sus şi în jos pe nisipul însângerat, ca într-un bizar şi străvechi dans al morţii. Probabil nu mai simţeau nici o durere, din moment ce viaţa li se scursese din corp laolaltă cu  capul căzut sub lovitura toporului cu care sărmanele raţe şi găini erau măcelărite de bunica-mea. Eram îngrozită, dar un instinct morbid îmi spunea că dacă nu voi asista la aceste scene, viaţa mea va fi incompletă, ca şi cum aş fugi zadarnic de ceva cu care confruntarea devenea, mai devreme sau mai târziu, o fatalitate.

Rana de pe pielea mea,  o mică şi ridicolă rană… Aşa, mai adânc, să înfig lama mai adânc…Acum, în clipa asta cineva este torturat, undeva într-un alt colt al planetei…

Am citit undeva ca in momentele de durere cumplita creierul nostru secreta o substanţă care ne creează o stare de beatitudine, pentru a contracara efectul suferinţei şi al morţii. De aceea, unii mor cu zâmbetul pe buze…Dar cum poţi – chiar dacă durerea ta este mai puţin sfâşietoare – cum poţi să uiţi condiţia umilitoare a cărnii tale, să fii redus la starea unui viţel strangulat pentru a fi  ulterior transformat în biftec ? Cum e posibil ca măcar pentru o clipă să ştii că eşti doar un animal, că întreaga umanitate îţi este anihilată doar prin puterea covârşitoare a cărnii dezlănţuite ?

Aş vrea sa găsesc în mine puterea de a accepta această convieţuire a cărnii agonizânde cu lucrurile frumoase, cu viaţa mea, cu parfumurile cu care îmi ung corpul îmbăiat, cu cafeaua cu lapte a dimineţilor mele, cu savoarea fructelor dulci care mă aşteaptă acum în salon, să împac viaţa cu moartea şi durerea cu plăcerea în interiorul propriei mele vieţi, să confer coexistenţei lor un sens, o direcţie, o semnificaţie…dar cum să fac? Sa mă arunc de pe terasa celei mai înalte clădiri din oraş, îmbrăcată în cea mai scumpă şi frumoasă rochie a mea, în semn de iubire pentru lume, în semn de solidaritate cu cei suferinzi, cu sângele lor, să fac un copil care însă începând cu naşterea va trăi experienţa durerii, să plec cu o echipă de ajutor umanitar în deşertul Saharei, ce să fac ?

Atunci când soţul ei o anunţă că va pleca în nordul ţării, unde fuseseră găsite însemnate zăcăminte aurifere, Maia se hotărî imediat să îl urmeze. Povestea descoperirii aurului o fermecase de la bun început. Un ţăran se apucă să sape o fântână în curtea casei sale, când descoperi, la numai câţiva metri adâncime, sclipiciosul praf aurifer amestecat cu argila. Autorităţile competente confirmară conţinutul  valorosului metal, dar uimirea tuturor fu şi mai mare când un alt sătean, ros de invidie, se apucă să sape chiar în pragul casei sale…la aceeaşi adâncime, colbul preţios îi izbucni în ochi ca o rafală fermecată. În următoarele două săptămâni, alţi 46 de ţărani se avântară zdravăn săpând măruntaiele pământului şi găsiră zăcăminte de metal nobil în curţile lor. Nimeni nu îşi putea explica cum sute de ani de-a rândul strămoşii lor, care  frământaseră huma acestor meleaguri ca pe un aluat cald nu dăduseră, măcar o singură dată, peste nici un  gram de aur. Dar întrebarea nu avu timp să se coaguleze în minţile sătenilor care, îngropaţi de-o viaţă în sărăcie, vedeau brusc cum norocul le surâde şi orizontul nu mai pare un zid impenetrabil.

Vestea descoperirii zăcămintelor căzu ca o bombă peste capul guvernanţilor, politicienilor, industriaşilor şi a ţăranilor din partea locului. În câteva luni de zile, terenurile erau vândute unei companii de extracţie a aurului, unde soţul Maiei se numără printre principalii acţionari, casele fură devastate, năruite, iar sătenii antrenaţi într-o învălmăşeală neobosită, provocată de mutarea lor în alte zone ale ţării.

În timp ce soţul ei mişuna cuprins de o autentică febră a aurului, ordonând inginerilor şi muncitorilor de pe şantier, programând noi săpături şi noi teste, negociind cu ţăranii cumpărarea proprietăţilor acestora, ea umbla buimacă, străbătând decorul demiurgic, de sfârşit – sau început – de lume. Colinda emoţionată de restructurările masive ale peisajului, de nepăsarea solemnă a munţilor din zare, de zecile de expresii care se citeau pe fetele tuturor. Se oprea de câteva ori pe zi la terasele unor foste pensiuni agro-turistice, care acum se vedeau invadate de oameni de afaceri, de geologi, de ziarişti, de reporteri şi tot felul de aventuroşi încercând să câştige un ban în acest iureş aurifer. Se găsiră unii care cumpărau casele şi terenurile ţăranilor, profitând de haosul creat, pentru ca apoi să le vândă companiei aurifere la un preţ dublu sau triplu.

Încălţata în cizme lungi din piele de căprioara, obosită să străbată aceste decoruri parcă special create pentru ea, făcea pauze scurte ca  să servească un prânz frugal, de obicei format din brânzeturi sau şuncă albă, sau să bea un ceai şi apoi îşi relua peregrinările. Nu o băga nimeni în seama, toţi erau preocupaţi să vândă, să cumpere sau să câştige ceva, astfel încât nici măcar ochii de lunatecă ai unei femei singure nu reuşeau să îi sustragă pe cei de faţă din starea de transă în care intraseră.

La una din aceste pensiuni îl zări pe el. O izbi cicatricea pronunţată, ca o hartă a unui continent nedescoperit încă, care începea sub lobul urechii stângi, cobora ferm în jos către umăr pe grumaz şi apoi dispărea sub pânza cămăşii albe . O căldură şerpuitoare îi topi genunchii, îi înţepeni încheieturile degetelor şi îi inundă privirea împăienjenită atunci când îşi închipui că atinge acea cicatrice. Teama de sânge, de durere şi de moarte reveni în viaţa ei, însoţită de data aceasta de o moleşeală fierbinte care nu o cunoscuse până atunci. Cu un gest devenit reflex, împinse farfuria cu bucata de friptură pe care o consuma, pentru că îi redeşteptă acea greaţă înrădăcinată în teama sacră de a nu-şi profana propriul ei corp mâncând o substanţă identică celei din care ea însăşi era formată. I se părea că procedând astfel îşi pune la adăpost de orice suferinţă sau umilinţă fizică propriul ei trup. Dar la câteva secunde după ce împinse farfuria, mâna i se întinse instinctiv înapoi, tăie o bucata de carne şi o duse la gură. O mestecă cu o plăcere nouă, gândindu-se la cicatricea-hartă a necunoscutului. Îmi mănânc propria moarte, gândi ea.

Târziu, în noapte, după ce îşi petrecu întreaga după amiază pe acea terasă într-o aşteptare încremenită, nu rămăseseră decât ei doi, fiecare la masa lui, sorbindu-şi în tăcere băuturile – el vinul roşu, ea – vinul alb. El observă surâsul ei electrizant, vrăjit, parcă reflectat într-un adânc de oglindă fermecată, intr-atât de ireal i se păru şi îşi schimbă masa, venind alături de ea.

-                Pot să te întreb, riscând să par indiscretă, zise ea, de unde ai această cicatrice ?

Acum  el purta un pulover pe gât şi cicatricea nu se vedea deloc, aşa că la privirea lui mirată, ea îi oferi cea mai sinceră explicaţie :

-                Am văzut-o mai devreme, la prânz, când erai aşezat la masa de colo.

-                Am fost la război, îi răspunse el. E urma unei torturi.

Răspunsul lui suna grandios şi solemn ca un psalm biblic pentru urechile unui păcătos încântat. În alte circumstanţe, întrebarea ei ar fi fost  în ce război luase parte, în ce ţară, în ce an, dar toate acestea fură înlocuite de una singură, unica care acum i se părea cu adevărat importantă.

-                De ce ? Ce ai căutat acolo ?

Răspunsul lui fu unul care nu-l dăduse niciodată nimănui altcuiva atunci când vreo întrebare similară îi fu pusă.

-                Pentru că războiul face parte din noi…din viaţă. Şi moartea, voiam să văd moartea cu ochii mei…

-                Ţi-e mai puţin frica după ce ai văzut moartea la tot pasul ? Să fie adevărat că dacă stai faţă în faţă cu moartea te eliberezi de angoasele ei ?

Îi puse această întrebare  la fel de firesc şi simplu ca şi cum l-ar fi întrebat pe şotul ei, aşa cum făcea în fiecare seară, dacă a apucat să mănânce de prânz.

-                O, doamne, ce întrebare! Exclamă el, scuturând din cap…Dacă mi-e mai puţin frică de moarte…dumnezeule..

Maia zâmbi cumva vinovat şi tăcu. Si el tăcu o vreme.

-                Aş putea sa iţi ating cicatricea? îl ruga ea într-un final.

El îi luă palma într-a sa şi i-o petrecu pe sub pulover, pe sub cămaşă, pana când degetele ei dibuiră în întunericul veşmintelor calde nişte reliefuri catifelate, şănţuleţe mici şi ondulări sinuoase, de o delicateţe mult diferită de restul pielii, amintind de petalele florilor primăvăratice. Ce suavă este moartea…sau poate viaţa, gândi ea, şi cât de plăpândă. Negrul nopţii era transparent şi rece, înceţoşat doar de stelele de gheaţă şi în acest negru de cristal lichefiat trupul ei se îndreptă spre al lui, ca o fantomă albicioasă, ca o umbră a unui nor, căutând un culcuş cald, cu contururi concrete, în spaţiul diluat al cosmosului. Degetele ei mângâiau neîncetat cicatricea, căutând să o descopere, să înlăture straturile de veşminte care o ascundeau privirilor ei însetate de spectacolul agoniei cărnii. Şi totuşi, pielea lui emana un miros de viaţă, de bărbat, de animal care tocmai şi-a devorat prada şi buzele ei sorbiră această mireasma atunci când îi sărutară cicatricea. Această carne care a cunoscut direct şi nemijlocit apropierea morţii, această carne care acum tresăltă de plăcere, ca o plută în derivă pe care se îmbarcaseră viaţa şi moartea. Braţele lui o cuprinseră cu forţa, gura lui o căuta pe a ei, gura ei care acum găsea gustul limbii lui calde la fel de dulce ca cel al cicatricei trandafirii. O luă în braţe şi o urcă aşa până în camera lui, la etajul întâi, în timp ce ea îi şoptea cu capul înfundat în pieptul lui toate cuvintele pe care le ştia în clipa aceea :

-                Dragoste, viaţă, iubire, dragostea  mea.

Adormiră târziu în noapte, după ce făcuseră dragoste în repetate rânduri, după ce trupul lui îi ajunsese la fel de drag ca şi cicatricea de pe umăr, la fel ca şi alte câteva cicatrice mai mici pe care le descoperi explorându-i corpul arămiu. Adormiră unul în braţele altuia, el ţinând-o îmbrăţişată pe la spate, ambii cu genunchii îndoiţi. Priviţi de sus, păreau a fi doi  fetuşi gemeni într-un uter matern.

Dragostea mea, ce frumos dormi. Ce cald şi ce plăcut e trupul tău de bărbat puternic, puternic şi slab. Şi ce  tăcere desăvârşită, de castel fermecat, s-a lăsat în noaptea aceasta. Ce frumoasă şi fragilă e iubirea din mine…

Iubirea e fragilă şi neputincioasă ca un fulg care se topeşte în aer. Plăpândă ca o floare într-o mare de sânge.

Te strâng în braţe…iubirea noastră…. Ce este iubirea? Un ocean al tandreţii dezlănţuite, care încearcă să  îndulcească brutalitatea vieţii? Un surâs matern aşternut pe o frunte îndurerată? Sentimentul mamei pentru copil şi al copilului pentru mamă -  aceasta e iubirea, şi către aceasta evoluează toate celelalte forme de iubire, pentru că în această lume barbară e singura formă de afecţiune care ne poate pune la adăpost. Iubim în celalalt un biet om, un muritor pentru care îl compătimim pentru umanitatea sa identică cu a noastră. Pe care îl iubim pentru că ne compătimim  şi pentru că ne iubim pe noi înşine.

Dar această iubire nu ne dăruieşte nicidecum iluzia nemuririi. Iluzia unui corp plutuitor şi uşor ca fluturii verii, ca dansul vântului, ca sclipirile razelor de soare pe un perete imaculat…Iluzia dansului inconştient printre cuţite, de asupra unui abis…nu, sentimentul morţii pluteşte greu peste noi.

Alături de tine însă îmi trăiesc pentru o secundă iluzia nemuririi mele. Strânge-mă în braţe.

Iubirea mea – un vis al unui corp care nu simte durerea. Un vis al absenţei violenţei din această lume.

Ce bine e în braţele tale…ca şi când pe lume nu ar exista decât acest geam imens al camerei noastre prin care pătrunde lumina lăptoasă  a zorilor…aceste cearşafuri răvăşite de pânză topită, care se odihnesc peste corpurile noastre istovite. O lume în care toate cearşafurile sunt curate şi parfumate şi găzduiesc, sfioase şi tainice, iubirile  oamenilor. Nimeni nu doarme pe rogojini şi nici în frig, suferinţa e o poveste dintr-o viaţă anterioară.

Piciorul tău care se strecoară printre picioarele mele, ah ce piele tânără şi suavă, piele tânără care acum nu ştii ce e durerea, căreia eu îi dăruiesc plăcere. Curând o să adorm la loc, ce mult îmi place să dorm alături de tine, e ca o mică moarte împărtăşită în doi, o moarte care nu e definitivă, care îţi aduce uitarea fără a-ţi răpi surâsul de pe chipul celuilalt în zorii zilei. Ochii mi se închid şi uit visul care m-a trezit…uit gândurile mele…unde.. ce? Mâna ta, mâna ta care trece peste corpul meu, corpul tău trezit la viaţă, sângele tău redeşteptat, sângele meu, carnea mea, cicatricea ta, floare însângerată şi feerică…ce mult îmi place când mă săruţi acolo, da, mângâie-mi gâtul şi umărul şi acolo, da…îmi place, ce bine, ce corp minunat avem…curând vom bea cafeaua cu lapte…vreau să te sărut aici în lobul urechii, da, mâna mea pe corpul tău, mâna mea în mâna ta şi apoi pe coapsa ta … ce bine, săruta-mă, corpul tău cald fierbinte fierbinte şi umed iubeşte-mă toată viaţa mea acum iubeşte-mă te iubesc…te iubesc pe tine…eu te iubesc.

-                Te iubesc, îi spuse el.

-                Te iubesc, îi răspunse ea, repetându-i spusele.

-                Cât este ora ?

-                Trei dimineaţa. Săruta-mă, te rog.

El o sărută pe buze, pe ochi, pe umăr, îi mângâie fruntea, sunt obosiţi de dragoste şi buimaci de somnul convulsiv, întrerupt de viziunile fericirii care îi năpădise dintr-odată.

- Eşti frumoasă.

Ea zâmbeşte bucuroasă ca un copil căruia i s-a dăruit un iepuraş de ciocolată. Se apleacă si îl sărută. Îşi plimbă  gura pe cicatricea lui, o mică cicatrice ca harta unei insule aşezată  pe piept, în partea opusă inimii. Îi linge rănile, urmele rănilor de altădată, şi e fericită să regăsească brusc liniştea durerii, pitită  ca o alună coaptă în  cochilia  iubirii lor nou născute.

- Te-a durut ? întreabă ea, arătând la mica cicatrice.

El clatină afirmativ din cap şi zâmbeşte privindu-i chipul.

- Cum ţi-au făcut-o ?

- Aceasta ? arăta el la insula sângerie. Cu ţigara aprinsa…nu e plăcut, dar nici nu e cel mai rău lucru.

Ea închide ochii şi faţa i se crispează, pârjolita de imaginea torturii. Faţa lui se contorsionează şi ea dint-o dată, izbită de amintirea mirosului fatidic al respiraţiei călăului, de umezeala rece şi întunecoasă a  beciului, de senzaţia de neputinţă a propriei goliciuni, a propriului corp devenit inamic, răspunzând cu atâta voiciune şi cu atâta rapiditate tuturor loviturilor, arsurilor, şocurilor electrice. Mirosul de carne arsă îi revine în nări, scoate un uşor geamăt, apoi pentru a-l alunga îşi afundă faţa între coapsele ei şi umezeala lor, parfumul lor de tânăra panteră mustind de sănătate, de sudoare şi secreţii ale bărbatului iubit se suprapune izurilor venite din celula închisorii. Din unghiul în care se afla, trupul ei, acum redus la imaginea abdomenului suplu, mărginit în depărtare de sânii luminoşi, pare un deşert infinit, străjuit la orizont de sânii – munţi înalţi, peste care luna de afară îşi plimbă palida-i strălucire.

Trupul ei peisaj lunatic, peisaj prin care el va rătăci de azi înainte ca un beduin strigându-şi durerea, uitându-şi  durerea, regăsind viaţa şi moartea într-o carne frumos sculptată, pe care o strânge în braţe, mult, mult, puternic, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare, ascultând suspinele ei care devin din ce în ce mai vagi, mai şoptite, mai nepământeşti, mai imperceptibile pentru auzul uman. Trupul lui, care de azi înainte va strangula respiraţia sacadată a trupului ei, trupul ei devenit invizibil, minuscul, inexistent, făcând-o să uite realitatea grea a propriei cărni, a propriei morţi, a propriei existenţe.

Unde eşti, te iubesc, mă auzi, te iubesc, vocea ta din altă lume, da te aud, te iubesc, te iubesc, dragoste, iubirea mea, unde eşti, te iubesc, aici sunt, dar aici sunt eu, aici eşti tu, te căutam, m-ai găsit, te-am aşteptat, s-a sfârşit aşteptarea, acum am venit, rană, visule, durere, sens, te iubesc, unde eşti totuşi, sunt aici, dar aici sunt eu, săruta-mă, suntem, aici suntem, sau nu mai suntem, săruta-mă, te iubesc, unde eşti, sunt aici, dar aici sunt eu.

Zorii zilei se lăsară albicioşi şi denşi, ca un abur străbătut de timidele striaţii violete şi sângerii ale globului solar. Peisajul rănit de bazinele de extracţie, de săpăturile care îi străpung huma roşcată zace în nemişcare. Ici şi colo se aude strigătul spart al unor cocoşi, rătăciţi prin curţile puţinelor gospodarii ţărăneşti care mai rămăseseră în zona. Încet, încet,  prin ceaţa dimineţii încep sa clipocească luminile aprinse de primii deşteptaţi. Vag, un miros de cafea proaspăta începe să se împrăştie prin aer, dăruind o undă de umanitate acestui tablou  decupat din decorul altei planete. Primele voci omeneşti se răsfiră prin atmosfera matinală o dată cu lumina tot mai violentă a zilei.

Apoi, văzduhul molcom e răzbătut de primele strigate puternice, care sfâşie tihna dimineţii în bucăţi, ca pe o cârpă putrezită.

- Aurul, aurul, unde este aurul ?!

- A dispărut aurul ! A dispărut aurul !

- Nu mai e nimic, bazinele sunt goale, nu e nici un fir !

- Unde e aurul ?

- Unde e aurul?

Oamenii încep să mişune aidoma unui furnicar strivit de piciorul unui elefant. Strigătele nu contenesc, învălmăşeala se transformă în haos, oamenii răsfiră în palme argila şi nu descoperă nici o urmă de strălucire, doar huma grea, opacă. Se extrag probe şi se duc în laborator, se efectuează alte săpături în locuri noi, se pun întrebări. Dar aceleaşi frază revine repetat, plutind în gurile mulţimii.

- A dispărut aurul, aurul nu mai e ! Aurul !

În mijlocul acestui haos, un bărbat cu tâmplele uşor argintii rătăceşte cu ochi îngrijoraţi, fuge bezmetic printre oamenii înnebuniţi.

- Maia, Maia, unde eşti, Maiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa !!! Aţi văzut-o pe soţia mea? Maiaaaaaaaaaa!!!

Frunze înlăcrimate de boabele de rouă ale dimineţii lovesc mut  geamul camerei de la primul nivel al clădirii din cărămidă roşie. Înlăuntru, un iz de dragoste extenuantă pluteşte prin cameră, impregnându-se în toate obiectele din jur, în noptiera din lemn de nuc, în veioza cu picior de fier forjat, încă clipocind, în perdeaua care tresălta uşor, atinsă invizibil de vântul acestui parfum persistent. În mijlocul încăperii, un pat mare, cu cearşafuri îngreunate de umezeala transpiraţiei, şifonate parca în urma unor lupte romane…Dintre cutele spumegânde ale cearşafului se desprinde urma a două corpuri care au zăcut acolo, două corpuri în poziţie fetală, peste  contururile cărora se întind nişte desene ciudate, făcute în aur pur, aur care umple încăperea cu o văpaie de lumină, un aur dens, luminos, imperial, filtrat de impurităţi, sfidând clar obscurul zorilor de după geam. Desenele îşi desfăşoară formele bizare şi aurite, aidoma unor continente inexistente sau a unor harţi trasate de o civilizaţie necunoscută peste ambele corpuri, fără a respecta deloc graniţele dintre ele, graniţe ce abia dacă pot fi citite printre mulţimea de cute în relief ale cearşafurilor de pânză topită.

Dragoste cu gust de moarte

 

 

 

Prin geamul odăii de spital, lumina zorilor umezi se strecura ca un abur dintr-o altă lume, inaccesibilă celor care zăceau în paturile albe, în încăperi dezinfectate şi aseptice. Milada miji pleoapele pe care se forţă să le închidă fără a reuşi să doarmă şi îşi savură încă o dată durerea care i se prelingea prin corp ca un fluid de lavă încinsă. În curând avea să scape de orice suferinţă şi gândindu-se la aceasta închise ochii din nou şi se scufundă într-o dulce visare pe care nu o mai trăise de când era copil şi aştepta în ajunul sărbătorilor de iarnă cadourile lăsate de Moş Crăciun în ghetuţele aşezate cuminţi la gura sobei.

 

Îl căutase cu disperare de când ajunsese în spital, dar vocea din căsuţa vocală îi răspundea de fiecare dată cu aceeaşi încăpăţânare indiferentă, până când aseară la capătul celălalt al firului glasul lui  vibră cald şi plin de surprindere. Îl rugă să vină, evitând cu încrâncenare să îi ofere detalii despre motivul aflării ei în acel spital lugubru şi despre accidentul care era pe cale să o lase calică pentru tot restul vieţii. Toate acestea erau neesenţiale.  

 

Îl cunoscu cu câteva luni în urmă şi viaţa ei explodă în aer, fără ca măcar un singur fir de praf să se clintească de la locul său,  fără ca ritmul zilelor lungi şi anoste să se spargă aidoma unui vas în care cineva aruncă o piatră: fu o explozie invizibilă, produsă în surdină, aerul vibră şi îşi schimbă lumina, dar nimeni nu remarcă asta, ochii ei îşi schimbară sclipirea, umeziţi de forţa erupţiei, dar nici acest lucru nu fu observat. Ea însăşi îşi încleştă puternic pumnii, muşcându-şi buzele până la sânge în încercarea de a menţine verticalitatea propriului ei destin şi a relaţiei sale ameninţate de un dezastru final. Nici o piatră nu se nărui din acea construcţie pe care o ocrotise ani la rând, dar totul fu pârjolit pe dinăuntrul fragilului edificiu, ca după o invazie barbară. Nu rămăsese decât cenuşa neagră şi grea de sub care răsăreau firele plăpânde ale unei iubiri pe care ea se încăpăţâna să le ferească de lumina soarelui. Le mângâia cu degetele palpitând de bucurie, plângea la moartea lor şi apoi plângea iar atunci când altele noi îşi înălţau  vârfurile tremurătoare.

 

Cu şase luni în urmă, el o sunase, la recomandarea unei cunoştinţe comune, rugând-o să îl însoţească în calitate de  ghid şi traducător în călătoria-i exploratorie într-o regiune din vestul ţării. Lucra la un roman şi avea nevoie să se documenteze la faţa locului cu privire la unele aspecte ale vieţii din acea regiune, iar pentru aceasta avea nevoie de ajutorul unui ziarist experimentat care să îl ajute eventual şi cu traducerea. Ea acceptă bucuroasă şi într-o săptămână plecară împreună la drum.

 

Se îndrăgosti de el chiar din prima zi. Nu îl găsi nici frumos, nici atrăgător şi era, oricum, de aproape două ori mai în vârstă decât ea. Părea absorbit de propriul lui univers şi imun la frumuseţea ei, iar ea respiră uşurată, pentru că în felul acesta relaţia se aşeza pe un făgaş al normalităţii, eliberând-o de tensiuni inutile. E adevărat că în taină sperase la altceva, pentru că înainte de plecare citise câteva recenzii ale ultimelor sale două romane, pentru lectura integrală a cărora nu găsi timp, dar cele citite îi fură de ajuns ca să îşi imagineze că undeva, în adâncul lui, există o coardă sensibilă care tresaltă în ritmul bătăilor inimii ei.

În loc de aceasta, descoperi un bărbat uşor ursuz, care nu avea chef de discuţii filosofice şi despre care află că este şi căsătorit.

 

Mergeau pe un drum de ţară, plin de hârtoape şi îngust, unde intrară în conflict cu un localnic care îşi trăgea rabla anevoie prin praful cenuşiu. La vederea jeep-ului care tocmai îl depăşise, spiritul de frondă al localnicului se aprinse, băgă maşina în viteză şi porni, scârţâind din toate încheieturile, scoţând fum pe toate orificiile şi nu renunţă până când nu văzu jeep-ul lăsat în urmă. Numai că taman atunci rabla trase un ultim geamăt şi se înfundă într-una din gropile din mijlocul drumului. Înnebunit, şoferul transpirat ieşi în mijlocul drumului, ameninţând şi tunând ca o furtună, înjură jeep-ul care trecea calm pe lângă locul în care se consumase drama maşinii hodorogite şi atunci, învins de neputinţă şi furie, bărbatul elimină printre buzele sale pe care se adunaseră toate afuriseniile lumii şi o porţiune sănătoasă de salivă, ce se prelinse albicioasă pe sticla geamului din dreptul lui D. Acesta încercă să îşi menţină calmul, deşi era vădit deranjat şi nu înţelegea furia ce se năpustise asupra lui, mai conduse vreo 15 metri, după care opri brusc, şterse cu o batistă urmele umede ale scuipatului şi o anunţă pe Milada:

 

- Mă duc să îi dau o mână de ajutor, nu se poate să îl lăsăm aşa.

 

În clipa aceea, ceva în sufletul Miladei se topi ca o gheaţă peste care cade un ciob de soare. Toate legăturile care o ţineau laolaltă pe dinlăuntru se dizolvară, lăsând-o răvăşită şi încântată.  În zilele care au urmat, privirea ei căuta zadarnic un punct de sprijin în golul din jur, îşi frământa degetele nervoase în încercarea de a iniţia o discuţie care să spargă tăcerea în care zăceau scufundaţi atunci când rămâneau doar ei doi. În timpul orelor de lucru, însă, era energică, activă şi plină de aplomb, zâmbea politicos şi afectuos oamenilor cu care se întâlneau, bătea la porţile lor, oprea trecătorii pentru a întreba unde se află cutare sau cutare loc. Îi traducea spusele conlocutorilor privindu-l de multe ori în ochi pe D. în timp ce îi explica ceva, vorbindu-i cu o voce plină, ritmată, care o părăsea imediat ce sosea seara şi rămâneau singuri. Atâta timp cât se aflau în mişcare, discuţiile se legau cu dezinvoltura zborului păsării şi atunci îşi povesteau unul celuilalt despre cărţile care i-au marcat, despre copilăria fiecăruia, despre splendoarea ploii torenţiale care se prăbuşi peste lume în timp ce avansau printr-un câmp de floarea soarelui. Fiecare privea la drumul care se aşternea în faţă,  nesilit să înfrunte privirea istovitoare a  celuilalt, maşina înainta cu convingere şi această senzaţie de mobilitate risipea ezitările şi stânjeneala care îi cuprindeau deîndată ce se opreau locului. Atunci ochii lor se încleştau inevitabil, pentru că aşa o cerea situaţia, Milada pierdea controlul asupra muşchilor feţii şi asupra clipocitului genelor şi vorbeau despre tot felul de prostii, despre lucruri impersonale şi neinteresante pentru nici unul dintre ei.

 

Seara, când ajungeau şi se cazau la vreo pensiune ieşită în cale,  urcau împreună spre camerele lor, deschideau uşile în tăcere, apoi îşi aruncau peste umăr un  noapte bună, care în liniştea holului lung  suna sec ca un dovleac uscat şi golit de miez. Ea  intra în cameră, aprindea lampa, încercând să citească, dar era incapabilă să se concentreze, aşa că îşi strângea cuminte genunchii cu braţele, se ghemuia în aşternutul alb şi aştepta. El nu venea niciodată. Se gândi să inventeze un pretext pentru a-i bate la uşă, vru să mimeze o durere teribilă de cap care să o facă să se îndrepte cu ochi înlăcrimaţi  spre uşa camerei lui, îi trecu prin minte posibilitatea de a invoca nişte zgomote bizare care au trezit-o chipurile în miezul nopţii, speriind-o şi făcând-o să îl sune cerându-i ajutorul, dar renunţă pe rând la toate. În loc de aceasta, aştepta în tăcere, cu ochii plecaţi. În prima noapte, când zorii albăstrii se arătau după geam, reuşi să adoarmă. Şi atunci visă că făcea dragoste cu fratele ei, pe care nu-l văzuse de mai bine de un an de zile.

 

În altă seară, când călătoria lor se apropia de sfârşit şi ea îşi pierduse orice speranţă bău singură o sticlă de vin şi plânse în faţa oglinzii. Avea ochii încercănaţi, se gândi că în curând va fi o femeie bătrână şi urâtă, deja vedea semnele bătrâneţii pe chipul ei obosit şi iată, tocmai trecuse pe lângă marea dragoste a vieţii ei, trecuse mută, indiferentă, neputincioasă ca un copil care învaţă a merge. Mâinile îi tremurau, îi era ruşine pentru tot ce făcuse în aceste zile, neputând să îşi ascundă sfiala şi emoţiile care o sufocau precum un fum des în care se pierduse şi din care nu vedea nimic în jur.

 

Da, da, ştiu, sunt o proastă, iar tu eşti bun şi ţi-e milă de mine, pentru că înţelegi tot,  eşti drăguţ cu mine pentru că te înduioşează starea mea. 

 

Îşi propuse ca a doua zi să fie fermă şi încrezătoare, să îl privească drept în ochi, pentru a pune capăt acestei situaţii umilitoare şi stânjenitoare pentru ambii. Dar alcoolul îşi pierdu efectul până dimineaţa, mâinile îi tremurară din nou când se întâlniră să bea cafeaua şi fu fericită gândindu-se că aceasta era ultima zi a expediţiei lor, chiar dacă ştia că ceea ce va urma după aceasta va fi asemenea unui mare şi neliniştitor deşert.

 

În drumul de întoarcere, pentru că maşina mergea repede, pentru că fiecare privea la drumul care şerpuia în faţă, pentru că nu se ştia dacă aveau să se mai revadă vreodată şi când avea să se întâmple aceasta, el vorbi despre dragoste şi ea îi răspunse. Nici unul nu credea în trăinicia acestui sentiment, nici în longevitatea lui, nici în consistenţa lui.

 

- Cred mai mult într-o privire a cuiva pe care l-ai cunoscut preţ de o oră şi pe care ţi-o aminteşti înainte de moarte, îi spuse ea încet şi el aprobă, clătinând din cap.

 

După care, ca din întâmplare, el începu să îşi amintească cele mai frumoase declaraţii de iubire din toate cărţile pe care le citise vreodată. Era un mănunchi consistent de vorbe, situaţii, gesturi şi lucruri spuse şi nespuse, a căror înşiruire dură tot restul drumului până când umerii înalţi, împodobiţi cu reclame luminoase ai oraşului în care ambii locuiau se arătară la orizont. Tăcerea pluti din nou peste ei doi, el opri maşina în faţa casei ei, o sărută uşor pe ambii obraji şi privirile lor se încrucişară implorând milă, suave şi umede, până când D. urcă din nou la volan şi ea se îndreptă spre uşa blocului cărând bagajul pe rotile după ea.

 

Robert,  iubitul Miladei, cu care avea o relaţie veche de câţiva ani, o aştepta în biroul iluminat, cu fotolii colorate, în care ea intră şi se simţi străină cum niciodată nu se simţi în acea încăpere. Dar ordinea lucrurilor cunoscute, pacea aşternută peste obiecte şi peste viaţa care o aştepta, încrederea şi simplitatea privirilor lui Robert îi oferiră acel echilibru pe care îl pierduse în periplul ei prin vestul ţării şi înţelese că nu există nimic pe lume pentru care să poată să renunţe la ele, deşi le detesta şi viaţa ei i se părea ofilită ca o plantă peste care nu a plouat de foarte multă vreme. De dragul la ce să renunţe la viaţa aceasta? De dragul iubirii care nu durează, a iubirii care se transformă în rutină şi obişnuinţă?

 

Peste două săptămâni ea îl căută şi îi dădu transcrierile însoţite de traducerile unor interviuri pe care le făcuseră în călătoria lor. Băură o cafea pe o terasă dintr-o curte veche, împânzită de iederă şi viţă de vie şi el îi dărui ultimul său roman. Dincolo de stânjeneala care o făcea să articuleze cu dificultate cuvintele, un sentiment de milă acută puse stăpânire pe ea atunci când îl privi pe bărbatul acesta fragil, la fel de fragil şi dezgolit în faţa lumii ca şi ea. Mâinile lui cu degete lungi,  spatele uşor încovoiat sub o povară nevăzută, neputinţa care îl făcea incapabil să îi spună cât o iubeşte – doamne, oare chiar mă iubeşte – îi treziră în suflet o tandreţe amestecată cu milă şi dezgust, care nu avea nimic erotic în ea şi pe care o simţim atunci când privim fără filtre de protecţie în adâncul fiinţei noastre şi apoi ne retragem, speriaţi şi înduioşaţi, încercând să uităm. Discuţia fu formală, rece şi se despărţiră fără a-şi strânge mâna măcar, aruncându-şi câteva vorbe de rămas bun peste umăr, din mers, ca doi oameni care fug unul de altul.

 

Nu îl sună, nu îl căută, nu întrebă pe nimeni nimic despre el. Acum ştia că atunci când avea să moară, exista o privire pe care să şi-o poată aminti şi asta o făcea fericită. Atunci când ceva i se părea frumos, zâmbea visătoare, gândindu-se că undeva, în lume, în acel oraş, există cineva în care frumuseţea revelată ochilor ei vibrează cu aceeaşi intensitate. Şi totuşi, viaţa Miladei se consuma inutil, într-o lume care nu avea nici o legătură cu D. şi serile se închidea în baie unde plângea în surdină, ca să nu fie auzită.

 

De aceea, când el o sună la încă două săptămâni, ea nu răspunse la telefon. Cu siguranţă, nu o căuta pentru ceva personal, ea mai avea să îi transmită nişte transcrieri, dar Milada  refuză să îi audă vocea şi să îi vadă chipul, în timp ce mintea ei zvâcnea convulsiv prinsă în mrejele obsesiei pe care o urzea în jurul numelui lui pe care îl repeta până la neştire. Nu pricepea motivele retragerii în care tocmai se angajase, era convinsă că el este marea iubire a vieţii ei, dar îi lipsea puterea de a privi această realitate direct în faţă, de a veni în întâmpinarea ei. Sau cumva frica sălbatică că sentimentul de iubire va fi înlocuit de covârşitoarea senzaţie de milă, aşa cum se întâmplase la ultima lor întâlnire, era cea care o îndepărta de el? Or, de fapt, ceea ce căuta ea era doar un vis colorat despre dragoste cu care să îşi umple golul zilelor şi al nopţilor plate, o diversiune care să spargă monotonia vieţii, dar pentru care nu era dispusă să plătească prea mult? Sau fuga ei era aidoma paraliziei credinciosului care se întâlneşte cu îngerul?

 

Îl urî pe Robert, pe care începu să îl vadă dintr-o dată prin ochii lui D, cu toate că D. nu avea nici o opinie despre acesta, nu îl văzuse niciodată în viaţă şi abia dacă auzise câteva lucruri despre el. Însă, în urma întâlnirii cu D., era ca şi cum Milada ar fi deschis un ochi pe care se forţase să îl închidă dintotdeauna, iar acum nu mai putea privi lumea decât prin ochiul acesta. Robert  era un bărbat puternic, care o trata ca pe un copil bolnav, iar ea ştia că are nevoie de această protecţie la fel cum plantele au nevoie de lumină pentru fotosinteză. Am nevoie de această forţă pe care o detest, sunt mizerabilă, ştiu, dar ce putem face noi doi, eu şi cu tine, dezgoliţi ca doi prunci în faţa vitregiilor lumii?

 

În câteva luni, toate punţile fuseseră arse, viaţa ei se transformă în acea înşiruire de gesturi mecanice şi golite de sens, de care îi fu mereu frică. Atingerile lui Robert o oboseau şi o indispuneau, indiferenţa faţă de acesta creştea ca o buruiană sălbatică şi nu găsea în ea energia nici măcar pentru a se supăra pe el atunci când trebuia să o facă. O armonie ciudată se instală în viaţa lor, Robert o ceru în căsătorie,  iar Milada acceptă.

 

Şi din nou visă într-o noapte că face dragoste cu fratele ei.

 

Apoi, veni accidentul. Conducea pe şosea visând la o mică cabană de lemn, în mijlocul unei poiene înconjurate de mesteceni înrouraţi şi pini nordici, printre care se putea zări luciul mării reci sclipind în soare ca  un trup de peşte argintiu. Imaginea acestei fericiri era atât de frumoasă, încât merita toate sacrificiile din lume. Visa la o fericire în care nu credea  defel, dar dorinţa ei de a gusta din aceasta era la fel de nesăbuită  ca şi viteza cu care gonea, până când nu mai putu visa la nimic, pentru că se scufundă în beznă.

 

Ajunse la spital cu multiple fracturi şi dacă operaţia  nu reuşea, urma să rămână fără piciorul stâng. Handicapul fizic  o îngrozea încă de mică, când îşi scotea pe furiş centura de siguranţă atunci când mergea cu maşina, pentru a se asigura că, în caz de accident,  moartea îi era asigurată şi astfel va evita infirmitatea. Acum, la aflarea ştirii, o senzaţie de fericire nebănuită o inundă, ca şi cum brusc ar fi intrat într-o apă caldă şi parfumată.  

 

Te iubesc. Eşti marea iubire a vieţii mele, taci, taci nu îmi spune nimic, ştiu totul. Cuvintele nu îşi au rostul şi totuşi am atâta nevoie să îmi amintesc, ca pe o rugăciune, zecile de cuvinte pe care mi le-ai spus vreodată. Taci, taci.  Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.

 

În sfârşit, cuvintele prinseseră viaţă în ea şi în curând aveau să i se desprindă de pe buze ca nişte păsări albe care îşi iau zborul spre înălţimi. El o va ajuta, o va ajuta cu siguranţă, pentru că vorbiseră într-o seară în timp ce el conducea pe un drum de munte despre infirmitate şi fuseseră de acord că viaţa nu merită trăită dacă îţi lipseşte măcar şi un singur deget. Încercă să îl sune în repetate rânduri, visând la fericirea de a muri ucisă de mâna lui.

 

Pentru că nu era în ţară atunci când reuşi să îl prindă la telefon, D. nu putea ajunge decât a doua zi după operaţia ei, operaţie a cărei reuşită nu o interesa deloc. Lacrimile camuflate ale lui Robert, strângerile de mână şi încurajările acestuia străbătură la ea ca dincolo de un paravan de sticlă, izolat fonic, de după care nu răzbeau decât mimici şi  gesturi mecanice.

 

- Totul va fi bine, iubito…îi spuse acesta., mângâindu-i fruntea.

 

Când îşi reveni din anestezie, zâmbetul triumfător al doctorului îi dădu de înţeles ceea ce câteva secunde mai târziu îi  fu comunicat  cu voce tare:

 

- Operaţia a reuşit, domnişoară. Nu vă vom amputa membrul inferior.

 

Lacrimile şiroiră calde şi neajutorate pe obrajii Miladei. Toata lumea credea că plânge de bucurie, Robert o strângea în braţe, vorbindu-i despre viaţa care o aştepta, despre întoarcerea acasă.  Petrecu cu ea încă o jumătate de oră, apoi plecă să îşi vadă de treburile sale. Rămasă singură, neputinţa o învinse pe Milada şi se prăbuşi în hohote de plâns pe perna albă a patului de spital.

 

A doua zi de dimineaţă asistenta îi anunţă vizita unui bărbat. Palidă, cu ochii stinşi, Milada o rugă să îi transmită bărbatului acesta că doarme, că se află într-o stare gravă şi nu poate primi vizite.

 

- Nu, nu, stai, mai bine spune-i că m-au transferat într-un alt spital acum jumătate de oră şi nu ştii unde. Sau, nu ştiu, poate e mai bine  să îi spui totuşi că doctorul mi-a interzis orice fel de vizite.

 

Asistenta privea nedumerită, cu ochii holbaţi tâmp.

 

- Spune-i ce vrei dumneata, numai asigură-te că nu va reveni niciodată, te rog. Nu ştiu cum să îţi spun, dar …

 

Asistenta ieşi, dând din cap a semn de înţelegere.

 

- …da, unele iubiri nu pot merge mână în mână decât cu moartea, şopti ea pentru sine însăşi şi izbucni din nou în lacrimi.

Idealistul

 

IDEALISTUL

 

 

I.

Sunt un incorigibil idealist, îşi spunea Rafael în timp ce cobora treptele avionului, încercând sa îşi îndepărteze de pe obraz parul răvăşit de vântul primăvăratic. A luat de la aeroport un taxi până la hotelul Montalembert, situat în apropiere de Saint Germain, la care locuise cu câteva luni în urmă, în timpul unei delegaţii. Atunci  a stat într-o camera de lux cu o vedere ameţitoare asupra împrejurimilor, înteţite cu cafenele şi bistrouri, dar de data aceasta nu rezistă şi închirie un apartament întreg. Cel puţin pentru moment nu avea de ce sǎ îşi facă griji în privinţa banilor: între timp, va căuta o locuinţa frumoasă unde se va muta mai târziu şi care va deveni reşedinţa lui pariziană.

Covoarele pufoase şi aşternutul de mătase al patului în care s-a aruncat deîndată ce  a ajuns în apartamentul spaţios, dichisit cu mobilier de lemn de mahon, l-au liniştit puţin.  Mai simţea încă un gol acut în stomac, care îl storcea pe dinăuntru de parca ar fi avut cavitatea abdominală pustie, provocându-i oribila senzaţie de cădere liberă în vid. Da, exact asta simţea când se afla undeva, foarte sus şi privea în jos: nişte furnicături bizare în tălpi, ca şi cum picioarele sale anticipau groaza de a pierde terenul solid de sub ele, o moleşeală caldă în genunchi, usturimea declanşata în fiecare unghie şi un gol undeva mai jos de regiunea toracică. Vru să comande la recepţie un gin tonic, dar se răzgândi şi deschise mini-barul, unde găsi sticluţe miniaturale cu tot felul de băuturi ispititoare Răsturnă conţinutul uneia dintre ele într-un pahar, trase câteva înghiţituri, după care intră în duş. Sub jetul de apă, frica care îi strangula măruntaiele deveni şi mai puternică, dar se îmblânzi treptat sub efectul ginului amestecat cu căldura lichidă a aburilor. Când ieşi din baie, frica aproape că i se domoli de tot, transformându-se într-o moleşeală plăcută.

Se îmbrăcă în pripă şi ieşi. În holul hotelului se simţi privit de cei pe lângă care trecea şi stomacul i se strânse din nou. Se ştia frumos şi conştiinţa acestui fapt îl umplea de o bucurie ruşinoasă şi intensă, ca şi cum şi-ar fi dezvăluit în public una dintre marile şi tainicele sale plăceri.

Da, sunt  un incorigibil  idealist, îşi aminti dintr-o dată ideea care îl străfulgeră la ieşirea din avion.  Aici, in Paris, avea sa îşi realizeze toate visele, să se înscrie la doctorat şi să studieze, afundat în lecturile de care îi era atât de dor, probabil avea să plece pentru un timp în Tibet, în Palestina sau poate în Sri Lanka, încercând să gǎseascǎ locul în care prezenţa  şi implicarea lui ar fi fost mai utile. Se simţea însă ca un prunc care învaţă primii paşi si e îngrozitor de speriat de toate obiectele din jur de care ar putea să se lovească. În pofida tuturor posibilităţilor care i se deschideau şi a contului din bancǎ burduşit, această nesiguranţă nu îl părăsise din momentul în care se decise să plece. Îşi deschise  acest cont cu câteva zile înainte de a pleca, apoi transferase în el banii din contul comun pe care îl deţinea împreună cu soţia. Era sigur că ea nu îl va denunţa,  pentru ca era vorba de un cont secret, ale căror sume nu fuseseră incluse în declaraţia de avere  a niciunuia dintre ei şi care proveneau din  tot felul de afaceri murdare: licitaţii măsluite, contracte acordate pe sub mână, cadouri şi recompense oferite de tot felul de acoliţi politici. Orice informaţie despre acest cont ar fi antrenat o răsturnare de carieră politică a nevestei sale, iar el ştia mai bine ca oricare altul că ea nu şi-ar fi asumat acest risc. Cât despre  propria-i carieră politică, a considerat-o îngropată din prima clipă în care şi-a decis plecarea.

Se opri la Café de Flore şi ceru un pastis, care îi moleşi toate încheieturile, amintindu-i de senzualitatea copleşitoare a sudului. Trebuia să mănânce undeva, Cartierul Latin se afla în apropiere, dar se mâhni gândindu-se că ar putea cina de unul singur, aşa că începu să caute în agenda telefonicǎ pe cineva cu care să poată lua masa: găsi nume de politicieni francezi, numele unor oameni de afaceri, numele câtorva profesori. Obosi numai la ideea de a împărţi seara cu ei. Nici nu era un moment oportun pentru a-i întâlni, date fiind circumstanţele delicate ale plecării sale din Bucureşti, care aducea mai degrabă a fugă. Se opri asupra numelui unei foste colege de facultate, Lavinia, pe care nu o văzuse de mai bine de 10 ani şi cu care întreţinea o corespondenţă ocazională.

Cinarǎ într-un bistro cu decoraţii marine şi Lavinia îl bombardă cu amintiri din vremea studenţiei lor. Râseră cu lacrimi, deşi toate faptele evocate de amica sa îi erau absolut necunoscute lui Rafael: părea că cineva le ştersese cu un burete din memoria lui.

Se despărţiră târziu în noapte. În drumul spre casă Rafael se chinuia să îşi amintească măcar una dinte scenele evocate cu atâta patimă de fosta sa colegă, dar memoria i se înceţoşă ca o pâclă deasă prin care nu poţi să înaintezi. Nu reuşi să îşi amintească nimic, era iritat, iar nervozitatea îi spori atunci când  taximetristul îi ceru de aproape două ori mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Pentru ca era obosit şi se grăbea să ajungă în camera sa, plăti, dar îl înjură mai mult ca pentru sine atunci când ieşi pe uşa maşinii. Taximeristul, ce se dovedi a fi român, îi aruncă un val de înjurături pe geam, care îl urmăriră până aproape de intrarea în hotel, ca un câine râios de care nu poţi să scapi. Cuvintele blasfematoare  îi stǎruirǎ în memorie când ajunse în apartamentul său şi dintr-o dată toată seară i se păru îngrozitor de anostă şi obositoare. Se simţi obosit şi înfrânt.

Decizia de a pleca nu a fost una uşoară, dar a fost rapidă. Se întorcea de la aeroport, unde o condusese pe soţia sa. Era noapte, luminile se reflectau aburinde prin ceaţa molatică a oraşului primăvăratic, cu aer călduţ şi umed, iar şoferul limuzinei i-a cerut permisiunea să deschidă radioul. Vibraţiile melodiei vechi s-au răspândit în aer ca o pată de culoare. Limuzina trecea pe lângă casele şi blocurile joase, prafuite si cuminti, din zona de nord a capitalei. Majoritatea geamurior erau iluminate, pentru că seara cobora calmă peste oraş.  Îşi imagină mulţimea de vieţi a celor care locuiau dincolo de acele ferestre şi avu certitudinea că undeva,  doi oameni se iubesc şi sunt fericiţi, se iubesc atât de mult încât  tot restul lumii nu mai contează deloc: nici vacarmul  oraşului febril, în care maşinile claxonau isteric alergând spre staţiunile de munte, nici cerşetorii care zăboveau prin staţiile de autobuze,  nici grăsanii care îşi savurau platourile cu fripturi scumpe la restaurantele chic din zonele bune, nici ifosele unor cucoane care se sfâşiau din priviri între ele încercând să obţină acel ceva  căreia nici una dintre ele nu îi putea spune pe nume.  Ar fi dat orice pentru această fericire şi pentru acea libertate.

Şi mai ales, ar fi dat orice să scape din tăvălugul anost şi aplatizant  în care era cuprins. Deşi cariera sa politică reintrase cumva în normal, fără suişuri şi coborâşuri de când îşi dăduse demisia din poziţia de ministru şi îşi exercita funcţia de deputat într-un mod cât se poate de onorabil, era ceva exasperant în faptul că dintr-o data el, Rafael, nu mai reprezenta centrul atenţiei. Îl obseda gândul că  apogeul vieţii sale politice rămăsese în urmă şi trebuiau să mai treacă ani buni până să ajungă din nou la acelaşi nivel, să îşi toace nervii şi să îşi reprime sentimentele şi idealurile pe care nu şi  le putea striga în gura mare. Până şi ura sa împotriva aliaţilor săi politici, care fusese mereu mai puternică decât cea împotriva duşmanilor, pălise de la o vreme, înlocuită de un soi de dezgust lipsit de vigoare, ca o frunză uscată şi călcată în picioare.  Aceasta înfrângere – discutabilă, ştia asta -  îl obosea şi îl aruncă într-o stare de astenie bleagă.

Trebuie să te regăseşti, Rafael, îşi spuse el.

A doua zi merse la bancă de dimineaţă şi îşi creă un nou cont, în care începu să transfere banii comuni ai familiei. Era plin de ură faţă de trecut şi dornic să plece ca şi cum orice minut de şedere i-ar fi strivit pieptul sub o greutate sufocantă.

*****************************************************************************************************

Atunci când sosise în capitală, cu ani în urmă, Rafael era  un biet băiat frumos,  provenind dintr-o fundătura de comună îndepărtată, cu capul plin de idei şi  buzunarele goale de bătea vântul în ele. A locuit primii ani într-un cămin studenţesc, a îndurat foamete, au fost zile în care nu avea nici un sfanţ. Dar toate aceste lipsuri aveau o alură de nobleţe în ochii lui şi îi plăcea să se trezească dimineaţă cu ochii traşi şi încercuiţi de umbre cenuşii,  nemâncat de câteva zile şi extrăgându-şi energia din cafelele la ibric care constituiau singura lui hrană alături de pâinea prăjită pe reşoul electric. La vârsta aceea îl preocupa sensul existenţei mai mult decât hrana şi  căzu cu o savoare amară într-un soi de nihilism în care disperarea provocată de nimicnicia lumii se amesteca cu sentimentul tragic al propriei grandori: era mândru că putea suporta povara existenţei în pofida vidului care se căsca în miezul acesteia, asemenea unui fruct  frumos, dar găunos. La început îl înspăimântase ideea morţii veşnice, a neantului, dar cu timpul se convinse de frumuseţea lucrurilor care mor, pe care o găsi mai intensă şi mai tulburătoare decât a eternităţii însuşi. De aceea, îl înduioşa frumuseţea florilor ce se ofilesc, a ochilor ce se sting, a focului ce se destramă.

Se zăvorî în singurătatea lui. Deşi îi plăcea să pălăvrăgească cu colegii pe marginea vreunui roman pe care şi-l împrumutau unul altuia, cu adevărat nu putea savura decât clipele de solitudine. În momentele în care un dor sălbatic de sine însuşi punea stăpânire pe el se retrăgea undeva, unde apuca, într-o sală goală de curs sau în bibliotecă şi se revela sie  însuşi cu o bucurie înlăcrimată, aproape extatică.

„ E nevoie de singurătate, nota el în jurnalul său. Avem nevoie de singurătate pentru a ne construi: astfel înălţăm zidurile propriei fortăreţe, ziduri care ne vor apăra de invaziile ulterioare, atunci când nu ne vom mai aparţine. Pentru că noi suntem ca nişte râuri ce-şi ies uneori din albie: împrumutăm praful, parfumurile, culorile şi gunoaiele pământurilor pe care le hrănim şi le irigăm, dar apoi revenim în albia noastră. Şi suntem salvaţi de ceea ce am construit înainte… ”

Se credea protagonistul unei măreţe epopei care abia începea, chiar dacă nu îl băga nimeni în seamă în afară de fetele care erau topite după el. Nu îi era foarte limpede ce anume voia de la viaţă, nici nu ştia foarte exact cum arată drumul pe care trebuia să meargă, dar era sigur ca şi-ar fi dat viaţa pentru a ajunge la capătul acelui drum.

În anul trei de facultate i se ivi oportunitatea de a face un stagiu de muncă voluntară la un institut de cercetare al unui mare corifeu al politicii româneşti. Se mobiliză cu greu, nedorind să îşi perturbe  ritmul amorţit şi visător al după-amiezilor, dar îl flată ideea că astfel va putea cunoaşte oameni cu adevărat remarcabili, care îi vor stimula intelectul şi cărora le va putea împărtăşi din ideile sale.

De la bun început căută ocaziile potrivite pentru a-i arăta maestrului său inteligenţa şi erudiţia care se ascundeau în spatele chipului său minunat de erou de tragedie greacă. Serile citea cu încordare zeci de pagini din tratate de economie, reviste internaţionale pe care le împrumuta la institut, visând să îl impresioneze a doua zi pe strălucitul corifeu. Acesta îl privea cu un surâs pitit amical în colţul gurii, înduioşat de tremurul  febril care îi scutura întreg corpul în timp ce îi expunea concluziile vreunui articol. Pare-se însă că serenissimul era mai interesat de chipul său sculptat şi ochii cu irizaţii albastre decât de ideile care înflăcărau  aceşti ochi, în acelaşi timp timizi şi nebuni. Escalada mângâierilor  se declanşă neaşteptat de repede: la început discrete, apoi de-a dreptul provocatoare, acestea deveniră ingredientul cel mai picant şi punctul central al întâlnirilor de după-amiază din biblioteca impozantă, înţesatǎ de bibelouri antice a maestrului său. Se tăvăleau împreună pe divanul căptuşit cu catifea, sub ochii războinici ai unui voievod român ce îi fixa încruntat din rama aurită a unui tablou.

La început actul sexual i se păru dureros şi sfâşietor, dar nu îl dezgustă. Pur şi simplu, timp de câteva săptămâni nu mai plonjă în starea sa de reverie, de parcă o fiinţă necunoscută îl pândea în adâncul său. Era morocănos şi entuziasmat în acelaşi timp. Dezvoltă o pasiune bolnăvicioasă pentru cel care devenise amantul său şi curând experimentă câteva accese de gelozie furibundă atunci când i se nazâri că acesta tânjeşte după un alt june. Uneori,  găsea supărătoare burta  umflată ca un pepene copt a iubitului său sau sexul fleşcăit, de om bătrân, al acestuia, însă reuşea să le ignore cu graţie: maestrul reprezenta pentru el încarnarea tuturor idealurilor sale fără nume, a acelei vieţi îndepărtate şi pline de  pasiune care îi dădea energia de a respira şi de a merge înainte. De aceea, când strângea în braţe trupul veşted, cu piele rozalie a amantului răpus de plăcere simţea că iată, strânge la pieptu-i, aievea, întreagă acea viaţă îndepărtată. Atunci când, la mai bine de 6 luni de când relaţia lor se înfiripase, maestrul îl întrebă dacă îl iubeşte, Rafael îi răspunse ferm:
- Enorm.

Şi nu minţea.

******************************************************************************************************

Iubirea corifeului îl introduse în sferele înalte ale dreptei politice româneşti. Îl însoţea pe maestru la conferinţele de presă, la întruniri, la congresele partidului, ca un paj timid, dar hotărât. Agenda încărcată a maestrului său îi răpi clipele acelea de solitudine contemplativă, dar după o perioadă de disconfort Rafael  întrezări, ca printr-o pâclă, semnificaţia noii conjuncturi în care se pomenise. Înţelese subit importanţa angajamentului civic, a activismului politic şi blamă paralizia în care îl aruncaseră până atunci meditaţiile sale pe marginea frumuseţii lumii, a sensului existenţei omului în faţa cosmosului, în faţa istoriei şi a tăvălugului impasibil care era moartea. Îşi aminti jenat că în primii ani de studenţie îşi râdea zeflemitor de colegii lui care se implicau în tot soiul de activităţi cu caracter civic, înfiinţând o asociaţie a studenţilor şi participând la şedinţele de senat ale universităţii pentru a apăra cauze pe care el le cataloga drept derizorii. Găsise şi o poreclă corespunzătoare pentru această categorie, pe care îi boteză „sindicalişti”.  Crezuse cu fervoare că a te implica e totuna cu a-ţi întina sufletul, pentru că tot ce vine din exterior îţi sustrage atenţia de la ceea ce este esenţial, adică de la propria interioritate.  Acum, când noţiunea de bine comun îi ilumină cugetul i se făcu ruşine de această imaturitate, dar îşi spuse că e firească la o anumită vârstă. Cu toate astea, pentru a şterge definitiv din memoria sa acest lucru, rupse din jurnalul său pagina ce conţinea consideraţiile respective. Era noapte şi bătu buimac la uşa vecinilor de palier să ceară o brichetă pentru a arde pagina respectivă. Dar mirosul trecutului făcut scrum, lumina flăcării pâlpâind şăgalnic în întunericul încăperii  îl ademeniră într-atât, încât arse treptat, pagină cu pagină, întreg jurnalul său. Toate cele scrise acolo i se păreau gânduri imature, de doi bani. Dimineaţa îl surprinse adormit deasupra mesei unde înfăptuise ritualul purificator, cu capul căzut pe masă şi chipul murdar ca al unui coşar din cauza cenuşii în care îşi odinise fruntea pana în zorii lăptoşi ai zilei.

Curând deveni membru de partid şi obţinu  un post de expert în centrala partidului. Pentru că îşi terminase studiile şi pentru că începuse să câştige mai bine părăsi căminul unde locuise timp de 4 ani şi se mută într-o garsonieră aproape de sediul partidului. Ar fi vrut sa îl invite pe maestru la o cină la el acasă, dar modestia propriei locuinţe i se păru derizorie faţă de risipa fastuoasă a casei în care locuia amantul său. De aceea continua să sune la uşa acestuia o dată la două sau trei seri, cu aceeaşi sârguinţă neclintită cu care îşi îndeplinea sarcinile de serviciu. Pe maestru îl invită la el acasă peste aproape doi ani, după ce candidase pe listele partidului şi obţinuse un loc de deputat în Cameră, ocazie cu care făcu un credit şi achiziţionă un apartament mai spaţios, modern şi cu geamuri largi, în inima Bucureştiului.

-          Este inadmisibil ca după 50 de ani de experiment totalitar şi dictatură comunistă tinerii lor să mai afişeze imaginea lui Che Guevara, se lamenta maestrul revoltat, referindu-se la partidul de opoziţie. Este o inconştienţă nepermisă, este ca şi cum nu am trage nici o lecţie din toată istoria acestor ani cumpliţi.

Era seara în care celebrau mutarea sa în noua locuinţă.  Se delectară mâncând paste cu fructe de mare, pe care Rafael le găti răbdător şi emoţionat toată după amiaza. Şi dintr-o dată, în timp ce îşi asculta idolul,  avu revelaţia dureroasă a incompatibilităţii care tocmai i se înfăţişase: din anii fragezi ai adolescenţei el fusese un admirator înflăcărat al lui Che Guevara. Citise volume întregi despre viaţa lui Che,  dar refuzase în mod constant să cumpere carnete sau tricouri inscripţionate cu chipul idolului său, considerându-le un afront adus acestuia de lumea modernă. Era convins că fanaticul argentinian ar fi preferat să moară anonim şi lipsit de glorie într-un spital burghez, decât să fie transformat în obiectul de consum al ordinii împotriva căreia luptase.

“Oare are dreapta idealuri, care o fi acestea? se întreba el după ce maestrul plecă, reflectând la propria-i situaţie. Şi e posibil  să  mori pentru aceste idealuri? Poţi să mori încercând să transformi lumea, desigur, cum a murit Che. Si, evident, poţi să mori apărând libertatea, cum au sfârşit atâţia dizidenţi ai regimului stalinist…dar acum, acum nu avem nici un Stalin, nu avem pe nimeni care să ne curme libertatea şi atunci pentru ce, pentru ce poate un om de dreapta  să moară  în lumea aceasta?”

Maestrul îi oferi acces nelimitat la biblioteca sa şi îi recomandă cu grijă cărţile de temelie ale ideologiei conservatoare, de la Chataubriand, Edmund Burk şi până la apologeţii pieţei libere ca Hayek sau Freedman. Rafael întrezări încetul cu încetul frumuseţea lucrurilor clădite cu tihnă şi cu răbdare, expresie fidelă a firii umane, cu toate mizeriile şi minunile ei. A o contesta înseamnă a contesta fiinţa umană, iar cei ce vor să o schimbe urmăresc implicit o transformare artificială a acesteia şi o îngrădire a libertăţii.

Desigur, Che voise să schimbe lumea, dar momentul istoric îi îndreptăţea nechibzuinţa şi necunoaşterea: cu aproape 50 de ani în urmă istoria nu îi pocnise pe oameni în creştet cu maciuca comunismului degenerat şi a tuturor regimurilor totalitare născute din aspiraţiile revoluţionare ale unor indivizi. Atunci, nevisătorii erau monştri de nepăsare, cărora istoria le-a dat dreptate :  visătorii de azi nu sunt decât nişte inadaptaţi ce refuză lecţiile trecutului. Dar visătorii trecutului şi cei ai prezentului nu trebuiau judecaţi cu aceeaşi unitate de măsură.

Ceea ce îl neliniştea însă pe Rafael era misiunea prozaică a paradigmei politice pe care o îmbrăţişase şi care se limita la îmbunătăţirea componentelor sistemului.  Pentru ce putea să moară un om care nu voia să schimbe lumea, care nu făcea decât să apere ordinea existentă? În ultimele cuvinte întrezări răspunsul la dilema sa şi se aruncă asupra lor ca un beduin istovit de arşiţa deşertului: putea să moară apărând această ordine de duşmanii ei, iar aceştia erau destul de numeroşi!

*********************************************************************************************************

Cugetările sale nu îi foloseau cu nimic în  cariera  politică. Aceasta se reducea la flecăreli pe holurile Parlamentului sau la dezbateri pe marginea unor  texte de legi anoste şi irelevante. Mai trist era faptul că toate energiile colegilor săi se consumau pe negocierile cu alte partide şi constituirea unui sistem de troc cu voturile care îl umplu de scârbă. De obicei negocierile se petreceau undeva sus, miza lor era obscura şi reflecta interesele imediate ale celor din conducerea partidului, iar el afla de deciziile luate prin intermediul maestrului sau doar atunci când i se spunea că trebuie să voteze într-un anumit fel. Prima dată când se confruntă cu o asemenea situaţie, răbufni indignat vărsându-şi furia asupra amantului său. Ajunse seara în braţele vechiului său iubit cu faţa contorsionată şi neagră de parcă zilele i-ar fi intrat la apă

-          Nu putem să creştem ajutorul de şomaj, asta este ca şi cum am încuraja lenea, oamenii nu vor mai avea nici un imbold să se reangajeze şi se vor transforma în nişte asistaţi sociali!

Maestrul îi explică că se apropiau alegerile, iar viitorul scaunului său de parlamentar depindea de votul şi simpatia acestor asistaţi.

-          Nu te opune dragul meu, politica e arta compromisului. Şi apoi, nu uita, orice nesupunere te va costa – cumva vrei să candidezi pe ultimul loc de pe lista partidului?

Corifeul avea o doză de idealism, rară printre ceilalţi membri ai partidului, iar acest lucru arunca un fel de punte între seniorul versat şi tânărul nărăvaş, sfârşind, aproape invariabil, prin convertirea ultimului. Strânse din buze şi votă precum îi sugeră maestrul. Se consola spunându-şi că oricum, chiar dacă ar fi votat aşa cum i-ar fi dictat propria sa conştiinţă, proiectele de lege erau în sine atât de proaste, rămânând paralele cu problemele majore ale ţării şi ale epocii prin care treceau, încât rezultatul ar fi fost acelaşi.

Apoi, într-o bună după amiază, un coleg de partid, Radu Tulburescu, cu care obişnuia să schimbe câte o vorbă două în pauzele de cafea, l-a luat de o parte şi a început să îi explice cu aerul unui om trecut prin ciur şi dârmoi că era posibil să aibă loc alegeri anticipate şi aveau nevoie de bani pentru campanie.

-         O să vezi, acum că s-a schimbat sistemul de vot şi nu se mai votează pe liste, o sp ai nevoie de bani, iar ce îşi dă partidul este o nimica toată. Fără bani, Rafael băiete, nu facem nimica, înţelegi…rămânem ca fraierii pe dinafară.

Apoi îi explică pe scurt schema: un prieten de-al său de facultate avea o firmă de construcţii, iar Ministerul Transporturilor organiza licitaţii pentru repararea şi întreţinerea unor drumuri publice. Rafael asculta atent încercând să înţeleagă legătura dintre drumurile publice şi campania lor electorală. Până la urmă pricepu: rafael îl cunoştea bine pe maestru, iar acesta la rându-i era un apropiat –Rafael tresări la auzul acestui cuvânt – al lui Giurgiu, care era secretar de stat la transporturi şi care se ocupa de licitaţiile organizate.

-         Eu nu pot să mă apropii de el, pentru că nu ştie de unde vin şi ce sorţi port, dar tu eşti din anturajul lui Bulgaru (acesta era numele maestrului), e altceva. Spune-i că vm împărţi totul pe din trei: eu, tu şi el, să nu îşi facă probleme. Numai să ne dea contractul…dacă ni-l dă, ne-am scos, şi dacă am intrat pe ţeavă, ştii cum e, lucrurile merg de la sine…

Bătură palma, dar în mintea lui rafael lucrurile nu erau foarte clare. Înţelegea cu o claritate diavolească că aşa merg lucrurile, că fără a recurge la asemenea tertipuri nimeni nu supravieţuieşte în politica autohtonă, dar mai ştia că acesta e un motiv pentru care lucrurile nu merg în ţara aceasta. „Dacă fiecare dintre noi se lamentează, iar apoi pentru a nu trece de fraier se comportă ca şi restul, atunci face parte din problemă. Şi atunci care mai e deosebirea dintre mine şi restul? Una de proporţie…” cugeta el în noaptea de după întâlnire.

Curios, însă, era senin. Deşi începuse demersurile pentru a lua legătura cu Giurgiu şi făcuse câţiva paşi substanţiali în acest sens, conştiinţa lui era uimitor de liniştită, fără ca, în acelaşi timp, să îl fi părăsit convingerea că face ceva care este atât imoral, cât şi ilegal. Când încasă primii bani câştigaţi astfel şi care nici măcar nu trebuiră investiţi în campanie, întrucât alegerile anticipate nu avuseseră loc, se simţi atât mândru, ca un puşti care renunţă la pantalonii scurţi şi îşi pune pentru prima dată unii lungi. Simţi că trecuse în altă categorie, în altă barcă, în altă tabără. Era mîndur şi se simţea, în acelaşi timp, nedreptăţit – se credea o victimă.

 

 Dintr-un masochism moral, în care curând a ajuns să se complacă, Rafael deveni mai catolic decât papa, angajându-se în tot felul de licitaţii măsluite, afaceri dubioase şi aranjamente aducătoare de câştiguri. După care, parcă răzbunându-se împotriva nedreptăţilor din jurul său prin adâncirea lor, aşa cum cineva întoarce cuţitul într-o rană, deveni parte la alte jocuri de partid. Acest lucru i-a sporit puterea şi influenţa in partid. La congresul ţinut cu un an înaintea alegerilor,  Rafael a fost ales vicepreşedinte al partidului şi în timp prestigiul său a ajuns să îl umbrească chiar pe cel al iubitului său, care niciodată nu catadicsise să se aleagă cu o funcţie importantă, rămânând un soi de eminenţă cenuşie a partidului. Afacerile în care s-a implicat s-au înmulţit, dar cu cât se adâncea mai mult în tenebrele afacerilor ilicite, cu atât satisfacţia lui Rafael creştea. Creştea şi se lăbărţa ca un rânjet dement al cuiva care, din cauză că îşi urăşte de moarte coechipierii, se bucură că nava pe care se află se duce la fund, chiar dacă asta înseamnă că el însuşi va sfârşi înecat.

 

 

II.

 

Majoritatea fotografiilor erau alb negru şi aveau o calitate destul de proastă, de pe ele se hlizeau la Rafael chipuri pe care şi le amintea vag şi pe care dacă le-ar fi întâlnit pe stradă nu le-ar fi recunoscut. Le descoperi toate la un loc, într-un plic, într-un miez de noapte când insomnia şi curiozitatea de a descoase trecutul tenebros pe care i-l relevă Lavinia şi pe care el nu şi-l amintea îl împinseră către una dintre valizele sale nedesfăcute.  Din fotografiile învechite îl privau tineri cu plete, alţi tineri cu o sticlă de palincă pe care şi-o disputau hlizindu-se, fete frumoase şi tinere, coafate după moda acelor ani, fete urâte, cu nasul încovoiat sau cu chipul schimonosit, băieţi cu faţa de adolescenţi cu tenul acneic. Toate se învârteau într-un carusel din care cu greu se desprindeau, ca dintr-un vertij, câteva feţe familiare. Se opri asupra unei fotografii care  îi atrase atenţia: în chenarul dreptunghiular o fetiţă cuminte, cu faţa plină şi cu expresia unei copile de grădiniţă, cu umeri firavi  de libelulă se amesteca cu chipurile neinteresante ale altor fete şi băieţi. Expresia ei îi era teribil de familiară şi răscoli ceva în Rafael. În câteva rânduri, îl năvali o senzaţie teribilă de déjà vu, dar simţea că ceva îi scapă, memoria lui se dilua de fiecare dată când o amintire era pe punctul să se închege şi să prindă contur.

O sună pe Lavina, cu care nu mai vorbise din prima seară a sosirii sale la Paris şi la următoarea întâlnire îi arătă fotografiile sale.  Lavinia îşi amintea numele câtorva dintre cei de pe poze, dar pe  alţii uitase cum îi cheamă, fapt care îl linişti pe Rafael, văzând-o şi pe fosta sa colegă afectată de uitare. Cu toate astea, atunci când nu îşi amintea numele lor, Lavinia  era în stare să depene ore în şir poveşti despre viaţa şi peripeţiile chipurilor topite în lumina învechită a pozelor.

- Fata aceasta? întrebă surprinsă Lavinia atunci  când Rafael îi arătă fata din fotografia care îl tulburase. Micuţa  aia care era înnebunită după tine, nu mai ştii cum roşea când îi vorbeai? Dar de ce întrebi – sau tu ţi-o aminteşti?

-          Nu, deloc, îi spuse el. Dar am impresia că am văzut-o…că o ştiu de undeva.

Lavinia hohoti şi îi dădu o palmă prietenească peste umăr:

-          Păi bineînţeles că o ştii, logică de fier ce-mi eşti, doar te afli şi tu în poză, ce dumnezeu…Şi în plus, îmi amintesc foarte clar, nu înţeleg cum ai putut să uiţi, că era teribil de îndrăgostită de tine…nu se poate să nu ţii mine, înseamnă că aveai sute de fete care te iubeau în taină şi de aceea le-ai dat uitării cu atâta nepăsare.

Din acea seară, neliniştea care îl încolţea atunci când se rătăcea ca într-o pădure deasă în negura trecutului fu dublată de obsesia chipului  din fotografie.

********************************************************************************************************

De câteva ori fu cât pe ce să renunţe la politică. De fiecare dată când reuşea să îşi formuleze cu suficientă claritate această opţiune, îl cuprindea o uşurare imensă, dar  simţea că o dată cu povara pe care şi-o arunca de pe umeri pierdea şi terenul de sub picioare. Politica era singurul lucru la care se pricepea şi pe care, de altfel, dorea să îl facă. I se părea inimaginabil şi umilitor să lucreze pentru a contribui la creşterea profiturilor vreunui patron vânzând ciocolată cu arome de căpşuni, ţigări mentolate sau alte nimicuri. Posibilitatea că el, Rafael, putea să  devină angajatul unei multinaţionale îi repugna la fel de puternic ca şi ideea de a deveni sclav pe plantaţie sau de a se prostitua. Dintre toate meseriile din lume, numai cele puse în slujba binelui public i se păreau onorabile şi scutite de ruşinea ce se naşte invariabil atunci când cineva îşi vinde propria muncă asemenea oricărei mărfuri, punând-o în folosul prosperităţii unui individ sau grup de acţionari. Ar fi vrut să facă altfel de politică, cu siguranţă, regreta ca nu s-a născut într-o epocă a marilor idei şi a proiectelor grandioase. Se consola spunându-şi că nu stă în puterea unui individ  să schimbe regulile unui sistem, deşi în adâncul fiinţei sale ştia că lucrurile au fost întotdeauna schimbate de indivizi, de voinţa şi viziunea unui singur om, aşa cum a făcut Che: gloatele nu au fost niciodată altceva decât mase de manevră. „Încă nu a sosit acel moment, momentul meu”, îşi spunea el, revenind cu un entuziasm revigorat la intrigile politicianiste ţesute aidoma unor pânze invizibile de păianjen pe holurile parlamentului şi în antecamerele birourilor somptuoase. Aceste reîntoarceri periodice îi aminteau prin simpla memorie a cărnii de durerea scrâşnită şi controlată cu care îşi scotea în copilărie dinţii de lapte – în loc să meargă la stomatolog sau să apeleze la ajutorul adulţilor, prefera să îşi răsucească de unul singur măseaua bolnavă până când sângele sărat şi călduţ începea să mustească la rădăcina gingiei eliberate.

*******************************************************************************************************

Lucrurile au luat o turnură nouă pentru el atunci când partidul său a început să fie ameninţat de o scindare pe din interior: tabăra în care se afla el şi maestrul era foarte impopulară şi sondajele de opinie arătau clar că la viitoarele alegeri fracţiunea rebelă ar fi înregistrat, în alianţă cu un alt partid din opoziţie,  o victorie zdrobitoare.  Mai era ceva despre care Rafael credea că reprezintă explicaţia atracţiei sale pentru aripa rebelă a partidului: era spiritul cu adevărat revoluţionar al celeilalte tabere, cutezanţa cu care spuneau lucrurilor pe nume şi demascau practicile învechite şi corupte ale sistemului.

Bianca Soare era una dintre porta-vocile acestei mişcări: era relativ tânără,  doar puţin mai în vârstă decât el, cu ochii mari şi iscoditori, în care ambiţia palpita frenetic, învăluindu-i într-o lumină incandescentă, ce îi îmblânzea asprimea chipului. A început să o curteze. A invitat-o la cină după o conferinţă economică la care  participaseră ambii, iar Bianca a acceptat cu un zâmbet studiat şi o prudenţă bine camuflată.

Au cinat într-un mic restaurant din apropierea hotelului Hilton, unde avusese loc si conferinţa. A încercat să evite  discuţiile despre politică, încercând să canalizeze discuţia câtre teme mai lejere: au vorbit despre filmul românesc, despre economie şi apoi s-au lansat într-o dispută despre sistemul de impozitare aflat în funcţiune. Bianca argumenta fără să se poticnească, cu o claritate uimitoare a gândurilor, care îl umplu de admiraţie: Rafael încă nu îşi clarificase dilemele doctrinare, continuând să îl adore pe Che  şi făcând apologia pieţei libere. Când au trecut la desert, ea a comandat mousse au chocloat şi privind-o cum ducea linguriţa la gură, ştergându-şi apoi, discret şi aproape insesizabil buzele cu vârful limbii pentru a linge urmele de ciocolată, Rafael simţi pentru prima dată după mulţi ani o dorinţă irezistibila faţă de o femeie. Această dorinţă i se aşeză ca un junghi dureros între coapse şi îl tulbură atât de puternic, încât probabil l-ar fi făcut să se încâlcească în propriile afirmaţii dacă, din fericire, nu ar fi fost întru totul de acord cu ce spunea Bianca.

S-au despărţit cordial, cu o strângere de mână şi cu făgăduinţa din partea ei de a se revedea curând, după ce avea să se întoarcă de la o reuniune din străinătate. Dorinţa aceea care i se aprinsese în sânge semăna cu o primăvară ce năvălise peste el, ca şi cum întreg corpul i-ar fi întinerit brusc şi s-ar fi deşteptat la viaţă. Îşi promise să nu se gândească prea mult la ea, fiindu-i teamă că aceasta ar fi putut compromite totul: undeva, în sinea lui, o mică fiară aflată de veghe îi şoptea că orice abandon fără margini reprezenta  un pericol şi că singura condiţie a reuşitei sale în viaţă era să găsească echilibrul potrivit între ceea ce trebuia şi ceea ce dorea să facă.

*****************************************************************************************************

Într-o noapte avu un vis. Se afla într-un labirint pe care îl străbătea anevoios, îi era frică, ştia ca fusese făcut prizonier. Era un labirint metalic, rece, cu multe încăperi. Rafael rătăcea prin încăperile acestuia, căutând ieşirea. Deodată a zărit o uşă, era o uşă întredeschisă, dincolo de care se adunase multă lume ciocnind şampanie într-un salon elegant – dar Rafael ştia că aceşti oameni îi sunt duşmani şi se grăbi sa închidă uşa. Merse mai departe, urmat îndeaproape de cineva care îl însoţea plângând în surdină, un soi de cerşetor, dar Rafael îl ignoră. Bântuiră ambii prin labirint, până ajunseră la o altă uşă, dincolo de care au zărit o funcţionară sobră, în taior şi fustă albastră, cu părul uscat strâns coc, dar şi aceasta îi era duşmană. Au rupt-o ambii la fugă, şi el şi umbra de om care îl însoţea. Alergară  gâfâind, tremurând de spaimă. Apoi cineva – un coleg de birou, superiorul lui, mama lui, cine e acest cineva ? – s-a apropiat de ei ţinând în braţe ceva de care Rafael ştia că are nevoie, ceva vital pentru reuşita evadării sale. I-a întins o raţă moartă, cu gâtul sfârtecat şi însângerat, o raţă verde, cu pielea de broască râioasă, o ciudăţenie a biologiei. Dintr-o dată, Rafael realiză că se aştepta la una ca asta, ştiuse dintotdeauna că acel ceva nu putea fi decât aşa, se resemnă scârbit şi visător… Umbra sau cerşetorul care îl urmărise dispăru luând-o la fugă, iar Rafael întinse mâinile pentru a-şi primi ofranda, oripilat la gândul că va atinge acea monstruozitate rece si lipicioasă…

Se trezi transpirat şi îngrozit înainte ca visul să se fi terminat. Merse la baie, urină şi îşi frecă îndelung mâinile cu săpun.

*******************************************************************************************************

S-au revăzut cu Bianca după 10 zile, când el a căutat-o, întâlnind-o apoi, ca din întâmplare, pe holurile parlamentului. O invită la o cafea, ea acceptă din nou şi atunci Rafael mulţumi pentru prima dată naturii care îl înzestrase cu acel chip atrăgător, ce aprindea sclipiri jucăuşe în ochii reprezentantelor de sex feminin – şi nu numai…

De data  aceasta se refugiară într-un local din zona pieţei Dorobanţi, alegând un restaurant care oferea ceva mai multă intimitate. Ea a comandat friptură de vită argentiniană şi  o sticlă de  vin Malbec fără să îl întrebe dacă voia să bea altceva. Pe el îl înnebuni această nonşalanţă.  Bianca purta o bluză albă, simplă, pe sub care i se puteau ghici umerii rotunzi şi sânii frumos conturaţi.  Vinul  îi moleşi uşor privirea, dar reuşi să rămână în continuare ageră, sprintenă în gândire şi în exprimare, cu cǎtarea ei  vorace de animal de pradă, vorbind cu aceeaşi fervoare despre reforma clasei politice, despre conservatorismul britanic şi războiul din Orientul mijlociu. Rafael o privea perplex, ameţit de tăria vinului, simţind o dorinţă învăluitoare de a se scufunda cu capul între sânii provocatori şi încorsetaţi  ai femeii din faţa sa. Această dorinţă era adâncită de  un sentiment indefinit, venind din adâncurile-i şi care semăna cu spaima.

-          De ce mă priveşti aşa? se opri ea brusc din discuţie.

-          Pentru ca eşti frumoasă şi pentru că te doresc, îi zburară lui Rafael cuvintele de pe buze, fără să vrea, sunând solemn şi catastrofal în contextul acelei discuţii atât de serioase.

Ea se lăsă pe spate şi începu să râdă în hohote, apoi, pentru a nu atrage prea mult privirile celor din jur, îşi sprijini bărbia în palme şi continuă să chicotească încet, ca un şoricel, pana când lacrimile îi umeziră ochii. Îi luă mâna într-a sa, iar el tremura ca un copil, aşteptându-se la orice după o asemenea enormitate neanunţată de nimic, îi mângâie interiorul palmei cu degetele ei umede şi îi şopti, scuturându-şi frumos părul scurt:

-          Nu te ştiam atât de direct şi atât de puţin diplomat, domnule Rafael Stroiescu, nu mi-aş fi închipuit niciodată ca eşti în stare de aşa ceva.

Şi începu să chicotească din nou.

-          Iartă-mă, iartă-mă, te rog, îi spus el, ştergându-şi fruntea de sudoare. Te rog să mă crezi,  nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată, se scuză el, gata să se ridice şi să plece, lăsând în urmă dezastrul provocat.

Dar ea îi strânse mâna şi îl opri din drum. Se iubiră în apartamentul lui, unde fugiră imediat după ce plătiră nota. Bianca avea un corp bine legat, cu spatele atletic şi sânii mari, indiscutabil mai atrăgător decât faţa ei, frumoasă doar atunci când zâmbea larg, spontan şi nestudiat. Corpul ei degaja un miros care semăna cu fânul uscat şi se gândi, fără să vrea, că femeia de sub el semăna cu o iapă zdravănă şi sănătoasă. Era pentru a doua oară când Rafael făcea dragoste cu o femeie, după ce prima dată fusese dezvirginat în adolescenţă de o zănatică de colegă, care îl înghesuise într-o toaletă în care mirosea a excremente şi a fum de ţigară, trăgându-i pantalonii de pe el. După atâţia ani, apropierea unui corp de femeie îl cutremură tot,  aşa cum probabil îl tulbură gustul cârnii gătite pe cineva care a stat ani la rândul într-o închisoare sau pe o insulă semi-pustie, hrănindu-se cu plante şi ierburi.

*******************************************************************************************************

Atunci a început să îl deteste pe maestrul său. Partidele amoroase la care se deda din ce în ce mai rar şi cu eforturi tot mai mari se transformară într-o tortură scârboasă. Maestrul îl privea cu ochişorii săi micuţi, scufundaţi în pungile de grăsime dedesubtul lor şi schiţa un surâs bănuitor, dar nu întreba nimic.

-          Ai obosit, dragul meu, ai avea nevoie de o vacanţă, poate ar trebui să pleci pentru o scurtă perioadă.

Rafael  negă vehement, nu putea pleca chiar acum. Povestea de iubire cu Bianca abia se înfiripa şi nu putea rupe firul poveştii la jumătatea drumului. Mai mult decât atât, Bianca începuse să îl introducă, discret şi cu toată diplomaţia de care era în stare – pentru că nici el nu i-o ceruse direct, mulţumindu-se să îi vorbească de insatisfacţiile sale politice şi de nevoia de schimbare – în cercul din ce în ce mai popular al rebelilor din interiorul partidului. Hotărât lucru, nu putea pleca chiar acum, nici într-un caz! Îl cuprinse un fel de milă tandră, de fiu risipitor pentru maestrul său, dar în acelaşi timp dezgustul şi ura faţă de el creşteau vertiginos, învolburându-se în sufletu-i ca nişte ape tulburi, mlăştinoase, în care nu îndrăznea să privească.

Se vedeau cu Bianca aproape în fiecare seară sau atât de des cât le permitea programul.

-          Eşti cel mai frumos bărbat care m-a iubit vreodată, îi spuse ea, gânditoare, trecându-i mâna peste obraz. Ai cele mai frumoase plete, şi cea mai fină piele, şi corpul unei sculpturi antice…îi şoptea ea scufundându-şi capul în poalele lui şi agăţându-se cu braţele de grumazul său.

-          De ce mă iubeşti? tresări ea dintr-o dată, zburdalnică ca un copil care aşteaptă să i se facă o surpriză.

Şi Rafael tresări, inima i se strânse ca şi cum brusc cineva l-ar fi întrebat în timpul unui examen important cât fac doi ori doi, iar el nu ar fi ştiut răspunsul la această întrebare simplă pentru că fusese prea ocupat cu ecuaţii mai sofisticate. Se simţi extraordinar de prost. Bălmăji câteva vorbe de dragoste, apoi îi sărută şi îi linse fiecare deget de la picioare, într-un gest de  supremă declaraţie de iubire. Dar gândul acesta rămase să îl neliniştească, fără a şti de ce, ca un fel de alarmă declanşată in surdină.

A doua zi Bianca nu răspunse la telefon de două ori succesiv, accentuându-i senzaţia de culpabilitate.

“Dar o iubesc…o iubesc, îşi spunea el, iar iubirea e un miracol inexplicabil “

Când o sună a treia oara, Bianca îi închise, iar la al patrulea telefon, la un interval de încă câteva ore, îi răspunse:

-          Iartă-mă, nu pot vorbi acum, îi spuse ea, cu o voce care nu era a ei.

Noaptea îl trecură sudori reci, avu coşmaruri, se trezi repetat şi dimineaţa se deşteptă cu un sentiment de groază apăsătoare, ca şi cum ar fi fost un nou-născut oripilat într-o străfulgerare de imposibilă luciditate, de toată povara vieţii ce i se aşternea în faţă.

Cafeaua îi făcu rău, ouăle cu şuncă pe care le comandă la un bistro două ore mai târziu, când stomacul îl strângea ca o gheară de animal, i se  părură greţoase şi urât mirositoare. Cu mâna tremurândă, o sună încă o dată pe Bianca, dar aceasta nu îi răspunse. Un sentiment inexplicabil de vinovăţie puse stăpânire în totalitate pe el şi spaima i se strecură în oase încet, ca un lichid ce curge printre crăpăturile unei podele vechi, până când se simţi penetrat pe de-a întregul de această emoţie.

***********************************************************************************************************

În toiul acestor chinuri, Rafael îi făcu o vizită acasă  maestrului. Băură o sticlă de vin şi mâncară în tăcere, iar liniştea apăsătoare avu darul  să-i întindă la maxim nervii şi aşa încordaţi. Simţi că nu mai rezistă acestei nesiguranţe, acestei nopţi de necunoaştere şi incertitudine ce puse stăpânire pe destinul lui, făcându-l să cadă într-un hău întunecos şi plin cu semne de întrebare. Un val de fierbinţeală i se învălmăşi în piept şi în măruntaie, făcându-l să se arunce asupra maestrului şi să îl umple de mângâieri pătimaşe, aidoma celor de la începutul relaţiei lor. Prinse în fălci sexul uşor excitat al iubitului său şi cu ochii închişi, ca în transă, îl linse, îl supse, iar căldura lui, palpitaţiile acelei bucăţi de carne vineţii îi transmiseră ceva din căldura  sânului matern. O linişte binecuvântată, ca o baie parfumată şi călduţă, pogorî asupra lui, în timp ce sămânţa din adâncurile maestrului  îi curgea pe bărbie. Îşi scufundă faţa şi mai mult între acele coapse ofilite, şi-o umplu de lichidul lipicios şi rămase să respire acolo, ca un viţeluş mulţumit şi sătul.

-          Dragul meu, eşti foarte ciudat…îi şopti corifeul, mângâindu-i urechile şi netezindu-i părul ciufulit.

Rafael se ridică şi merse în sala de baie, unde vomită tot ceea ce mâncase mai înainte, o substanţă mov, amestecată cu vinul pe care îl băuse şi, probabil, cu sperma pe care o înghiţise. Când acest ultim gând îi trecu prin minte, un nou val de vomă i se ridică din stomac spre esofag, zguduindu-i trupul într-un spasm vulcanic, dar de data aceasta nu mai avu ce vomita, în afară de o apă cleioasă, urât mirositoare ca viaţa lui din acea clipă.

La o săptămână după aceea, în timpul unei alte nopţi apăsătoare, Bianca îl sună de pe un număr pe care nu îl cunoştea, anunţându-i vizita. Apăru la uşa apartamentului său, trasă la faţă şi de cum intră îl rugă să o dezbrace.

-          O să iţi explic, iartă-mă, iartă-mă, iubeşte-mă acum.

O sărută pe buze, pe gât, pe coapse, sârguincios şi nerăbdător ca şi cum ar fi căutat în mlădierile călduţe şi moi ale trupului ei răspunsul la întrebările ce îl frământară atâtea zile şi nopţi la rând.  Ea se destinse toată, întinzându-se cu gesturi de pisică răsfăţată, începu sa geamă, ochii i se tulburară, se ridică, îi lua capul în palme, îşi strecură limba în gura lui, caldă şi fragedă ca o scoică şi îi şopti, cu ochii lunatici:

- Ce îmi pasă mie, eşti atât de frumos, parcă nu ai fi bărbat…vino, vino…ce îmi pasă că el…că ei… au aflat…că ştiu…despre noi…

Din acea secundă, corpul lui Rafael se crispă, sexul i se chirci ca al unui nou născut şi mângâierile-i deveniră anemice, lipsite de vlagă şi de căldură. Ea simţi asta şi îi ceru explicaţii, cu o răceală ce amintea de mândria unei pantere rănite. Rafael simţi că pământul îi alunecă de sub picioare.

Ei ştiau.

Ea îl acuza.

Se ridică.

Îşi trase pantalonii. Păşi atent şi se opri în mijlocul camerei, încercând să îşi menţină echilibrul, deşi avea ambele picioare proptite zdravăn în covorul molatic. Tăcu preţ de câteva zeci de secunde, ca şi cum s-ar fi asigurat că nu va aluneca şi îşi va menţine verticalitatea:

-          De ce te porţi cu mine aşa? o întrebă el rar, cu o oarecare ezitare. De ce mă tratezi în halul acesta? Oare e posibil să îmi faci una ca asta? Am făcut eu ceva anume să merit un asemenea tratament? întreba el, înfierbântându-se pe măsură ce ochii Biancăi dezvăluiau o slăbiciune crescândă, izvorâtă din înfrângerea pe care o repurtase şi pe care  nu era în stare să şi-o camuflze.

Dacă la început lui Rafael  nu îi era foarte limpede ce fel de acuzaţii să îi arunce în cârcă, silueta ei care se micşora sub lovitura vorbelor sale îi dădea curaj, încredere şi îl inspira.

-          Poţi să mă laşi ca pe ultimul fraier mai bine de o săptămâna? Poţi sa mă torturezi în acest fel inuman, nebinevoind nici măcar să îmi dai un singur telefon, un singur mesaj, ceva care să mă scoată din acest calvar?..Si după acest interval, vii la uşa mea, cu aceeaşi graţie inocentă cu care ai dispărut şi fără a-mi da vreo explicaţie, îmi ceri să facem dragoste, ca şi cum aş fi jucăria ta, căţelul tău, maimuţica ta simpatică…O, da, cea mai frumoasă maimuţică, cea mai haioasă jucărie de care ţi se făcuse … un fel de dor, colea, şi pe care iată, ai chef să o desfaci, să o faci la loc, să o dezmembrezi şi să te distrezi uitându-te cum funcţionează, studiind felul în care e montată pentru a putea arăta atât de drăguţ, atât de nostim!

Umbla cu paşi mari şi siguri prin cameră, gesticulând larg, ca şi cum ar fi ţinut un discurs istoric.

-          Iartă-mă, ai dreptate, şopti ea umilă într-un final apoteotic al prelegerii sale moralizatoare, ai dreptate, trebuia să iţi explic! Te rog, te rog să mă iubeşti însă şi după aceea, îl imploră ea printre lacrimi.

Şi îi povesti cum ea, fata drăguţă şi isteaţă deveni amanta lui Vlad Ciolpan, da, nimeni altul decât acel mare grangur în rândurile partidului, ministru în câteva rânduri şi profesor, mai mult cu titlul,  e adevărat, la facultatea de drept, unde Bianca îşi făcea studiile. Lui îi datora totul, întreaga sa ascensiune, toate funcţiile, şi toate astea în schimbul unei relaţii atât de diluate, atât de sporadice şi lipsite de continuitate, încât nu însemna, bineînţeles nimic pentru ea. Era un fel de tribut pe care îl plătea atunci când i se cerea. Ghinionul făcu ca Ciolpan să afle de proaspăta idilă dintre cei doi juni. Zvonul se răspândi, nu se ştie cum, în întreg partidul, nu se ştia foarte clar dacă el aflase de la alţii sau alţii de la el, dar lumea ştia, şuşotea, bârfea.

-          Nu cred ca el să fi divulgat secretul, nu cred, pentru ca e prea orgolios să se supună unei asemenea umilinţe publice, numai dacă nu cumva afrontul pe care i l-am adus e atât de mare, încât vrea să mă distrugă complet…

Era cu adevărat disperată, avea ochii umezi, buzele îi tremurau nervos şi o ciudă infinită i se citea în timbrul vocii.

-    Dar te rog, te rog, îi spuse ea, întinzându-se către el, nu mă urî pentru aceasta, ştiu că sună monstruos ceea ce spun…dar te rog…

-          El ce ţi-a spus? întrebă Rafael sec, fără a da curs invitaţiilor ei la tandreţe.

-          Nimic, era foarte calm, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că îmi doreşte mult noroc, că era şi timpul.

Acest gest o umpluse de groază, îi explica ea, în timp ce Rafael o privea stând în picioare, ca un judecător plin de superioritate. Din cauza aceasta nu a răspuns la telefon şi nu a îndrăznit să se vadă cu Rafael. Era paralizată de frică şi avea senzaţia că toată lumea din partid este la curent cu cele întâmplate şi aştepta să savureze momentul în care ea va fi detronată şi aruncată în stradă, ca o târfuliţă de serviciu ce era. Gândindu-se la toate lucrurile cu care Ciolpan l-ar fi putut şantaja dacă şi-ar fi dorit-o, distrugându-i astfel viitorul politic, Rafael o convinse pe Bianca că trebuiau să menţină o oarecare distanţă, pentru a avea răgazul necesar ca să analizeze starea lucrurilor. Ea îl imploră, sorbindu-i buzele, să nu o uite, îi mulţumi, sărutându-i mâinile, ca unui bun stăpân, pentru că era atât de înţelegător cu ea, pentru că nu o judeca şi se arăta îngăduitor şi plin de răbdare.

********************************************************************************************************

La foarte scurt timp după încheierea acestui mic pact, Rafael rupse definitiv cu maestrul, care aflase totul şi care, cu o demnitate ce nu reuşea să disimuleze jignirea şi dezamăgirea provocate de trădarea amantului, puse capăt, în mod solemn şi cordial, relaţiei lor, ce durase mai bine de 6 ani. Rafael recunoscu ruşinat că era implicat într-o relaţie amoroasă cu Bianca, dar negă vehement faptul că ar fi intenţionat să îşi schimbe tabăra politică.

-          Te cunosc, nu trebuie să mă minţi. Să ştii însă că alergi după himere, dragul meu.

Acest dragul meu îl scoase din sărite, dar ţinea cu tot dinadinsul să pună capăt acestei relaţii într-un mod cordial şi cât mai onorabil cu putinţă.

-          Eşti ca adolescenţii aceia care nu ştiu nimic despre viata reală, dar cărora li se aprind călcâiele când aud expresia „schimbare socială” şi care aşteaptă cu disperare să facă o revoluţie. Vezi tu, la un moment dat o să înţelegi că nu e loc de revoluţii pe lumea asta, dar mă tem că va fi prea târziu pentru tine.

Rafael tăcea, cu ochii plecaţi şi neştiind ce să spună. Sprijinit de uşă, parcă gata să plece, se chinuia să găsască o replică, frecându-şi talpa pantofului de preşul de la intrare. Privi în jos şi văzu că acesta era plin de noroiul uscat desprins de pe încălţările tuturor celor ce trecuseră pragul casei. Dintr-o dată se simţi la fel de terfelit şi murdar ca preşul de sub acela. Era o senzaţie atât de tăioasă, încât  simţi că ar fi vrut să îl omoare pe omul din faţa sa. Privi spre o statuietă de bronz şi se gândi la cum ar fi arătat ţeasta despicată, cu creierii explodaţi şi amestecaţi cu bulbuci de sânge ai maestrului. O fierbinţeală dulce, de miere topită, îi moleşi genunchii, dar privi la ochii plutind în untură ai maestrului şi  îl cuprinse mila faţă de bătrânelul din faţa sa, gras şi singuratic ca un ultim supravieţuitor al celei mai jalnice specii de vieţuitoare. Se întoarse şi o rupse la fugă pe scări, bolborosind ceva în loc de rămas bun.

După câteva zile izbuti să şteargă din memorie scena acestei despărţiri. Se consolă convingându-se că despărţirea lor fusese totuşi extrem de civilizată şi că, la o adică, el şi maestrul puteau continua să întreţină o relaţie amiabilă, un soi de amiciţie rafinată, pur intelectuală. Se imagină pe sine împrumutând cărţi din biblioteca fostului amant şi apoi pălăvrăgind serile cu el la un pahar de vin, fără nici o intimitate fizică, fără tandreţe sau mângâieri, aşa cum stă bine la doi vechi amici.

Se simţi eliberat, convins că niciodată în viaţă nu avea să mai atingă trupul unui bărbat altfel decât din pură întâmplare. Dar libertatea degeneră într-un sentiment neliniştitor, provocat de infinitele căi, atât de obscure şi întortocheate, care i se deschideau în faţă. Singura lui speranţă era Bianca, pe care însă nu o vedea foarte des, conform înţelegerii.

*******************************************************************************************************

Aşteptarea dură până când însuşi Ciolpan îl convocă la o întâlnire pe Rafael, invitându-l în somptuosu-i birou, înfrumuseţat cu capetele împăiate a tot felul de dihănii, cerbi, vulpi şi urşi, ce atârnau pe pereţi că într-un han medieval de prost gust.

-          Iată ce e, dragă domn, începu acesta, cordial, să spunem lucrurilor pe nume şi să discutăm ca între bărbaţi, îi zâmbi Ciolpan reţinut, privindu-l cu semnificaţie, în timp ce lui Rafael sângele îi îngheţă în vine. Ştiu că i-o tragi domnişoarei Soare, sau ca să ne exprimăm mai delicat – nu însa şi mai exact – eşti îndrăgostit de ea.  Ştiu si că te-a f…pardon, ai fost angajat într-o altă relaţie mai…neobişnuită, să spunem, cu domnul Bulgaru (acesta era numele maestrului). Dar acesta este micul nostru secret, nu-i aşa?

Şi atunci i-o oferi pe Bianca în schimbul trădării maestrului şi a taberei acestuia: aveau nevoie de acuzaţii provenite din interior, aveau nevoie de fii revoltaţi zgomotos împotriva tiraniei tatălui, de botezul noii formaţiuni politice în sângele corifeilor odinioară adulaţi şi acum sacrificaţi pentru a consfinţi o nouă renaştere, o nouă epocă. Aveau nevoie de nume mari care să schimbe tabăra – iar Rafael constituia un nume sonor, chiar dacă nu era, aşa cum el prea bine ştia, decât o paiaţă, o marionetă perfidă aflată în mâinile unor păpuşari iscusiţi şi la fel de perfizi. Dintr-o data,  înţelese cu o claritate amară că schimbând tabăra politică nu schimba nimic, din moment ce XXX se număra printre părinţii fondatori ai noii formaţiuni.  Înţelese că tineri ca el erau împinşi în faţă dintr-un calcul aproape matematic, întrucât indivizii de tipul celui înfipt în fotoliul din faţa sa erau prea şifonaţi şi uzaţi pentru a putea ambala suficient de atrăgător şi a vinde ideea unei schimbări majore. Dar Rafael acceptă oferta,  o acceptă cu uşurinţa şi cu bucuria reprimată, de dragul aparenţelor, a cuiva căruia la un ospăţ i se cere să scuipe o mâncare pe care o mestecă silit şi de care îi este greaţă.

Din clipa aceea, ura lui pentru maestru nu cunoscu nici un fel de zăgaz: cu cât lansa mai multe acuzaţii la adresa acestuia, cu atât ura lui sporea, aidoma unui vierme cu simetrie bilaterală, al cărui corp regenerează şi se înmulţeşte după fiecare lovitură. Dar cel mai mult îl scotea din minţi tabloul acelei seri amicale, care îi cotropise imaginaţia la scurt timp după despărţire, în care el şi cu fostul amant  stăteau de vorbă la un pahar cu vin – era suficient să îşi închipuie acest lucru şi atunci colonii întregi de furnici acidulate începau să îi circule prin vene, umplându-l de exasperare.

Se căsători cu Bianca peste un an, atunci când relaţia lor era secătuită de toată pasiunea care îi înflăcărase gesturile în prima lună de dragoste. La scurt timp după discuţia memorabilă cu Ciolpan se revăzură, ea: uşurată de povara ce i se luase brusc de pe umeri, încolţită de dorinţă din cauza despărţirii de frumosul ei amant, iar el absent, distrat şi cu mintea la alte lucruri. O mototoli ca pe o păpuşă de vată, pretextând că este obosit, că tensiunea prin care trecuse îl epuizase. Peste un an, aproape că nu mai făceau dragoste, deşi ea îi pipăia în noapte corpul, ghemuindu-se la pieptu-i, ca o căţeluşă care cerşeşte îngăduinţa stăpânului.

În pofida acestei răceli, Rafael găsi de cuviinţă că această căsătorie era necesară, cu atât mai mult  cu cât bântuiau, vag, unele zvonuri cu privire la orientarea lui sexuală. Într-o ţară profund tradiţională şi înlănţuită în dogmatica bisericii ortodoxe, o asemenea acuzaţie, mai ales că putea fi dovedită – şi el ştia aceasta mai bine decât oricine, o, da – îi putea curma în cel mai nemilos şi categoric mod întreaga carieră. Căsătoria cu Bianca nu anula acest risc, dar îl minimaliza şi îi conferea un alibi. La cununia lor de la mănăstirea Caşin  fu prezentă întreaga protipendada a partidului, oameni de afaceri prosperi cărora el le furnizase contracte  şi bani, vedete de la televiziune, invitate pentru a conferi  greutate evenimentului şi poposite pentru a-şi creşte notorietatea, la rândul lor, prin prezenţa la această nuntă, precum  şi tot soiul de mondeni, oameni din presa prietenoasă, câţiva sportivi de vază. Întreg efortul de a o cere de nevastă pe Bianca merita din plin acest spectacol al grandorii, care îi confirma, definitiv, iremediabil şi fără echivoc, apartenenţa sa la această lume, care i se năzări întruchipată, succesiv, sub forma trupului de moluscă a maestrului, a sexului umed şi uzat al miresei sale, a zâmbetului binevoitor şi pervers a domnului Ciolpan şi, în fine,  a dreptei politice româneşti, pe care – o, cu câtă glorioasă şi sfâşietoare luciditate, aidoma luminii tăioase a soarelui, realiza acest lucru – pe care nu dădea doi bani, pentru că în adâncul sufletului el îl admirase neîntrerupt  pe Che Guevara!

*******************************************************************************************************

La jumătate de an de la căsătorie trecu, pe neaşteptate,  în partidul de stânga, cu care fracţiunea desprinsă din partidul său făcu alianţă. Anihilarea duşmăniei dintre cele două tabere – o amiciţie conjuncturală, de scurtă durată şi bazată pe calcul, la fel ca animozităţile, şi ele rareori  ideologice – îi înlesni saltul dintr-un partid în altul. Nu avea nici un fel de iluzii în privinţa stângii româneşti, dar îşi închipuia că de acolo, toate celelalte lucruri fiind egale, va putea vorbi cu mai mare uşurinţă despre idealurile sale.

Şi într-adevăr, întocmi discursuri în spiritul  noii stângi cu o dibăcie care îi aduse elogiile şi recunoaşterea cancelariilor socialiste  din întreaga Europă, dar niciodată nu vorbi despre idealurile sale. Ceea ce îl umplu de dezgust în noua sa familie politică nu era putreziciunea morală sau goana după averi şi câştiguri a acoliţilor săi – se imunizase împotriva acestui gen de greţuri în cei câţiva ani de carieră. Nu fu deranjat de faptul că i se ceru să se implice în aceleaşi jocuri pe care le făcuse în trecutul  său: acestea deveniră un soi de automatisme în comportamentul său. Ceea ce îl dezgustă era vehemenţa şi pretenţiile morale ale colegilor din spectrul său politic: patosul cu care vorbeau despre egalitatea de şanse, despre incluziunea socială şi solidaritate şi se lăsau fermecaţi ei înşişi de propriul lor discurs, ajungând să se creadă adevăraţii apărători ai acestor valori, în timp ce în realitate nu ar fi ridicat un deget pentru nici unul din lucrurile afirmate. Rafael îi asculta perorând şi i se părea că undeva, între conştiinţa şi  discursurile lor s-a interpus un fel de „văl al ignoranţei”, care le împiedică pe cele două să comunice, să ţină cont una de alta sau măcar să se simtă reciproc stânjenite.

Ideile de stânga îi deveniră curând la fel de antipatice ca şi cele de dreapta: urî orbirea cu care aceste idealuri erau desprinse de realitate şi apoi ambalate şi re-ambalate orbeşte în zecile de discursuri sau manifeste, urî ipocrizia cu care sindicatele şi stânga în general se erijau în funcţia de apărători ai celor slabi, în timp ce se constituiau în mici oligarhii puse în slujba unor privilegiaţi,  i se făcu aproape greaţă de ura convulsivă şi isterică pe care stângiştii o nutreau împotriva globalizării, fără a fi în stare să înţeleagă cu adevărat esenţa acesteia. Scrâşnind din dinţi, se lansă cu o înverşunare dezlănţuită în promovarea unor valori pe care le considera derizorii. Patosul care îi învolbura sufletul şi care nu îşi găsea un obiect şi nici o idee  care să se ridice la înălţimea stării lui extatice îi furniza verva şi fluiditatea logică cu care să apere şi să promoveze idei pe care le dispreţuia.  Acest patos creştea pe măsură ce sporea detaşarea lui faţă de ceea ce declara sau apăra: creştea ca o tumoare obscură, uitată, ignorată şi care ameninţă într-o zi să infecteze întreg organismul.

******************************************************************************************************

Curând, după o remaniere guvernamentală care devenise un eveniment tipic în politica autohtonă, fu numit ministru al educaţiei.  Era pentru prima dată în cariera sa politică când fusese investit cu o funcţie atât de importantă. Rafael se instală la minister cu capul vuindu-i de idei inovatoare şi cu o mapă conţinând un dosar de 500 de pagini cuprinzând o strategie de reformare a sistemului. Era convins că soluţia identificată de el  pentru a soluţiona problemele din sistem – şi anume transformarea   cadrelor didactice în funcţionari  publici şi repartizarea lor obligatorie de către stat pe întreg cuprinsul ţării, pentru a atenua astfel decalajele dintre rural şi urban – era o idee fenomenală şi că toata lumea ar fi trebuit să i se arate recunoscătoare. Era o măsură modestă faţă de fantomaticile-i planuri de a revoluţiona societatea românească şi ordinea lumii în general. Lansă propunerea transformării strategiei sale într-un pact naţional pe care să şi-l asume toate partidele politice, iar faptul că cineva ar fi putut fi împotrivă i se părea de neconceput, şi asta cu atât mai mult într-o ţară în care nimeni nu se preocupa de strategii sau politici publice. Îşi prezentă planul  presei curioase cu multă emfază, răspunzând ecliptic şi cu o aroganţă zâmbitoare atunci când i se puneau întrebări incomode sau prea complexe. În loc de elogii, presa şi opoziţia îl acuzară de instincte dictatoriale şi etatism excesiv. Rafael ştia că relaţia cu ziariştii era foarte importantă şi trebuia gestionată cu multă delicateţe, dar nu reuşea sa îşi păstreze prezenţa de spirit atunci când sesiza substratul ascuns din întrebările  jurnaliştilor. Nişte lichele, servitori fără creier ai mogulilor care îi plătesc,  îi înjura el în gând. A doua zi, când citea în presă vreun comentariu care nu îi era favorabil devenea roşu de furie, îl treceau valuri de transpiraţie cleioasă şi încerca să se gândească  la altceva. Dar creierul lui roia în jurul cuvintelor tăioase precum un nor de muşte în jurul borcanului cu miere, nereuşind să se dezlipească de rana usturătoare pe care acestea i-o pricinuiseră.

Sărbătorile de iarnă îl găsiră devastat de volumul mare de muncă, dezumflat de  un scandal de presă care  tocmai se răsuflase, dar care îi mistuia vanitatea lui Rafael.  Capac la toate, mutrişoara schimonosită de ipocrizia cotidiană a Biancăi îl scufundă într-o stare atât de proastă, încât uneori regreta amarnic liniştea după amiezilor zăpuşitoare din perioada în care lucra ca voluntar la institutul maestrului. Câteodată i se făcea dor de copilăria sa. Se lăsa să plonjeze în puţinelei-i amintiri pe care le păstra din acea perioadă, ca şi cum ar fi înotat într-o apă călduţă, dar prea strâmtă pentru dimensiunile lui. Invariabil, această expediţie în trecut se încheia cu un val de fiori care îi traversau şira spinării, iscaţi la gândul sărăciei şi a lipsei de igienă în care îşi petrecuse acele clipe îndepărtate ale primei perioade din viaţă. Curând, nu se putea gândi la copilărie decât stând tolănit în cada cu spumă, ca şi cum astfel ar fi spălat stratul de microbi şi ar fi dezinfectat imaginile ce i se perindau  în faţa ochilor înainte de a adormi în sala de baie.

Şi atunci o întâlni pe ea. A cunoscut-o la o recepţie de dinainte de Crăciun la care se afla acelaşi amestec pestriţ de mondeni, politicieni, gazetari şi afacerişti ca la toate balurile de caritate sau evenimentele beau-monde-ului bucureştean. Nu era decât o femeie frumoasă, căsătorită cu unul dintre acei oameni de afaceri cu care el  lucrase ani de-a rândul, un oarecare Răzvan Dobrescu. Avea ochi de chihlimbar translucid şi purta o rochie alb-crem, la fel de suavă ca şi expresia chipului ei, ce părea presărat cu sidef, cumva extras din adâncurile marine. Pe gâtul lung, descoperit din cauza părului prins în coc, două vinişoare albastre se întindeau ca nişte şerpi minusculi, ondulându-se atunci când îşi întorcea capul. Rafael le observă în timp ce discuta cu un onorabil senator sifilitic, având femeia situată în dreapta sa, perpendicular, astfel încât îi zărea cu claritate acele vinişoare laolaltă cu semiprofilul fraged. Tresări. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în toată viaţa lui. Se gândi la ochii săi încercănaţi, la tenul palid şi muşchii ofiliţi, simţindu-se intimidat şi inferior în faţa acestei frumuseţi ireale. Deşi nu îi plăcea să o recunoască, după experienţa amoroasă cu maestrul, toate strategiile sale de seducţie conţineau, în secret, ca într-o cochilie bine închisă, apelul la frumuseţea fizică. Se chinui să îşi facă curaj pentru a se apropia de ea şi într-un final reuşi, deşi gândul că arăta obosit îi scădea dorinţa de a o cunoaşte. Îi fu prezentată şi se bucură să afle că era soţia lui Dobrescu: cel puţin, exista un intermediar între ei doi. Ea îi zâmbi cu ochi rugători şi complici, cu acea privire inconfundabilă care implora parcă ceva celor din jur – admiraţie, milă, înţelegere, iertare? Ar fi vrut să îi mângâie gâtul cu vinişoare albastre, nimic mai mult. Sau poate să ronţăie împreună bomboanele colorate şi sticloase, cumpărate de la cea mai obscură dugheană şi învelite într-o hârtie de staniol, zbenguindu-se ca doi miei pe străzile desfundate. Da, hotărât, i-ar fi plăcut ambele lucruri.

“Ai păstrat ceva de homosexual în tine, Rafael, fir-ai tu să fii! Te atrage, iată, esteticul unei femei şi mai puţin erotismul acesteia, te seduce perfecţiunea liniei mai degrabă decât căldura animală a unor sâni răzvrătiţi de strâmtoarea bluzei şi arcuirea unui fund obraznic”, îşi spunea seara, în pat, amintindu-şi delicateţea curbelor acelui trup plăpând, aproape adolescentin, de garcon manqué al celei mai frumoase femei din lume.

******************************************************************************************************

La scurt timp, reuşi sa îl facă pe Dobrescu să accepte o invitaţie la casa lui de la mare, în puţinele zile de vacanţă care mai rămăseseră.

-          Ştiu că acum e vreme potrivită pentru a merge la  munte, dar vă asigur că marea este cu adevărat magică în timpul iernii.

Bianca a refuzat să li se alăture şi Rafael  a făcut tot ce îi sta în puteri pentru aceasta – i-a descris cu un perfid lux de amănunte lungile scene plictisitoare şi anoste ale acestui gen de reuniuni de la casa lor de la mare. Evocă după-amiezile somnoroase, în care toţi încearcă să fugă unii de alţii pentru a secreta, precum nişte insecte retrase în toropeala dormitoarelor, acea substanţă lipicioasă care să le redea elanul de a ieşi mai târziu din propriile vizuini şi de a-şi căuta reciproc compania la ceaiul de seară cu o sete neostoită, adâncită de plictiseala pe care nu ştiau să o alunge altfel decât adunându-se grămadă. Căsătoria lor mergea prost şi se arătau  împreună atunci când circumstanţe obiective făceau ca această apariţie să fie necesară.

Magda – aşa se numea – a stat retrasă toată ziua, având aerul că încearcă să ofere  soţului ei şi gazdei prilejul de a discuta nestingheriţi, dar Rafael simţea privirea ei atentă, plutind peste cei doi bărbaţi ca o umbră tulburătoare. A încercat – pentru că şi onorurile de gazdă o impuneau – să îi propună tot felul de lucruri: un gin, o plimbare în trei prin zăpadă, cu sania unui localnic care ar fi alergat cu limba scoasă prin nămeţi la chemarea domnului politician, un film alb negru, un film de acţiune, apoi o partidă de pocher. Dar a refuzat cu înverşunare toate acest propuneri, imperturbabilă şi surâzătoare.

Seara, la cină, obrajii Magdei se îmbujorară şi ochii de chihlimbar au început să îi strălucească jucăuş şi dulce, dar totodată năprasnic pentru Rafael, cel care se descoperi doborât şi turtit de  galopul hoardelor de hormoni isterizaţi de atâta aşteptare. Înţelese, dureros de neajutorat, că o doreşte altfel decât până atunci.Visul său de a-i mângâia gâtul cu vinişoare albăstrui era o copilărie în comparaţie cu imaginaţia care se declanşa furtunoasă şi pe care se întreba, speriat, cum avea să o îmblânzească la noapte,  atunci când avea să o ştie pe ea dormind în camera  vecină.

Râse, pentru a-şi ascunde slăbiciunea, pălăvrăgi despre politică ca să îşi aerisească creierul şi bău cu Răzvan şi Magda două sticle şi jumătate cu vin, sperâd să înece astfel în alcoolul rubiniu armatele de hormoni răsculaţi irevocabil împotriva stăpânirii. Când oboseala le stâlci vorbăraia din cauza acceselor de căscat molipsitor, îşi urară binevoitor noapte bună. Magda plecă cu soţul în dormitorul rezervat oaspeţilor, cerând un pahar cu apă, iar el se trânti în pat, ghemuit de dorinţă, sfâşiat pe dinăuntru de un foc pe care nu îl mai simţi din anii adolescenţei, de când fata zănatică îl dezvirginase în toaleta murdară.

Si, atunci, în toiul văpăii care îl mistuia,  ea intră pe uşă, păşind tiptil, în vârful degetelor, îmbrăcată într-o cămăşuţă albă şi cu pletele-i negre prelinse limpezi pe umeri în jos. I se strecură în pat, se strânse lângă el, cel paralizat de emoţie şi uimire şi se ghemui la pieptu-i, aşa cum făcea Bianca în nopţile în care îi cerşea zadarnic mângâierile. Atunci, trupele rebele care puseseră stăpânire pe fiecare atom din sângele lui înfierbântat bătură în retragere, ca la primirea unui semnal tainic. Cuprinse femeia din braţele sale şi îi atinse buzele sfios şi blând, convins că totul se petrece în imaginaţia lui, dar trăind la fel de intens emoţia atingerii ca şi cum aceasta s-ar fi produs aievea. O sărută precum săruţi un copil care doarme, îi mângâie cu ochii închişi aureolele de aur întunecat ale sânilor mici şi trase în nări adânc aroma de pâine a abdomenului ei scobit în interior, umezit de o transpiraţie delicată. Cu cât cobora mai jos, cu atât trupul ei căpăta un iz mai pronunţat de pâine, de aluat dospit, bogat şi pur, având un gust acrişor de drojdie răzmuiată şi iresponsabil de dulce. Un zgomot venit din altă încăpere îi curmă la jumătatea drumului alunecarea vag indecentă a palmei şi Rafael tresări, amintindu-şi de Răzvan.

-          Stai liniştit, i-am dat doua somnifere şi acum doarme dus, zâmbi ea, parcă ghicindu-i temerile.

El pufni, ca şi cum cineva i-ar fi povestit cea mai bună glumă. Ea îl privi cu o inocenţă care l-ar fi făcut să capituleze pe cel mai înverşunat dintre inchizitori şi îi spuse cu dinţii tremurându-i de emoţie:

-          L-aş fi ucis, dacă mi-o cereai. I feel so dirty and hapy…

Scos din minţi de ideea complet ţicnită a femeii sale, o îngropă într-o ploie de săruturi bezmetice şi rătăcite, scurgându-i-se în trupu-i ca un şarpe alunecând în văgăuna lui, în refugiul lui de plăcere aiuritoare.  Era cât pe ce să juiseze, ruşinos şi frustrant de repede, când cuvintele Magdei i se prelinseră în ureche împreună cu limba ei călduţă. Năvăliră ca o lavă care sfâşie consistenţa văzduhului, apoi dezintegrează ţesuturile organice şi în final ecoul lor rămâne suspendat îndelung şi neliniştitor de zdrenţele timpanului perforat ca o cârpă veche.

-           …and happy…and dirty… Mă săturasem să fiu o icoană, o amintire frumoasă… Am aşteptat atâta timp acest moment, Rafael…atâta amar de vreme.   Ştiam  că sunt a ta…happy and….atunci, când m-ai sărutat,  dacă tu…atunci şi dacă, o, dacă atunci…

Uneori, am face mai bine să ne băgăm degetele şi unghiile în ochi si să ni-i smulgem din orbite de tot, aruncându-i apoi la gunoi, însângeraţi şi lucioşi, ca pe nişte trădători infami. Privirile lor se încleştară într-o luptă sălbatică, în care el nu reuşi să îşi camufleze nedumerirea, nici slăbiciunea, nici confuzia. Ea înţelese, se strânse toată ca o scoică rănită în cochilia ei de sidef, împingându-l în afară pe bărbatul acela nelămurit.

-          Chiar ai uitat, Rafael? Sau te prefaci, mă provoci…

Nu, uneori nu e de ajuns să ne smulgem ochii din orbite. Există momente în care ar trebui să ne jupuim întreaga faţă, să ne brăzdăm muşchii şi să le spintecăm contracţiile revoltător de grăitoare, până când sângele va ajunge să şiroiască purpuriu ca durerea însăşi pe albul oaselor craniului descarnat, dar inexpresiv şi imperturbabil ca un sfinx.

-          Cine sunt eu, Rafael? îl întrebă ea iscoditor şi în priviri îi juca un amestec de neîncredere şi speranţă.

-          Păi…nu înţeleg, ce e întrebarea asta…Eşti Magda, Magda Dobrescu.

-          Şi înainte de a fi Magda Dobrescu? insistă ea, cu un surâs ce nu voia să i se topească de pe buze.

-          Nu mă interesează, puteai fi oricine, acum eşti iubita mea.

Rafael se concentră, ca pentru a se trezi dintr-un vis despre care ştia că este doar un vis, dar nu reuşi. În ochii ei licăriră stelele câtorva lacrimi care însă nu se prelinseră pe obraz spre colţurile gurii deformate de surâsul mâhnit. Îi ceru, printre aceste lacrimi refulate, să îi aducă un pahar de vin, promiţându-i că îi va spune despre ce e vorba la întoarcere. Rafael coborâ în salon, căutând sticla de Merlot şi două pahare, fără a-i păsa de zgomotele provocate şi de soţul care se putea deştepta din cauza lor. Era dornic să se întoarcă sus şi să facă dragoste cu ea.

-          Te rog, spune-mi, o imploră el frumos cum nu implorase pe nimeni niciodată.

-          Nu-i nimic, Rafael, nu-i nimic, ia-mă aşa cum sunt, o femeie profitoare căsătorită şi care are chef de o tăvăleală cu un amant tânăr şi frumos…despre asta e vorba, de fapt, nu-i aşa?

Nu înţelegea nimic din noianul de enormităţi pe care ea le înşiruia. O luă în braţe, dar corpul ei nu se mai lipea de al său cu căldura şi generozitatea de mai înainte. Îi spuse că s-a gândit la ea neîncetat de o lună de zile de când a zărit-o prima dată la recepţia aceea şi că era cea mai frumoasă femeie din lume. Ea clătină din cap, ca şi cum nu ar fi crezut cele spuse de el şi atunci Rafael îi jură că îi spunea purul adevăr şi că o iubise din prima clipă:

-          Nu despre aceasta e vorba, nu…

-          Atunci despre ce? Te rog, explică-mi, nu mai vorbi atât de ciudat, o imploră el, sperând că într-un final va reuşi să spargă izolarea în care se încătuşase corpul ei.

Se apropie de el, îşi ridică până la umeri cămăşuţa delicată care avea menirea zadarnică de a-i ţine de frig şi îl trase spre sine,  în genunchi şi cu bustul gol. Rafael se apropie, fericit că în sfârşit ea cedase, voi să o îmbrăţişeze şi să o sărute, dar ea îl feri uşor, apoi se apropie cu sânul stâng de partea stângă a corpului lui, îşi puse capul pe umărul său şi rămaseră aşa, îngenunchiaţi ca pentru o rugăciune. În sfârşit, el îi mângâie vinişoarele albastre, trecându-şi degetele peste ele şi dori să îi spună cât de mult se gândise la aceasta, dar ea îi acoperi gura cu degetele:

-          Sssst-t-t, încearcă să îţi aminteşti, îi şopti abia auzit.

Era linişte. O tăcere de mormânt plutea peste cameră şi peste lume, încât se puteau auzi fulgii de zăpadă care cădeau zdrobindu-se în spasme de nămeţii albi. Nu se auzea nici marea, cu valurile spărgându-se de ţărm, nici vântul de afară, nici tic-tacul ceasului de pe perete. Si dintr-o dată, în această linişte de început de lume bătaia unei singure inimi gigantice se suprapuse peste zgomotul suav al fulgilor care se dezintegrau. Era o inimă zbătându-se aritmic, ca un dangăt de clopot convulsionat. Rafael îşi simţi pereţii cutiei toracice loviţi de zvâcnirile  impetuoase care îl împingeau, cu o precizie de zecime de secundă, către sânul cald din braţele sale şi care se avânta, la rându-i, cu aceeaşi exactitate matematică către pieptul său, ca într-un dans în oglindă. O singură inimă bătea tare, să le spargă timpanele, acoperind zgomotul mării, al ceasului din odaie, al vântului, ai paşilor soţului şi a tuturor zgomotelor dezlănţuite dintr-o dată.

Ea ţâşni ca o săgeată din odaie, speriată de catastrofa sonoră pe care o declanşaseră şi de paşii care se apropiau. O auzi ţipând pe hol, mai auzi greutatea unui corp căzut, îl văzu pe Dobrescu năvălind în cameră, dar nu putu risipi magia încremenirii ce îl pironea gol, în mijlocul patului, în acea poziţie de  bătut mătănii; percepu, dar nu reacţionă la cuvintele obscene pe care acesta i le trânti în obraz, la cearşaful care i-l arunca în zbor peste umeri, la degetul care arăta acuzator spre goliciunea lui, rânjind şi înjurând in acelaşi timp. Spumegând, Dobrescu mai bâigui ceva despre decenţă, apoi ieşi val-vârtej din cameră. Cele doua voci isterice se îndepărtară, se stinseră şi Rafael se ghemui, adormind sub plapuma mototolită,  îmbibată cu parfum de femeie.

Ar fi crezut ca totul a fost un vis fantasmagoric dacă nu ar fi descoperit, la trezire, cămăşuţa ei sfâşiată pe scară, pieptenele uitat pe noptiera din dormitorul oaspeţilor, periuţele de dinţi ale celor doi şi o cremă de corp abandonată  pe marginea căzii. Când ajunse în sufragerie i se revelară alte dovezi ale realităţii celor petrecute: cartea pe care ea o citise, ceşti pe jumătate umplute cu ceai răcit şi pahare cu urme de whisky, scrumiera năclăita cu mucuri de ţigară.

*******************************************************************************************************

 

După noaptea aceea, a început să ocolească cu ostentaţie evenimentele la care Dobrescu ar fi putut fi prezent, punându-şi secretara să sune să afle listele cu invitaţi la toate simpozioanele la care participa, de teama de a nu-l întâlni cumva. Un sentiment înecăcios,  asemănător unturii de peşte pe care era nevoit să o înghită în copilărie, îi bloca gâtlejul ori de câte ori şi-l amintea. Degeaba îşi spunea că trebuia să fie mândru, la urma urmei, pentru că îi şterpelise soţia chiar de sub nas, în timp ce el sforăia dus, nebănuind că i se puneau cele mai frumoase coarne pe care le purtase, probabil, vreodată. Câteodată, îl chinuia o curiozitate usturătoare să afle ce s-a ales de mariajul familiei Dobrescu, dar nu mergea niciodată mai departe de  o căutare sumară pe internet la finalul căreia se descoperea epuizat şi bleg ca un catâr mâhnit de viaţa-i de corvoadă. În sinea lui, se întâmpla ca în momentele de nostalgie  să i se năzărească că Magda este femeia vieţii lui şi să retrăiască atât de intens emoţia cu care o dorise încât îşi simţea respiraţia tăiată, dar gustul greţos provocat de incident îi năclăia gura ca o băutură proastă, reuşind să estompeze amintirea clipelor petrecute cu cea mai frumoasă femeie din lume.

Pe Dobrescu îl revăzu într-o seară, spre sfârşitul primăverii, într-un restaurant în care ieşise să ia cina cu Bianca, chiar în ziua în care îşi dădu demisia din funcţia de ministru, încolţit de presă şi de duşmanii politici.  Totul porni, cel mai probabil, de la o gafă– deşi întîmplarea încă rămăsese un mister pentru Rafael- rezultată în urma unei declaraţii făcute pe seama unui manual de religie pentru elevii din clasa a şaptea, în care homosexualitatea era prezentată ca un păcat de moarte şi o abatere de la natura divină a fiinţei umane, iar cei care o practicau erau oameni cu sufletul posedat, dedaţi destrăbălării şi desfrâului carnal şi care aveau să ardă în flăcările iadului. Întrebat, în mod neaşteptat, când tocmai se întorcea dintr-o delegaţie în străinătate ce părere are despre aceasta, Rafael simţi că i se întinde o capcană. Trecutul său îl izbi în frunte ca o nucă căzută din pom şi se lansă într-o serie de acuzaţii ce îi înfierau pe homosexuali mai aprig decât manualul cu pricina. Partidul său era împotriva căsătoriilor homosexuale, dar discursul pe care îl ţinu dintr-o răsuflare depăşi orice limite îngăduite unui politician de centru stânga, mai ales de stânga europeană, unde Rafael se bucura de o recunoaştere certă, care depăşea dimensiunea prestigiului său autohton. A doua zi, din nou, presa românească şi cea străină vuia de articole şi pamflete sarcastice şi revoltate împotriva celui supranumit “ministrul intoleranţei”. Colac peste pupăză, i se aruncară în cârcă şi câteva acuzaţii de corupţie; presa tuna şi fulgera fără încetare împotriva lui Rafael, care se retrăsese ca un melc în cochilia sa.

La mai bine de  trei săptămâni de la incident, preşedintele partidului îi spuse că ar fi mai înţelept să se retragă, fără a-i da nici un fel de explicaţii. Era din cauza declaraţiilor sale homofobe? Greşise şi altfel fără să ştie? Încurca pe cineva din partid, pe un rival care, iată, se dovedise mai puternic?

-          Este mai bine pentru cariera dumitale  să stai deoparte până una alta.

Era ca şi cum i s-ar fi cerut să îşi taie creanga de sub picioare sau să se autoflageleze în piaţa publică, dar nu avu încotro şi renunţă la funcţie.

În seara aceea, Bianca îi impută, pentru a suta oară, în acel mod subtil şi voalat, dar plin de o acreală la care era maestră, aroganţa cu care îşi trata subalternii şi care străbătea în declaraţiile sale făcute presei. Rafael se chinuia să mestece friptura care se dovedi a fi un pic prea uscată şi prea tare, neştiind ce îi va fi mai greu să digere: carnea proastă, înţepăturile nevestei sau eşecul său ca ministru al educaţiei.  I se păru că se vede dintr-o parte şi se gândi că seamănă cu un câine plouat care roade un os. Şi în acel moment, în restaurant intră Dobrescu. Nu putu evita confruntarea dintre ochii săi – se întrebă după aceea cu insistenţă ce expresie aveau cătăturile lui – şi cei ai lui Dobrescu. Din reflex, se ridică uşor şi probabil din acelaşi instinct de animal social Dobrescu se apropie de el şi îi strânse mâna. Se salutară scurt şi rece, dar fără ostilitate. Simţi, dintr-o dată, că nu e totul pierdut şi că probabil cariera lui de politician avea să îşi  revină.

 

III.

Şederea lui Rafael la Paris dura de ceva mai mult de 3 săptămâni. Sosise aici pentru că nu mai putea suporta să se afunde în mlaştina politicii româneşti, după ce înţelesese că nu putea schimba nimic acolo. Îşi epuizase toate posibilităţile, se plimbase pe întreg spectrul politic încercând să se agaţe cu disperare de ceva pentru care să îşi dea viaţa şi care să facă oamenii mai fericiţi, fusese deputat, ajunsese ministru, dar nici un fir de praf nu fu clintit de la locul său în această lume în urma peregrinărilor şi frământărilor sale. Atunci când urcă în avion, decis să rupă iremediabil cu ceea ce însemna viaţa sa bucureşteană, Rafael înţelese că era un individ solitar şi refractar la ideea de grup. Experimentase pe propria sa piele felul în care apartenenţa la o haită îngrădea libertatea şi putea să atrofieze şi să golească de conţinut cele mai frumoase idei. Crezuse mereu în superioritatea individului asupra turmei, iar acum se afla aici, singur, cu ceva bani, suficienţi încât să nu fie preocupat de siguranţa zilei de mâine şi să se poată dedica luptei sale.

Dar în tot acest răstimp, nu a întreprins nimic – se scula târziu, servea micul dejun – de obicei în cameră, se plimba prin librării, mergea la cinema. Nu sunase pe altcineva în afara de Lavinia, pe care o întâlnise în prima seară a sosirii sale şi nu se văzu cu nimeni dintre cunoştinţele sale din acest oraş.  Îi asculta poveştile despre trecutul lor comun cu setea cu care un prunc e atent la basmele de seară ale bunicii, prin care i se deschid ferestrele fermecate către cunoaşterea  lumii din jur. Rafael nu făcea decât să se întoarcă către un trecut pe care, neştiindu-l, simţea că nu poate forţa uşa aceea magică care i-ar fi permis să pătrundă în miezul propriei sale vieţi.

 

Elanul cu care urcase treptele avionului îl părăsi laolaltă cu teama care îl măcina în primele ore ale sosirii şi care uneori îl asalta sporadic, mai ales când se trezea din somnul de  după amiază, pentru că erau zile când, din plictiseală, se închidea după prânz în apartamentul său de la hotel şi dormea. Când se deştepta, găsea sinistră lumina potolită a după-amiezii şi agitaţia lumii de afară, ghemuindu-se tot şi regretând trezirea.

Începu să se gândească că ar trebui să îşi caute un apartament pentru a-l închiria, pentru că nu putea trăi infinit la hotel, ar fi însemnat să epuizeze mai devreme decât s-ar fi cuvenit banii din contul sau buclucaş. Dar nu avea energia necesară nici pentru aceasta, contactă câteva agenţii de imobiliare şi le descrise ce anume voia, dar nu vizită decât 2 dintre apartamentele pe care le identificaseră agenţii săi. O oboseală stranie, de om bătrân, îl cuprinse.

Într-o zi, dădu nas în nas  pe bulevardul Raspail  cu un profesor  cu care se întâlnise în câteva rânduri la nişte reuniuni unde fuseseră ambii invitaţi. Profesorul îl salută cordial, aranjându-şi din reflex cravata şi ochelarii după ce îi întinse mâna. Schimbară câteva vorbe despre starea politicii din România şi vremea frumoasă ce se abătuse peste oraş, după care profesorul se interesă, mai mult din politeţe, de motivul aflării sale la Paris.

-     O, sunt într-o vizită privată şi mă gândeam că, profitând de timpul liber, aş putea  să mă interesez de procedurile necesare pentru înscrierea la doctorat,  o trânti Rafael fără a se gândi.

Chipul profesorului schiţă un gest de aprobare, îl întrebă cât timp avea să mai rămână la Paris şi îl invită să treacă pe la biroul sǎu, în caz că timpul îi permitea. Rafael îi mulţumi şi plecă cu un nod in gât: simţi că regretă că nu i-a dat un pumn între ochi onorabilului profesor, anihilându-i acel zâmbet cordial de mic hârciog. Bietul profesor, nu mi-a greşit cu nimica…dar nu mai suport mutre din acestea în jurul meu, constată Rafael, continuându-şi drumul.  Si atunci, ce naiba caut aici, ce am de gând să fac cu viaţa mea?, se întreba el neliniştit, încercând să facă un efort pentru a-şi aminti ce planuri avea atunci când îşi pregătise evadarea. Voia să facă, desigur, doctoratul, încântat la gândul că va avea posibilitatea să îşi dedice tot timpul preocupărilor şi întrebărilor legate de economie, societate şi filosofie  pentru care nu avea niciodată destulă vreme în tumultul vieţii sale bucureştene. Dintr-o dată, însă, nu îl mai interesa nimic. Si, desigur, avea şi alte planuri măreţe, voia să se dedice luptei pentru idealurile sale – adevăratele sale idealuri – reprimate din cauza atâtor discursuri despre piaţa liberă şi statul minimal, apoi despre avantajele impozitării proporţionale şi modelul social european. Idealurile sale : mereu amânate, mereu neglijate din cauza strategiilor politicianiste din interiorul partidului, a luptelor pentru putere, a bătăliilor pentru resurse. Se uită în jur, la oamenii care treceau, în general îndestulaţi şi sătui, şi nu ştia pentru ce să  lupte.

Până una alta, se mulţumea să ofere compensaţii generoase bietelor prostituate est- europene şi magrebiene cu care îşi petrecuse  mai bine de jumătate din nopţile de şedere la Paris.

*********************************************************************************************************

Într-o dimineaţă, reveni după micul dejun în cameră, năpădit de o lene deprimantă. Avea în faţă o zi întreagă şi nu ştia ce să facă cu tot acest timp, şi-ar fi dorit să vină seara cât mai repede şi să se scufunde în inconştienţa dulce a somnului. Din plictiseală, se decise să citească ziarele, dar ştirile de acasă nu mai rezonau cu nimic din fiinţa care el era acum. Intrigile politice şi escrocheriile foştilor amici sau duşmani îl lăsau rece. Un sâmbure de orgoliu zvâcni în Rafael,  nedumerit de tăcerea cu care toata presa îi trata dispariţia. Ştiau oare că a plecat? Ştiau că această plecare este definitivă? Trecuseră trei săptămâni, ar fi trebuit să îi descopere absenţa. Sau se mulţumiră să dea o ştire succintă undeva, într-un ungher de pe ultimele pagini ale unui ziar şi el nu fusese în stare să descopere acest articol insignifiant şi rătăcit? Deschise o pagină google şi îşi introduse numele, decis să găsească articolul cu pricina. Pe primele pagini zări doar ştiri învechite, din perioada în care ocupa funcţia de ministru şi se grăbi să treacă peste ele, alungându-şi amintirile sumbre din acea vreme. Dintr-o dată îşi aminti ceva care îi atrase atenţia pe una din paginile anterioare, întocmai cum uneori mergând pe stradă se întâmplă să ne dăm seama  că tocmai am trecut pe lângă cineva cunoscut  fără a-l saluta: ne întoarcem, dar nu mai vedem persoana respectivă… Începu să caute cu disperare ştirea aceea, fără a şti ce anume conţinea şi de ce îi rămase atât de neliniştitor imprimată pe retină. Apoi o descoperi şi sângele i se scurse din obraji: era relatarea morţii Magdei D, fosta nevastă a lui Răzvan Dobrescu. Înghiţise o doză mortală de pastile, iar atunci când au internat-o la spital – asta se întâmplase cu 6 zile în urmă – era deja moartă. Presa mai relata despre o scrisoare misterioasă, deşi oarecum banală  prin patetismul ei. Răvaşul părea să fi fost redactat înainte de sinucidere, conform evidenţelor, şi adresat unui oarecare Rafael – datorită acestui nume motorul de căutare îl duse pe Rafael câtre  articolul cu pricina -  în care decedata îl anunţa, într-o singur frază, că în acea ultimă clipă era cu gândul la el sau ceva de genul acesta.

O tristeţe cumplită puse stăpânire pe Rafael. I se făcu rău şi vomită la baie. Zăcu ca paralizat în pat, cu ochii în tavan şi aşa trecură câteva ore.  Se ridică doar pentru a-şi lua câte ceva din frigider, până goli mini-barul, dar alcoolul nu reuşea să îşi facă efectul pe deplin din cauza acceselor epuizante de vomă, care îi scuturau trupul, devenit  dintr-o dată bătrân şi vlăguit.

A doua zi de dimineaţă era mahmur şi slăbit, dar îşi propuse să lupte cu dezastrul dezlănţuit în adâncul său. O sună din nou pe Lavinia – femeia  avea glasul tonic şi vesel şi fu cât pe ce să o invite din nou în oraş, dar se abţinu. I se plânse că avea o perioadă foarte încărcată la magazinul la care lucra şi îi propuse să se vadă spre sfârşitul săptămânii la o cafea, la o braserie de lângă Jardin de Luxembourg:

- Este o splendoare acum Luxembourg…cu pomii care dau în floare, o să iţi placă, să vezi. Şi, da, să nu uit, voiam să te sun eu însămi, mi-am amintit numele fetei din poză…ştii cum o cheamă?

- Cum? întrebă el mecanic.

- Magda.

Încheie conversaţia, pretextând o oareşice urgenţă şi făgăduind sa revină cu un telefon mai apoi.

-          Rafael, eşti bine, eşti sigur? Ai vocea ciudată, ţi-e rău? Vrei să vin la tine? insistă Lavinia.

-          Nu, e totul în ordine, mulţumesc, scuze…la revedere, abia putu îngâna el.

*******************************************************************************************************

-          Dacă tu m-ai fi iubit, totul ar fi fost altfel.

-          Dacă eu te-aş fi iubit…Nu poţi să ştii ce a fost cu mine, ce am simţit eu. În orice caz, sunt foarte fericit că m-ai iubit.

Un surâs amar clatină colţurile gurii ei crispate.

-          Desigur, toţi ne bucurăm de dragostea altora, chiar şi de iubirea căţelului nostru.

-          Nu e acelaşi lucru, Magda, ştii foarte bine. Pur şi simplu, am vrut altceva de la viaţă. Şi orice lucru mare presupune sacrificii.

-          Da, ştiu…

Da, Rafael,  ai fost mereu un om fidel idealurilor tale,  pentru care ai sacrificat totul, în timp ce eu m-am lăsat târâtă de propria-mi mizerie, îşi aminti Magda, mângâind faldurile rochiei pe care o ţinea în braţe.

Ea avea privirea  umedă şi spartă, căutând un punct de sprijin în jur. Din sala alăturată străbăteau acordurile muzicii, se dansa şi se bea şampanie răsuflată şi mult whisky cu gheaţă, ca la un adevărat bal studenţesc, căruia Rafael i se alătură pentru a sărbători alături de foştii săi colegi. După ce dansaseră împreună,  el îi ceru să îi vorbească şi se strecurară tiptil ca nişte hoţi într-o sală mare şi rece, cu draperii de catifea prăfuită şi pânze delicate de păianjen prin unghere, unde el îi spuse că citise biletul pe care ea i-l transmise cu aproape un an în urmă, când drumurile lor păreau să se despartă şi în care ea îi mărturisea că îl iubea. Zorii dimineţii se strecurau pâlpâietori de după perdelele de culoarea vişinii putrede, învăluindu-le chipurile într-o lumină purpurie şi rarefiată, amintindu-le că  petrecerea se apropia de final. Rafael o strânse la piept  pentru a-şi lua rămas bun, dar ea se ghemui în braţele-i, îşi afundă faţa în haina lui şi începu să o sărute năucă, la început timid şi uşor, apoi lacom şi năvalic ca o furtună dezlănţuită brusc într-o zi însorită.    Când febra buzelor sale ajunse pe grumazul lui, se izbi de rezistenţa bărbatului pe care îl iubea de aproape cinci ani.

-    Nu, Magda, te rog, încetează. Nu vreau să te iau aşa, pur şi simplu, nu aici, nu acum, nu aşa.

-          Rafael, dacă m-ai fi iubit…iartă-mă că te-am dezamăgit, dar  dacă m-ai fi iubit…

-          Magda, gândeşte-te la tine, la tinereţea ta, pe care e păcat să ţi-o consumi astfel.

Ea se lipi din nou de trupul lui, ca o frunză bătută de vânt care încearcă din răsputeri să nu se desprindă de ram. Atunci, în clipa aceea, un singur gest, un singur cuvânt de-al lui ar fi oprit-o din vârtejul dement care se căsca din adâncul ei şi o trăgea în jos cu forţa întregii disperări. În sfârşit, reuşi să îi atingă buzele, el nu se mai opuse de data aceasta, răspunzându-i printr-o mişcare umedă şi unduitoare a gurii. Prin sărutul acela în sânge i se strecură o linişte atât de pură, pe care nu o cunoscuse niciodată atunci când amanţii ei veşteziţi şi generoşi îi striveau gura cu cavităţile lor bucale mirosind a naftalină, a parfum fin şi a moarte. Dintr-o dată, muzica din sala învecinată încetă, acordurile melodiei lăbărţate şi triste se stinseră ca vocea unui copil speriat şi cele două siluete înlănţuite căzură într-o tăcere atât de ireală, încât ameninţa să îi pietrifice acolo,  aidoma a două figurine preistorice. O linişte de cavou, care anunţa ceva -  o catastrofă sau o minune – pogorî peste încăperea cu candelabrele strălucind de atâta colb, peste clădirea veche, peste oraş, poate peste întregul cosmos.

Dar o femeie de serviciu intră în sală cu o mătură şi o cârpă de şters praful şi  braţele lor se desprinseră, amorţite şi grele, pentru totdeauna.

Magda îşi plimbă din nou degetele pe mătasea rochiei pe care o ţinea pe genunchi. O trase spre ea şi îşi afundă faţa în cutele ei negre: în timp, rochia îşi pierduse parfumul acelei seri magice, îmbibându-se cu mirosul celorlalte haine. Îşi trase rochia pe ea şi se privi în oglinda mare: corpul ei nu se schimbase aproape deloc, avea aceeaşi graţie şi aceeaşi supleţe, numai că dinlăuntrul lui, de-a lungul anilor, fetiţa aceea suavă şi îndrăgostită fugi ca dintr-o ţară pârjolită şi neprietenoasă. Fugi strivită de greutatea trupurilor unor amanţi ce-i erau indiferenţi,  de povara mormanelor de rochii scumpe, îngrămădite în dulapuri sau pungi nedesfăcute, de apăsătoarele sărutări ale soţului şi apoi ale falşilor iubiţi cu ajutorul cărora încerca să şteargă de pe pielea-i atingerile de melc cleios ale primului.

Iar ea, ea se alinase în toţi aceşti ani cu gândul că fetiţa aceea nu a murit de tot, că ea supravieţuieşte în amintirea cuiva, a singurului om care a cunoscut-o şi pe care ea l-a iubit.

-          Magda? Hai, coboară o dată…te aşteaptă lumea, ce faci? se auzi dintr-o dată vocea lui Radu, noul ei iubit.

Ea tresări.

-          Sunt gata, vin.

-          Ce e cu rochia asta? E nouă? Nu o cunosc…

-          Nu, e mai veche, nu îţi place?

-          Hm, arată cam demodată…sau ieftină, nu îmi dau seama. În fine, e deja târziu, haide, au venit Popeştii şi Ilona.

Coborără jos, în salonul mobilat cu canapele moderne, minuscule şi îmbietoare ca nişte cubuleţe de ciocolată albă.

- Îl mai aşteptăm pe Hans, cu restul ne vedem direct la Fratelli, vă servesc cu ceva? Un whisky, un gin, ceva? îşi întrebă Radu invitaţii.

- Un whisky, te rog, cu multă gheaţă.

- Aş vrea nişte apă. E cam cald afară, dar e splendid. Apropo, am văzut la intrare un tip care bătea pasul pe loc, şi un altul la colţul străzii, la fel de dubios, cred ca sunt nişte paparazzi! exclamă Ilona excitată.

Magda făcu ochi mari şi îi aruncă lui Radu o pereche de cătături grele şi furioase. Acesta făcu jumătate de pas înapoi şi negă, pe un ton jalnic şi sfios, cum că ar fi ştiut ceva. Ieşi să verifice. Magda îşi înghiţi, cu noduri şi poticneli, supărarea subită, la fel cum Ilona, duduia graţioasă şi decoltată, îşi disimulă cu greu entuziasmul. Asta sunteţi cu toţii, nişte idioţi ahtiaţi după faimă şi bârfe – Ilona, o piţipoancă cu caş la gură şi creier intact care vânează banii şi celebritatea ieftină cumpărată cu ajutorul acestor bani; Radu, un cretin cu portofelul ghiftuit de gologani care o vânează la rându-i pe ea, Magda,  o femeie mondenă şi cunoscută, deşi cu o reputaţie îndoielnică, cu ajutorul căruia  speră să îşi procure acea faimă pe care doar banii singuri nu i-o pot aduce, întrucât este prea şters şi prea comun. Şi care trimite pe ascuns comunicate de presă îmbâcsite cu greşeli gramaticale, anunţând ziariştilor scandalagii programul de sfârşit de săptămână al lui şi al Magdei, în speranţa că astfel va ateriza, ca un meteorit lipsit de strălucire, măcar pe una din ultimele pagini din Libertatea sau Cancan.

Ce cauţi, Magda, printre aceşti oameni? A, da, cauţi să distrugi fetiţa care oricum nu mai există, îţi place să te afunzi tot mai adânc în propriul noroi, să îl laşi să îţi pătrundă până în adâncul sufletului ca să te îneci de atâta mizerie şi apoi să rânjeşti, răzbunătoare, anunţând că fetiţa aceea nu mai e, că a murit, că tu, Rafael, ai ucis-o şi să nu îndrăzneşti să te gândeşti la ea ca la o icoană, aşa cum ţi-ar fi plăcut, nu există icoane pe lumea asta. Iar fetiţa a murit, s-a transformat, pe rând, într-o cocotă de vânzare, după aceea într-o nevastă cumpărată scump, apoi, acum, într-o curvă de lux.   O da, Magda, desigur, cauţi şi luxul o dată cu pierzania, nu te poţi pierde cu adevărat în sărăcie şi într-un decor modest, cu mobilă de serie şi haine cumpărate la reduceri. Fetiţa aceea nu putea fi asasinată decât în saloane fastuoase, asfixiată în parfumuri regale şi sofisticate, trebuia decapitată pervers şi graţios cu cuţite strălucitoare de argint gravat.

-          Nu e nimeni, am verificat, anunţă Radu triumfător.

Nu, nu e nimeni, aşa e. Nu e nimeni acolo unde credeam că e. De fapt în tot acest timp, Rafael, am ucis fetiţa aceea degeaba, încercând să ţi-o răpesc, să ţi-o fur, sperând că astfel o vei iubi şi mai mult, pentru că suferă, pentru că e prigonită şi batjocorită. Visam că se va ghemui acolo, în culcuşul celor mai dragi amintiri ale tale, ca un animăluţ hăituit şi flămând, cu ochi blânzi, dar împăienjeniţi de durere, pe care îl vei mângâia pentru a-i îndulci agonia. Dar în realitate  tu ai uitat că ea a existat vreodată, ai şters-o din memoria ta înainte să vreau eu să o distrug. În noaptea aceea albă de iarnă, eram pentru tine o necunoscută perfectă, una dintre zecile sau sutele de femei care poate ţi-au trecut pragul, pe care le-ai dorit şi le-ai găsit frumoase şi pe care care a doua zi le-ai uitat, absorbit ca un năuc de lumea ta înspăimântătoare. Pentru tine, am fost o femeie de consum, atâta tot, la fel ca pentru toţi bărbaţii din viaţa mea, o femeie pe care o uiţi imediat ce iese pe uşă…

Ultimul cuplu pe care îl aşteptau sosi. El – gras, ferchezuit, purtând un Rolex uriaş pe mână, ea – slabă şi lungă, afişând o pereche de sâni ce întreceau în strălucire Rolexul iubitului său. Vorbeau piţigăiat şi cam tare. De când divorţase de Răzvan, Madga sucombă, fără ezitare şi de cum i se ivi şansa, în apartamentele acestui Radu cu 5 ani mai  tânăr decât ea, strident până la dumnezeu şi care cheltuia banii agonisiţi de părintele său decedat, îngropând-o în cadouri şi răsfăţuri mai mult de dragul numelui şi al reputaţiei ei, decât al frumuseţii.

Ce cauţi, Magda, printre ei?

-          O secundă, îmi cer scuze, am uitat ceva în cameră, revin în 5 minute…

Urcă sus, în dormitor şi începu să caute înfrigurată ceva prin poşetele sale. Nu ştia nici ea ce anume, dar voia să zăbovească departe de acei oameni cât mai îndelungat cu putinţă. Îşi dorea arzător să se închidă în casă şi să nu vadă pe nimeni, câteva luni de zile, dar era conştientă că nu pentru aceasta fusese angajată iubită a lui Radu. Dar obosise…obosise atât de mult. Nu, Magda, fetiţa aceea nu a existat niciodată în amintirea lui, nu a existat deloc, nici ca o icoană, nici măcar ca o simplă umbră fără nume. Nu a existat deloc, pentru că nu există loc pentru târâturi în amintirile oamenilor frumoşi şi curaţi. Iar Rafael, el a fost întotdeauna un idealist, un om capabil să separe albul de negru fără a ezita şi de aceea tu l-ai iubit, Magda. L-ai iubit pentru indiferenţa sălbatică cu care îşi trata semenii, nebun de legat şi prizonier în lumea lui îndepărtată, înfricoşătoare şi întortocheată precum era el însuşi, împiedicat şi aiurit, sfâşietor de frumos şi dezarmant de trist,  răvăşitor de singur şi tăios ca o lamă în adevărurile de care se agăţa gata să se spânzure cu ele de gât ca să le apere. L-ai iubit pentru că era ceea ce tu nu ai fost niciodată: un om pur.

Îşi strânse în pumni poalele alunecoase ale rochiei de mătase şi îşi afundă din nou faţa în ea: o invadă mirosul prezentului. Nu exista decât acest prezent: un prezent fals frumos mirositor. Îşi aduse aminte că tocmai căuta ceva, ce căuta? Urcase sus pentru a lua ceva, ce căuta oare?  Răsturnă conţinutul poşetei pe covor: un ruj Guerlain, o pudră Lancôme, un pacheţel cu batiste de hârtie, un stilou rămas de la nu ştiu ce hotel. Nu, nu căuta nimic din toate astea. Trase sertarul noptierei şi începu să  răscolească cu aceeaşi fervoare: pe jos se rostogoliră creioane, pixuri, un carnet cu coperţi roşii, cutiuţe lucioase de farduri şi un pieptene rătăcit, o cutie de prezervative şi câteva tuburi de somnifere.

Smulse o pagină din carnetul  împiestriţat cu tot felul de notiţe, liste şi adrese de e-mail mâzgâlite în pripă şi scrise:

„Te iubesc, Rafael. Te-am iubit. A ta, dirty, but unhappy, Magda”.

 

Apoi merse la baie şi răsturnă pe gât două flacoane cu medicamentele găsite în sertar, pe care le  înghiţi cu multă apă şi cu ceva sforţări. Se întoarse în odaie şi încuie uşa cu cheia. Se aşeză jos, strângând bileţelul în căuşul palmei. Acolo, în palma umedă de transpiraţie se pitise temătoare ea, fetiţa care niciodată nu existase. Strecură bileţelul în decolteul copilăresc al rochiei, gândindu-se că astfel era mai puţin probabil să se piardă. I se făcu frică şi frig. Nu voia să moară. Voia să ajungă la spital, voia ca Rafael să afle că ea, acea făptură fragilă şi încolţită, existase. Voia să se trezească şi să înceapă o altă viaţă. Dar nimeni nu bătea la uşă. Decât frigul şi somnul.

Când Radu ciocăni nervos la uşă era deja prea târziu. Când în sfârşit, după numeroase insistenţe şi o tăcere la fel de înverşunată se decise să forţeze frumuseţea de uşă din lemn de mahon, fu neîngăduit de târziu, mult prea mult de târziu. O strânse de pe jos şi ieşi în grabă cu ea în braţe, urlând  după ajutor la amicii săi care îl priveau cu ochii holbaţi şi zâmbetul îngheţat pe buze. În timp ce se chinuia să bage în maşina parcată în faţa casei corpul devenit greu, dar încă molatic ca o ceară caldă, simţi lumina scăpărătoare a blitz-ului şi îşi aminti de cei câţiva paparazzi pe care tot el îi chemase mai devreme. Îi înjură, dar apoi îl pocni pieziş şi neaşteptat ca o mană cerească vizibilitatea crudă pe care o are moartea în raport cu o simplă ieşire de vineri seara. Când în sfârşit limuzina demară nervoasă către spital, dar si către celebritatea lui Radu, unul dintre paparazzi  lăsă la o parte camera foto şi se aplecă, ridicând o hârtie împăturită minuşios, pe care o desfăcu grijuliu, apoi scoase un fluierat prelung printre dinţii gălbui de iepure:

-          Ia te uita, ce pricopseală! exclamă el.

********************************************************************************************************

Atunci decise: trebuia să plece. Refuză să se gândească la trecutul său, la Magda, la noaptea petrecută împreună şi la moartea ei,  la faptul că majoritatea amintirilor i se şterseseră din creier, ca unui mancurt, lăsând o tabula rasa pe care se imprimaseră numai acele imagini care făceau parte din logica dementă în care era prins: maestrul, burta acestuia, ochişorii cu pungi de grăsime dedesubt, Ciolpan, cu aerul său subversiv şi pervers, Bianca şi nunta lor somptuoasă, şedinţele de partid, discursurile publice, feţele tuturor celor cu care făcuse afaceri, soţul Magdei aruncându-i cuvinte jignitoare şi privindu-l ca pe un câine vagabond. Acesta era el, Rafael: un mănunchi de amintiri de la care duhnea urât.

Şi Parisul, acest loc al decadenţei prin excelenţă, unde crezuse că în sfârşit îşi va striga în gura mare idealurile de dragul cărora, iată, ajunsese un jeg uman si unde, în schimb, se ghiftuia seară de seară la restaurantele scumpe, bea vinuri din cele mai fine, se destrăbăla cu  prostituatele de pe Saint-Denis, se lăfăia in apartamentul său de la hotel Montalembert. Pentru aceasta fugise? Pentru a pune umărul la construirea unor noi amintiri din care peste ani se va desprinde mirosul secreţiilor intime ale tuturor  târfelor cu care se deda perversiunilor de care acasă  nu avusese parte şi dintre care cea mai proeminentă imagine va fi cea a fripturii de raţă cu portocale şi vin de Porto?

Columbia – aceasta trebuia să îi fie destinaţia, Columbia avea să îi fie destinul. Singurul lucru care rămăsese constant peste ani fusese admiraţia sa obsesivă pentru Che, pentru idealismul cu care acesta înţelegea să trateze realitatea şi pentru refuzul său de a ajunge la un compromis cu această realitate atunci când ea îi contrazicea valorile. El, Rafael, făcuse exact invers. De fapt, compromisul lui cu realitatea mersese până într-acolo încât nu mai avea nici un fel de idealuri. Şi  atunci decise să le îmbrăţişeze pe cele ale idolului său – trebuia să se alăture gherilei columbiene, trupelor FARC.  Nu existau soluţii de compromis în această lume, îi trebuiră mai bine de 35 de ani ca să înţeleagă acest lucru, să înţeleagă în final că  nu existau jumătăţi de măsură şi cineva nu putea să fie în interiorul sistemului şi totodată împotriva sistemului. De fapt, începuse să înţeleagă acest lucru încă în timpul mandatului său de ministru, când avu puterea în mâinele sale, ca pe un potir din care râvnise mereu să bea şi care, iată, i se dăduse – şi cu toate astea, nu putea schimba nimic. Era la fel de neputincios ca atunci când visa la această putere. Încă atunci, acest adevăr i s-a înfăţişat, sfâşietor şi insuportabi, dar a încercat să  fugă de el cum fugi de o boală ruşinoasă la care nu vrei să te gândeşti. Dar ştia încă din Bucureşti că lumea nu poate fi schimbată şi îmbunătăţită decât printr-o revoluţie. Iar revoluţia aceatsa era necesară. Da, schimbarea nu era doar posibilă, era necesară, cum afirmase un alt revoluţionar cutezător, Chavez.

Din momentul în care luă hotărârea de a merge în Columbia, simţi că renaşte. A făcut un duş şi a plecat sa mănânce la un bistro din apropiere.  Friptura de vită pe care o comandă era suculentă şi fragedă – ştia prea bine că avea să se lipsească de asemenea bunătăţi şi de alte răsfăţuri în jungla columbiană. Dar nu îşi petrecuse el oare cea mai mare parte a adolescenţii şi a tinereţii sale mâncând pâine prăjită cu cafea, dormind, gătind şi spălându-se laolaltă cu alţi 4 băieţi în aceeaşi cameră de 15 metri pătraţi, fără apă caldă şi baie?  Ideea că avea să îndure nenumărate lipsuri îl neliniştea, dar se gândea că acea energie lăuntrica care îl propulsase înainte întreaga-i viaţă avea să-i dea şi de data aceasta puterea de a îndura greutăţile întâmpinate.

*******************************************************************************************************

Îşi căuta un bilet de avion pentru Bogota, dar nu găsi locuri decât la clasa business.  Merse la o clinică privată şi se vaccină, din prudenţă, împotriva febrei tifoide, a poliomelitei  şi a altor boli tropicale, gândindu-se că ar fi penibil să ajungă in Columbia si să moară din cauza unei infecţii împotriva cărora nu s-a protejat.  Ultima noapte şi-o petrecu la hotel, savurând duşul fierbinte, bând  vodka cu gheaţă si, pentru că ştia că avea să fie privat pentru multa vreme nu doar de mâncare si băutura, ci si de alte plăceri, chema o  prostituată cu care îşi petrecuse una dintre nopţile şederii sale de aproape trei săptămâni la Paris. O iubi leneş si o răsplăti generos. După ce ea plecă, însă,  îl cuprinse o nelinişte pe care nu reuşi să şi-o alunge nici măcar în timpul somnului, pentru că avu parte de visuri groteşti şi bizare, din cauza cărora se trezi mai obosit decât se culcase.

În Bogota se întâlni cu amica sa, Magdalena, o doamnă trecută, dar energică, care se opuse categoric şederii sale la hotel, insistând să îl găzduiască în apartementul ei. După numeroase şi înverşunate insistenţe din partea lui Rafael, ea fu cea care îl puse în legătură cu un individ care la rându-i ştia pe cineva care avea o cunoştinţă care i-ar fi putut facilita  contactul cu gherilele  FARC.  Faptul că nu era un tânăr obişnuit, ci un fost politician cu oareşice notorietate, complica treburile, ridicând suspiciuni pe care nu le provocau odraslele unor burghezi, în general puşti dezgustaţi de materialismul capitalismului nordic, râvnind să se alăture gherilei pentru a schimba lumea. Zăbovi mai bine de o lună în Bogota, până primi aprobarea de a pleca într-o tabără de antrenamente.

Acolo a stat două luni, cât o cerea regulamentul. Două luni într-o tabără de antrenamente în  jungla columbiană, fără apă curentă, umplându-se de păduchi şi  hrănindu-se cu conserve şi cărnuri uscate. Ştia prea bine încă dinainte că va duce dorul fripturilor suculente şi a vinurilor parfumate cu care se obişnuise, dar nu lipsa hranei l-a dat peste cap. Deşi mâncarea nu îi lipsea mai niciodată, după două săptămâni Rafael se văzu incapabil sa pună în gură orice aliment fără ca stomacul să i se întoarcă pe dos. O diaree cumplită îi secătuia trupul si îl deshidrata. Era slăbit si dezgustat de propriul sau corp, de duhoarea puturoasă a  organismului  sau. În burtă îi bolborosea aidoma unui broscoi răguşit un lichid urât mirositor, făcându-l să se îndoaie de durere si umilinţă. Ar fi preferat să fie rănit şi să sângereze, să sufere de astm, ca idolul său, să aibă o boală infinit mai chinuitoare, numai să fie scutit de umilinţa de a se vedea subjugat în propriile intestine ca în nişte lanţuri burduşite cu  excremente.

Treptat, diareea se domoli, dar relaţia lui Rafael cu mâncarea rămase una tensionată şi marcată de imprevizibil: nu se ştia niciodată cum va reacţiona stomacul său la alimentele ingerate. Uneori, când credea că tocmai se obişnuise cu un fel de mâncare, burta îi exploda iarăşi, frământată de crampe. Îl cuprinse teama că dacă nu se va adapta, contactul sau cu FARC se va limita la perioada de antrenament şi la diareea aceasta istovitoare. Si atunci, într-o noapte în care diareea îi jucă o nouă farsă, după ce îşi goli burta şi se ghemui încercând sa doarmă, se întrebă dacă nu cumva aceasta era o soluţie. În fond, încercase, făcuse efortul, se deplasase până aici, iar faptul că organismul lui refuza să se adapteze era un dat incontrolabil ce ţinea de fatalitatea destinului. I se făcu dor de pieptul de raţă în vin de porto şi  de aşternutul proaspăt al unui pat.

La finalul celor două luni de tabăra, el, Rafael, învăţase  să deosebească un AK-47 rusesc de un M16 american şi să se folosească de ambele, a învăţat să fabrice cu mâna lui bombe cu mortier şi s-a familiarizat cu sistemul de comunicaţie internă al guerrilei. La rându-i, corpul său învăţă să reacţioneze adecvat la factorii externi, izbutind să digere majoritatea alimentelor şi să neutralizeze bacteriile din apa pe care o consuma. Rămânea, desigur, murdăria, rămâneau păduchii şi scârba provocată de lipsa de igienă a modului de preparare a alimentelor cu care Rafael se obişnuia mai greu, chiar dacă corpul său făcea abstracţie de ele.

Se întreba cum putuse Che să îndure acest infern al mizeriei dezlănţuite, să nu se spele cu lunile şi să poarte  aceleaşi haine până ajungeau să se tocească. Trebuie să fi fost credinţa febrilă în idealurile pentru care lupta, faţă de care orice alte preocupări sau probleme, cum ar fi igiena,  păreau ridicol de meschine şi caraghioase. Rafael aştepta cu nerăbdare ziua în care perioada de antrenamente va lua sfârşit şi va fi trimis să se alăture luptei adevărate, convins că în toiul acelei lupte, în care îşi va apăra cu arma în mână idealurile,  ceva din spiritul lui Che se va deştepta în el ca o flacără care până atunci mocnise în taină.

*******************************************************************************************************

“Che” era supranumit şi Jesús María Piedrahita, fostul comandant al frontului 45,  căruia Rafael i s-a alăturat, într-un final, după trei luni de stat în spatele frontului. “Che” fusese omorât cu câţiva ani în urmă în timpul unei confruntări cu grupurile paramilitare de dreapta.  Rafael văzu în porecla dată fostului comandant o confirmare a corectitudinii deciziei sale. Cuvintele vorbesc despre ceva mai adânc, îşi spuse el in gând în noaptea în care află de la un tovarăş despre porecla lui Piedrahita, fericit că găsise în el puterea de a îndura penibilul celor două luni de antrenament.

Dar entuziasmul lui se potoli când îl cunoscu pe Lisandro Lopez, comandantul unităţii din care făcea parte – numite squad în ierarhia militară a FARC. Era un columbian de vârstă medie, negricios şi cu vocea brutală, care atunci când vorbea avea aerul că înjură. Lisandro reuşea să menţină o disciplină de fier şi era temut de toţi ceilalţi 10 membri ai squad-ului. Rafael se întreba dacă Lisandro înţelege ceva din idealurile pentru care luptă – şi dacă nu înţelege, pentru ce s-a înhămat la această viaţă de războinic, ce îl mâna, ce îi dădea curajul şi nebunia unuia asemenea sacrificiu? Încerca să îşi înăbuşe aceste gânduri care chestionau integritatea morală a comandantului său. Ar fi vrut să îşi întrebe camarazii pentru ce luptau, dar pudoarea îl reţinea să pună o asemenea întrebare: era ca şi cum ai fi întrebat un creştin aruncat în arenă cu lei pentru ce şi de ce acceptase această jertfă.

Dintre toţi colegii singurul cu care reuşi să lege o relaţie mai specială era Guy, un francez  din Nancy care se autoproclama marxist, fiind în stare să recite, dintr-o suflare,  pasaje întregi din Capitalul, pânǎ când se trezea singur, părăsit de audienţa plictisită. În afară de Guy, Rafael nu avea nici un alt coleg cu care să schimbe opinii despre necesitatea unei schimbări din temelii a acestei lumi. Guy avea un aer uşor idiot, dar  beneficia de o construcţie foarte solidă, graţie căreia îşi cucerise respectul tovarăşilor şi Rafael îl invidia pentru aceasta. Si el avea pectoralii frumos reliefaţi, mai ales după lunile de antrenament, dar fizicul său nu deştepta acea teamă instinctivă pe care o provoca apariţia taurină a lui Guy. Din contra, perfecţiunea cu care natura îi creionase liniile trupului său de statuie antică părea a fi mai degrabă un dezavantaj, din moment ce nu era dublată de forţa intimidantă de care dispunea marxistul francez. Tovarăşii îl tratau cu acea indulgenţă zeflemitoare pe care o arătau uneori bărbaţii – şi de care făcuse şi el uz în câteva rânduri în cariera-i politică  – atunci când o duduie cu decolteul prea generos îşi punea o pereche de ochelari cu ramă Dior, făcând-o pe serioasa. Rafael sesiza această atitudine care uneori, prin exagerare, lua accente paternaliste şi un nod amar i se punea în gât, dar se străduia din răsputeri să o ignore, scufundându-se tot mai mult într-o lume a lui din care, în lipsa unor bătălii, singurul lucru care îl putea rupe fantasmelor sale erau accesele periodice de diaree.

- Diego, îl abordă Rafael pe un coleg într-o seară, înainte de prima lor operaţiune militară, gândindu-se că ar putea să moară fără să fi descoperit pentru ce se murea în acest război.

-          Spune-mi,  pentru ce luptăm noi, Diego? Nu mă refer la bătălia de mâine, ci în general

Diego îl privi cu un soi de compasiune ciudată. Lui Rafael i se făcu teamă că ar putea fi bănuit de trădare, dar era decis să afle.

-          Nu ştiu, Rafael, fiecare este cu războiul său…nu ştiu, îi spuse Diego, gata să se ridice şi să plece.

-          Spune-mi, tu pentru ce  lupţi? insistă Rafael…

-          Eu? Lucrurile sunt foarte limpezi în ceea ce mă priveşte, mă întreb pentru ce faceţi voi, străinii, atâta drum…Eu lupt ca să nu mor dracului ca un câine, îi răspunse el scurt, dar cum ochii întrebători ai lui Rafael îl scrutau obsesiv, se simţi obligat să detalieze. Era cea mai simplă soluţie pentru mine să fac parte din FARC, cel puţin am o armă si ştiu cine îmi sunt duşmanii. Dacă aş fi rămas in Macaravita aş fi sfârşit, cel mai probabil, împuşcat de nişte necunoscuţi fără sa aflu vreodată de ce au făcut-o si fără să ştiu de partea cui sunt.

În noaptea de dinainte luptei Rafael nu a putut dormi. Se întreba care luptă este mai autentică: lupta sa, a unui om gata să moară pentru a apăra nişte idealuri nobile, dar abstracte sau lupta unui om care a simţit pe propria piele  atrocităţile unei ordini pe care el, Rafael, vrea să o înlocuiască? Un om ca Diego era reactiv, lupta sa era într-un fel egoistă şi cointeresată, dar era  în acelaşi timp o luptă onestă şi directă ca supravieţuirea însăşi, o luptă pe viaţă şi moarte…Era însă o doză de arbitrar profund neliniştitoare în genul acesta de angajament – Rafael se întreba de ce Diego nu se înrolase totuşi în trupele ELN, din moment ce îl preocupa numai securitatea propriei persoane, dar ştia că aceasta e o întrebare pe care nu va îndrăzni să i-o pună niciodată tovarăşului său. În zorii zilei aţipi timp de o jumătate de oră, spunându-şi că oamenii simpli nu îşi pot formula ideile foarte elaborat, dar trebuie să existe o pornire ascunsă pentru care Diego lupta alături de trupele FARC. Dacă avea să supravieţuiască luptei de mâine, cu timpul motivaţiile ascunse ale camarazilor săi aveau să i se dezvăluie.

*********************************************************************************************************

Dar nimic nu deveni mai clar  nici după prima sa operaţiune militară, când coloana din care  unitatea sa făcea parte a recucerit un sat de indigeni guahibos ocupat de trupele ENL şi i-a executat pe localnicii suspectaţi de a fi colaborat cu paramilitarii. Erau trei bărbaţi negricioşi şi slabi, pe care i-au închis într-o magazie şi i-au torturat sălbatic până doi dintre aceştia au recunoscut că fuseseră, întra-adevăr, colaboratori. Cum al treilea refuza să mărturisească, au pus să fie adus unul dintre copiii săi: o puştoaică cu ochi turbaţi de fiară încolţită care nu părea să aibă mai mult de 15 ani. Rând pe rând, cei 5 tovarăşi însărcinaţi cu demascarea colaboratorilor au violat fetiţa sub ochii tatălui. Şi Rafael a făcut la fel. La final a vomitat pe trupul aproape leşinat al copilei, murdărindu-i  părul încâlcit, iar tovarăşii săi  rânjeau la el, în timp ce el îşi încheia, cu degetele tremurânde  prohabul, copleşit de teribilul sentiment că face parte, alături de victime, din cei care trebuiau să ofere distracţie torţionarilor. La final, i-au împuşcat pe toţi trei bărbaţii abandonându-i în magazia întunecoasă. Pe fetiţa care urla ca din gură de şarpe, devenită imună la frică şi pierzându-şi parcă instinctul de autoconservare din cauza spectacolului sângeros la care fusese martoră, Lisandro a ciopârţit-o cu macetele şi a lăsat-o să zacă într-o baltă de sânge întunecat, în care lumina soarelui ce străbătea prin acoperişul de palmier se reflecta ca într-o oglindă neagră.

O bătrână guahibo le-a oferit lapte proaspăt  şi  deşi îi era silă,  deşi gustul vomei îi stăruia în gâtlej laolaltă cu mirosul de sânge sărat al cadavrelor abandonate în magazie, Rafael bău cana de lapte la suprafaţa căruia pluteau câteva fărâme mici de balegă şi un fir scurt de păr sau lână. Bău laptele şi se gândi la lipsa de compromis a idolului său atunci când realitatea îi contrazicea idealurile.

Altădată, au cucerit un mic sătuc de munte şi locuitorii acestuia le-au povestit cum trupele armatei columbiene  au intrat în sat, au violat femeile şi au omorât bărbaţii. O tânără însărcinată, Omaira, a fost şi ea violată, după care soldaţii au despicat-o cu machetele scoţându-i  din burtă fetusul de 7 luni. La sfârşit, le-au aruncat cadavrele în apele râului din vecinătatea satului. Pentru a camufla masacrul şi pentru a-şi ascunde urmele, criminalii au ales câţiva bărbaţi asasinaţi pe care i-au deghizat în uniforme ale paramilitarilor de dreapta. Un val de revoltă şi furie se ridică în pieptul lui Rafael şi simţi că acum sosi clipa lui. Tocmai de aceea, atunci când au  capturat un soldat din armata guvernamentală – un pipernicit de puşti abia trecut de 18 ani, căruia ii tremurau în gură toţi dinţii în timp ce mărturisea  că face  parte din batalionul Navos Pardo a Brigăzii a 18-ea – Rafael a solicitat să fie lăsat personal să îl execute pe captiv.

-          Ce anume vrei să îi faci, îl întrebă Lisandro.

-          Să îl omor cu mâna mea, ii răspunse Rafael mândru.

-          Asta am înţeles! Explica-mi cum vrei să îl omori…

-          Pai îl împuşc…sau… cum ordonaţi dvs!

Lisandro hohoti zgomotos şi îl întrebă dacă era gata prin a începe sa îi taie testiculele prizonierului. Rafael păli, un gol de aer i se opri în gât si bălmăji ceva. Lisandro îl bătu pe umăr, îi spuse că mai are de învăţat şi următorul captiv îi va reveni neîndoielnic, dar până una alta, acesta trebuia păstrat, pentru că se efectuau schimburi de prizonieri cu guvernul.

Confuz, cu acelaşi nod în gât, Rafael se chinuia să înţeleagă logica din spatele acţiunilor tovarăşilor săi. Motivele pentru care uneori se făcea uz de o violenţă excesivă şi inutilă, ca în cazul fetiţei violate şi ucise în magazie şi motivele pentru care alteori triumfa pragmatismul şi calculul îi rămâneau profund neclare. Nu înţelegea nici dispreţul  şi cruzimea cu care tovarăşii săi îi tratau pe ţăranii acestui sat, punându-i să îşi planteze terenurile cu coca şi purtându-se cu ei ca şi cum ar fi fost nişte sclavi, furându-le proviziile şi animalele pentru propria lor hrană, când se vedea ca aceştia erau la fel de hămesiţi de foamete ca şi luptătorii de guerrilla. O logică opacă şi arbitrară structura sistemul din care Rafael nu era decât un pion şi aceasta îl neliniştea, la fel cum altădată îl tulburau deciziile maestrului şi lejeritatea cu care  înţelegea sa facă uneori lucruri pe care alteori le condamna cu îndârjire. În plus, recompensa pentru obedienţa cu care accepta să ia parte la acest joc întârzia să apară. Aici, în jungla tropicală nu exista  un fel de maestru care să îl aline cu mângâierile-i lipicioase, oricât de dezgustătoare, nici un vin roşu, parfumat, care să îi alunge gândurile negre. Dintr-o dată, după două luni de antrenamente şi aproape 40 de zile de gherilă, viaţa lui bucureşteană părea să capete un oareşice farmec. I se făcu ciudă când îşi descoperi nostalgia proaspăt deşteptată în sufletu-i şi încercă să se gândească la Che şi la sacrificiile aduse pe altarul idealurilor. Există două forme de sacrificii, îşi spunea el: putem sacrifica realitatea de dragul idealurilor sau idealurile de dragul realităţii, iar dintre acestea doua prima opţiune i se părea a fi, de departe, cea mai nobilă şi cea mai dificilă.

Si atunci fu rănit într-o ambuscadă. Burta îi era toată  sfârtecată ca un sac desfăcut din care curgeau în afară organele interne, calde şi urât mirositoare. Îşi pierdu cunoştinţa si când îşi reveni prima senzaţie, cotropitoare şi epuizantă, a fost durerea. O fierbinţeală insuportabilă îi mistuia tot ceea ce se afla mai jos de cutia toracică, ca şi cum cineva cu un cleşte înroşit i-ar fi răscolit conţinutul măruntaielor. O undă slabă de bucurie îl cuprinse atunci când se gândi că era posibil să moară eroic şi să scape de calvarul incertitudinii şi al zeflemelelor tovărăşeşti, dar umbra aceasta de entuziasm nu dură mult, alungată de durerea care devenea mai puternică decât orice. Îşi aminti instantaneu de cei trei bărbaţi torturaţi în magazie: atunci nu ştia foarte bine ce înseamnă suferinţa fizică.

Un doctor din orăşelul cel mai apropiat veni sa îl opereze si recomandă să fie spitalizat, avertizând că în caz contrar se putea ajunge la septicemie. Lisandro refuză, pe motiv că era prea periculos sa îl lase pe rănit în oraşul care putea fi oricând cucerit de trupele guvernamentale sau de paramilitari.

-          Rafaelito nu e băiat rău, dar e fricos ca o muiere, la prima ameninţare sau atingere ar ciripi ca o vrăbiuţa, le-a spus el tovarăşilor, aşa ca va trebui sa îl cărăm după noi.

Medicul ridică neputincios din umeri, dar nu protestă. Zăboviră câteva ceasuri în sat si o ţărancă metisă, Carmencita, îl adăposti în căsuţa ei modestă. Rafael avea febră si delira, iar Carmencita ii punea comprese cu apă pe frunte, ii umezea gura şi îi ştergea sudoarea care ii scălda întreg trupul, în ciuda fiorilor reci ce îi scuturau  încheieturile. Tremurul  spasmodic  i-a amintit, fără să vrea, prin simpla memorie a cărnii, de noaptea în care o ţinuse la piept pe cea mai frumoasă femeie din lume. Începu să urle – un strigăt gutural, care îi izvora din măruntaiele zdrenţuite, se ridica din pieptu-i, speriind-o pe Carmencita care îşi făcea cruce cu ochii la crucifixul de pe perete. Disperată, a chemat ajutor si atunci i s-a administrat, cu permisiunea lui Lisandro, clorhidrat de morfină. Respiraţia agitată i se potoli, se decontractă tot şi căzu intr-o stare de moleşeală în care durerea din stomac răzbătea vag până la el, ca durerea resimţită într-un vis.

Din clipa aceea, amintirile începură sa îi revină, curgându-i prin faţa ochilor ca apele unui râu blând, calde şi limpezi. Îl năpădi un dor sălbatic pentru copilăria sa. I se făcu dor de felul în care copil fiind atingea cu tălpile pământul de sub picioare: cu paşi uşori, necunoscători ai teribilului act săvârşit prin rătăcirea lor sprinţară, necunoscători ai cărărilor şi ai văzduhului din jur. Nişte paşi timizi şi exuberanţi, chiar dacă uneori obosiţi sau trişti. Paşi, sute de paşi cărora le auzea acum zgomotul, paşi risipiţi pe drumul bătătorit şi plin de praf al satului său, prin noroiul cald al verii, prin iarbă, pe asfalt, prin pietre şi prin casă. Pe urmă îşi aminti căldura lumii din copilăria sa.  Misterul acesteia. Gustul inconfundabil al primelor cireşe. Zăpuşeala ţărânii. Sucul lipicios ca mierea topită al florilor de câmp. „ Am fost copil, îşi spuse Rafael. Este el mai mare miracol al vieţii mele”.

Îşi aminti cum o dată, in copilărie, când avea 12 ani l-a minţit pe fratele său mai mic că l-a zărit pe Moş Crăciun evaporându-se sub forma unui abur roşiatic după ce lăsase la uşă o pungă cu portocale şi mandarine pe care tot el, Rafael, le cumpărase cu banii adunaţi de-a lungul anului. Fusese un copil precoce si realitatea în care trăia fu depopulată foarte rapid de toţi moş crăciunii, de toată magia şi vrăjile copilăriei. Si atunci, pentru că realitatea îi contrazise aşteptările, încercă să creeze o realitate paralelă. Inventă o altă lume, în care el si fratele sau, Bogdan, erau ambii adulţi,  erau bogaţi, puternici şi locuiau la Paris. “ Ne teleportăm acolo, înţelegi?  Si acolo suntem cu totul altfel, numai că tu nu iţi aminteşti nimic, când vei creste mai mare, ca mine, vei începe să ai şi tu amintiri din lumea de acolo  si atunci nu va mai trebui sa iţi povestesc eu”, îi explică el lui Bogdan, pentru care inventa zeci de poveşti, care de care mai extravagante şi ai căror eroi erau chiar ei.

Îşi aminti şi de fetiţa cu chipul fraged de pe poză, o, cum putuse să uite! O lumină liniştită îi moleşi trupul, ca şi cum ar fi fost după una din minunatele lui băi cu spumă din apartamentul de la Montalembert. Nu îşi amintea de petrecerea despre care îi tot vorbea  Lavinia, dar în schimb îi reveni în memorie un bal al studenţilor din anul terminal, organizat într-una din sălile impunătoare şi învechite, cu candelabre prăfuite si pereţi acoperiţi cu oglinzi de la Cercul Militar. Ea era un fel de regină a balului, era de pe atunci cea mai frumoasă femeie din lume, iar el era, ca întotdeauna, un biet prizonier în lumea lui bântuită de idealuri fantomatice şi alunecoase, temător ca nu cumva cineva sau ceva să îl abată de la calea ce îi fusese predestinată. Cineva l-a împins să o invite la dans, spunându-i că e cel mai mare idiot dacă o refuză. Au dansat câteva  melodii, succesiv, Rafael îşi aminti cu precizie traiectoria sinuoasă a vinişoarelor albastre. La final ea l-a privit cumva ciudat, rugător şi complice. Da, rugător şi complice. Si el s-a simţit dator să îi ofere o explicaţie. Era foarte frumoasă, el era teribil de flatat că ea îl iubea şi un mic demon îl îndemâna să nu gonească această iubire excesivă, deşi inutilă, şi să o păstreze ca pe un trofeu preţios. Se simţi ruşinat din cauza acestor gânduri şi pentru a-şi împrăştia vaga remuşcare ce îl încolţea se văzu nevoit să ţină o predică despre moralitate. Dar apropierea femeii din braţele lui şi nesăbuinţa cu care ea i se oferea îl pierdură în făgaşul proprilor argumente. Si-ar fi dorit să o sărute mai mult decât o făcu. O căldură necunoscută îi răbufni în sânge, apoi o stare de imponderabilitate şi detaşare îi suspendă trupul undeva, într-o bulă de linişte intensă, care se sparse brutal atunci când coada unui măturoi de plastic intră pe uşă înaintea posesoarei sale. Dintr-o dată i se făcu frică, i se păru că viaţa lui se transformă într-un haos ameţitor, că va claca şi nu îşi va putea urma drumul său până la capăt. Avea nevoie de claritate şi siguranţă, de certitudinea reuşitei sale. Cu două zile înainte făcuse dragoste, pentru prima dată, cu maestrul.

 

********************************************************************************************************

Coloana din care făcea parte trebuia să plece, iar Rafael nu putea fi lăsat singur în sat.  Orice deplasare presupunea riscuri foarte mari pentru starea sa de sănătate. Au urmat ore – sau poate zile, cine ştie, pentru că Rafael pierduse socoteala vremii – în care tovarăşii săi l-au târât după ei, pe o targă improvizată, avansând de-a lungul unui râu, prin terenul mlăştinos. Rafalele ploii tropicale care se declanşase îi biciuiau faţa, şiroindu-i pe chipul agonizând şi amestecându-se cu durerea din abdomen într-un mănunchi de senzaţii încâlcite, care se succedau fără nici o ordine, împiedicându-l să deosebească recele de fierbinte, durerea de ne-durere, atingerile uşoare ale mâinilor care îl îngrijeau de zdruncinăturile brutale din timpul mersului. Morfina îl calma şi reuşea să îndepărteze acest potop de senzaţii dezordonate, nălucitoare, scufundându-l, iar şi iar, în noianul cu amintiri, dar atunci incertitudinea senzaţiilor era înlocuită de neputinţa de a distinge prezentul de trecut şi realitatea de vis… Uneori avea impresia ca visează, prin faţă i se perindau chipuri, decoruri, lumini şi când simţea că se pierde în acest hău de imagini pe jumătate cunoscute încerca din răsputeri să deschidă ochii, dar constata că îi avea larg deschişi, aproape uscaţi din cauza privirii fixe şi a faptului că nu clipea.

-          Manuel, nu-i aşa că o să mor, îl întrebă el pe tovarăşul care îl îngrijea, în timp ce făcură un popas şi îşi instalau tabăra.

Ploaia se oprise. Manuel îl privi şi îi zâmbi, fără să îi răspundă, ştergându-i sudoarea de pe frunte, apoi îl bătu pe umăr. Da, vei muri, iţi urez curaj băiete, putea fi semnificaţia acelei bătăi pe umăr. Sau, din contra, putea sa însemne: Nu iţi fă griji, se rezolvă.

-          Manuel, stai! strigă Rafael, crispându-se din cauza junghiului fierbinte care îi cutremură toate încheieturile atunci când îşi încordă vocea pentru a se face auzit.

-          Spune-mi, este acesta un război al dreptăţii sau un război al traficanţilor de droguri? Vreau să ştiu pentru ce am murit, Manuel…

Avea vocea zdrobită de la efortul anterior  şi Manuel îl privi cu compasiune. Îl privi o vreme cu ochii săi mari şi negri de adolescent prematur – nu avea decât 15 ani – şi apoi o rupse la fugă.

Tu pentru ce ai luptat, Rafael? Care a fost războiul tău? Pentru ce mori acum, Rafael? Te scufunzi, iată, cu lejeritatea unei fantome în negurile trecutului tău, bâjbâind ca un bezmetic printre sutele de amintiri şi apoi te grăbeşti să te retragi, să fugi, închizând ochii, strângându-ţi pleoapele şi gâfâind de nerăbdare să te întorci în clipa prezentă, la durerea care iţi toacă măruntaiele şi la ploaia care iţi şiroieşte pe faţă, spălându-te înainte de a ajunge un cadavru. Pentru ce trupul tău tânăr s-a lăsat strivit de greutatea flască a unui bătrân libidinos, pentru ce ai violat copila în faţa ochilor părintelui sau  ai omorât oameni pe care nu îi văzuseşi niciodată şi habar nu aveai pentru ce luptau atunci când trăgeai în ei?  Ce bine ca a reînceput ploaia…stai, Rafael,  stai, nu fugi…ce este această linişte şi de ce picăturile ploii nu se aud lovind frunzele palmierilor şi de ce tovarăşii tăi gesticulează, la câţiva metri de tine,  de parca ar fi într-un film mut. Stai, Rafael, stai, aminteşte-ţi pentru ce ai luptat şi pentru ce ai murit, Rafael. Câtă lumină şi câtă linişte e în jur, în pofida ploii acestea torenţiale şi a violenţei cu care ploaia înţelege să se reverse peste lume. Liniştea asta, pe care ai mai auzit-o o dată, o singură dată în viaţă, dar atunci nu te gândeai pentru ce lupţi, Rafael. Te chinui să îţi ascuţi auzul, ca un câine care îşi ciuleşte urechile încercând să desluşească paşii duşmanului şi îţi duci mâna către partea stângă a cutii toracice. Ce bizară şi apăsătoare linişte. Acolo e inima ta. Inima ta. Dar nu se aude nimic… Nu se zbate nimic dincolo de oasele care se profilează prin pielea deshidratată, lipsită de orice picătură de grăsime. Ce stranie şi grea linişte. De ce nu bate inima ta, Rafael? De ce în urechi îţi vâjâie doar ecoul liniştii? De ce nu auzi, Rafael?  Vreodată, în toată viaţa ta, ai stat să îţi asculţi bătăile inimii? De ce o faci abia acum, când, iată, ai murit, da, simţi răceala morţii cuprinzându-ţi, ca o crustă rece, întreg corpul, nu îţi mai poţi mişca membrele, nici deschide ochii. Ai murit, Rafael, ai murit…Stai, nu fugi…stai…

Descoperind tăcerea de sub cutia toracică, crezu ca e deja mort, iar conştiinţa de sine îi rămăsese vie, deşi trupul său trecu în moarte.  Să fi fost asta nemurirea? Dar o rază de soare îi încălzi pleoapa,  o gâză i se prelinse şerpuitoare pe gleznă şi ştiu că este viu. Îl cuprinse o groază rece, care îi îngheţă oasele, iar gândul că poate nu avusese niciodată o inimă îi străfulgeră trupul ca un cutremur candid. Îşi aminti că dintotdeauna toate emoţiile i se concentrau precum un ghem încâlcit în stomac şi răbufneau din el sub forma unor accese zguduitoare de vomă. Niciodată nu înţelesese acea senzaţie descrisă de ceilalţi oameni ca  “strângere de inimă”. Muri cu mâna la piept, încercând  să îşi dibuie bătăile inimii.

Când  Manuel s-a întors la el, Rafael era deja mort.  I-au luat pulsul şi  Manuel şi-a dus mâna la inima lui Rafael, pentru a se convinge că murise. Dar inima lui bătea. A continuat să bată şi atunci când trupul lui a devenit ţeapăn şi rece. Apoi, cadavrul a început să se descompună, fără ca bătăile miraculosului organ intern să înceteze şi foştii tovarăşi de luptă, care până atunci căraseră cadavrul după ei, l-au abandonat terifiaţi în hăţişul junglei, neîndrăznind totuşi să îl îngroape.

Este Obama un conservator social?

Este Obama un politician de stînga sau de dreapta? Iată o întrebare pe care nu mi-aş fi pus-o dacă nu ar fi existat atît de multe informaţii contradictorii cu privire la apartenenţa ideologică a proaspătului cîştigător al cursei prezidenţiale din SUA. Între emblema de comunist aplicată de unii membri ai extremei drepte din America şi cea de conservator social, cu care l-au etichetat reprezentanţii stîngii radicale din Europa, distanţa e uriaşă, iar consensul imposibil. Dincolo de declaraţiile partizane, constat că şi pe celebrul site www.political compass.org, care încearcă să ofere o distribuţie pe axa stînga/dreapta a candidaţilor americani la alegerile prezidenţiale din anul acesta, dar şi a altor lideri politici mondiali, Obama nu se situează nicăieri în altă parte decît în cadranul din dreapta, alături de politicieni precum Berlusconi sau Bush, chiar dacă se află considerabil mai la centru decît aceştia. Care este culoarea doctrinară a lui Barack Obama?

Elimin din start ipoteza conform căreia ar fi un comunist: nimic din declaraţiile, programul sau afirmaţiile cuprinse în cărţile sale nu îl recomandă ca avînd altceva în comun cu această ideologie în afară de împărtăşirea unor valori generale de stînga, precum solidaritatea socială sau credinţa în justeţea şi utilitatea re-distribuţiei. Dar este oare Obama, într-adevăr, un politician de stînga? Este o întrebare pe care am întîlnit-o în publicaţii consacrate ale stîngii europene, precum Le Monde Diplomatique, sau pe care am auzit-o din gura unor ideologi reputaţi ai noii stîngi româneşti, conectaţi puternic la socialismul european.

Cîteva chestiuni par a-i deranja, mai ales, pe stîngiştii din Europa. Una dintre ele este sistemul de impozitare propus de Barack Obama, care prevede eliminarea facilităţilor fiscale pentru cei bogaţi şi taxarea lor suplimentară. Un studiu efectuat de Tax Policy Centre din SUA şi citat de The Economist arată că urmarea planului de impozitare a lui Barack Obama va fi creşterea cu 5,4% a veniturilor celor 20% dintre cei mai săraci cetăţeni americani şi scăderea cu 8% a veniturilor celor 1% cei mai bogaţi americani. Modest, irelevant şi insuficient pentru standardele stîngii, care se arată revoltată de faptul că familiile americane care au doi membri şi venituri de pînă la 250.000 USD sînt considerate ca făcînd parte din clasa mijlocie, în loc să fie declarate putred de bogate şi taxate pe rupte! Stînga este sceptică faţă de asemenea iniţiative ipocrite şi invocă cu patos cifra neliniştitoare a celor aproape 40.000 de americani ce trăiesc sub pragul sărăciei, care în America se situează la 10.400 USD pentru o familie cu un singur membru şi 14.000 pentru o familie cu doi membri. Deşi preocupat de problematica sărăciei, sinceritatea lui Obama în această chestiune este pusă la îndoială de afirmaţiile „revoltătoare“ prin care se încumetă să declare că sărăcia americanilor nu este totuna cu cea a altor săraci din lume şi că, oricît de sărac ar fi un american, tot are parte de apă curentă, de o locuinţă decentă, televizoare şi aparatură electrocasnică, fără a pune la socoteală că 73% dintre gospodăriile considerate sărace deţin o maşină. I se reproşează o etică prin care sînt prea mult acuzate discriminările bazate pe criterii de rasă sau gen şi care îl face să uite că proletariatul nu are culoare naţională: singurul lucru important este exploatarea claselor inferioare. Nici măcar atunci cînd vorbeşte de rasă sau gen nu pare să satisfacă sensibilităţile stîngiste: i se reproşează excesul de empatie pentru poziţiile adversarilor. Într-adevăr, Obama s-a abţinut de la înfierarea crîncenă a celor care se opun avortului sau a celor care consideră homosexualitatea o deviere şi şi-a declarat admiraţia faţă de unele măsuri promovate de Ronald Reagan. Fără a renunţa la propriile credinţe, Obama se delectează cu acrobaţii intelectuale exersînd în mod ilicit înţelegerea motivaţiilor adversarilor din spectrul de dreapta! Cu alte cuvinte, nu este un adevărat ideolog şi se pare că nici nu îşi doreşte aceasta, din moment ce afirmă chiar în cartea sa – Îndrăzneala de a spera – că „ideologia nu ţine cont de faptele care pun teoria sub semnul întrebării“.

Lista reproşurilor ar putea continua, mergînd de la chestiunile de politică externă, în care Obama nu e suficient de tranşant pentru a pune capăt hegemoniei americane, pînă la cele de natură culturală, unde Obama suferă de un respect excesiv al tradiţiilor care ar trebui, iată, date de toţi pereţii.

Aşadar, în ce punct al spectrului stînga-dreapta se situează Barack Obama? Îmi vine în minte dilema vînzătorului de îngheţată, consacrată în ştiinţele politice: doi vînzători de îngheţată se află pe o plajă, unul la extremitatea stîngă, şi altul la cea dreaptă, ambii lăudîndu-şi în gura mare marfa. Pentru a se putea face auziţi de cît mai multă lume, este logic ca fiecare să se apropie cît mai mult de centru – dar nu atît de mult încît să rişte să nu mai fie auzit de cumpărătorii din extremitatea plajei de unde a plecat şi să ajungă să concureze pentru acelaşi segment de potenţiali clienţi ca şi rivalul său. Formula găsită de Obama pentru a răspunde acestei dileme a funcţionat în SUA, unde mişcările de la extrema stîngă sînt destul de firave şi nu au mers niciodată atît de departe încît să pledeze pentru o schimbare violentă de regim sau pentru o abolire totală a proprietăţii private.

Nu acelaşi lucru e valabil pentru stînga europeană sau cea mondială şi cred că aici rezidă explicaţia pentru situarea lui Obama în cadranul de dreapta al axei doctrinare. Ce ne facem totuşi dacă distanţa de la extremitatea stîngă pînă la centrul spectrului nu este egală cu distanţa de la centru la extrema dreaptă a spectrului politic? În teorie, distanţa de la centru la fiecare extremitate ar trebui să fie aproximativ aceeaşi, dar în practică, la ora actuală, lideri precum Chávez sau Castro nu au un echivalent la capătul de extremă dreaptă al spectrului, oponenţii lor fiind politicieni ca Sarah Palin sau, în varianta cu adevărat sumbră, ca Jörg Haider!

Atunci cînd Chávez devine standardul în funcţie de care evaluezi orientarea de stînga a unui politician sau partid, este natural ca Barack Obama să apară drept un conservator plictisitor şi demodat! Din fericire – pentru cei mai mulţi dintre noi!

 

Publicat in Dilema Veche, decembie 2008

Fantanile basarabene – intre traditie si capitalism salbatic

Motto:

 

Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce

gura, inima ne-adapă.

 

Lucian Blaga

 

 

 

Din vremuri străvechi, săpatul fântânilor nu era o îndeletnicire ca oricare alta. O nouă fântâna săpată în adâncuri însemna o sursa de apă în plus, iar apa e o condiţie indispensabilă pentru perpetuarea vieţii.

 

Astăzi, în satele din Republica Moldova, obiceiurile şi stilul de viaţă specific lumii moderne pătrund tot mai adânc, în special din cauza numeroşilor migraţi care lucrează în statele din vestul Europei. Numai în primele luni ale lui 2008, banii trimişi acasă de aceştia au atins echivalentul venitului global la bugetul de stat din aceeaşi perioadă (aproximativ 300 mil. Euro). Datorită  acestor bani, dar şi a standardelor de viaţă cu care moldovenii s-au familiarizat tot muncind în lumea aşa zis “civilizată”,  se înalţă case noi, dotate cu utilităţi moderne. Noi şi noi fântâni răsar în curţile oamenilor. Apa nu mai reprezintă doar lichidul miraculos prin care viaţa devine posibilă, ci şi o necesitate practică, născută din cerinţele impuse de o nouă viziune asupra igienei şi  confortului.

 

Apa este şi o afacere  pentru cine ştie să sesizeze oportunităţile economice create de schimbare. Într-un stat în care afacerile corecte şi fair play-ul sunt vorbe goale, au apărut o sumedenie de aşa numite companii, gata să se înfrupte oricând din banii câştigaţi prin străinătăţi îndepărtate: cine doreşte să-şi facă o fântână, nu are decât să semneze un contract cu o asemenea companie, prin care aceasta din urmă se angajează să sape până la 15 metri adâncime contra unei sume fixe. Dacă până la această adâncime se dă de apă, atunci plătitorul se poate considera norocos. Dacă nu, atunci fântânarii îşi strâng frumos catrafusele şi pleacă acasă, fără a înapoia nici un ban din suma încasată, evident, în avans.

Apa e un moft al lui dumnezeu, descoperirea  ei ţine de noroc şi de o mulţime de alţi factori ce scapă controlului uman, prin urmare nimeni nu poate garanta ceva în care intervenţia divinităţii este atât de hotărâtoare. Pe acest fondal, în care superstiţii vechi se amestecă cu mentalităţi noi, cu  bani occidentali şi zvâcniri de capitalism sălbatic, săpatul unei fântâni devine o aventură plină de imprevizibil, ale căror costuri nu pot fi niciodată estimate anticipat şi ale cărei consecinţe morale sunt stigmatizante. Pentru că, gândesc oamenii, asupra celui ce vrea să îşi facă o fântână şi nu reuşeşte să dea de apă atârnă păcate grele. Altfel, de ce i-ar refuza dumnezeu accesul la ceea ce reprezintă însăşi sursa vieţii?

 

Desigur, locuitorii satelor basarabene au nevoie de apă curentă ca să poată face baie caldă seara, să îşi instaleze maşini de spălat automate, să nu mai spele vasele în lighean, ci în chiuvetă. Cu toţii ştiu care este scopul acestei aventuri costisitoare pentru cei mai mulţi dintre ei, dar de undeva, din trecut, în pofida anilor de comunism care le-a repetat în neştire că religia este opiumul popoarelor, interzicându-le până şi botezul pruncilor, caracterul sacru al apei răzbate persistent ca un parfum învechit care îmbibă faptele, gândurile şi obiceiurile tuturor celor implicaţi în săpatul unei fântâni. Într-un gest de solidaritate, toţi vecinii celui care îşi sapă în curte o fântână se mobilizează pentru a da o mână de ajutor. Astfel,  tot felul de daruri încep să curgă la casa omului cu pricina: o vecină contribuie aducând trei bolovane de brânză de vaci şi o putină de smântână, alta –o canistră cu ulei, o a  treia – o bancnotă de 10 euro si 100 de lei moldoveneşti şi tot aşa mai departe. Fântânarii trebuie hrăniţi şi adăpaţi de 3 ori pe zi şi acest efort este şi trebuie să fie unul colectiv.  La fel ca însăşi viaţa….

 

De atâta abundenţă, se întâmplă  ca fântânarii să uite care e scopul exact al aflării lor în curtea omului şi în uneori mai trag la măsea, încheindu-şi ziua de muncă fix după trei ore în care nu au făcut altceva decât să mănânce şi să bea, mai ales să bea… Prescurtarea programului nu convine celor care plătesc, dar nimeni nu îndrăzneşte să cârtească, în afara unui tânăr care munceşte în Portugalia şi care ştie  din proprie experienţă  cum ar trebui să arate o  adevărată zi de muncă.

 

-Şşşş…..taci, taci! Nu trebuie să ne enervăm!  îl mustră terifiaţi şi îl imploră ceilalţi membri ai familiei.

 

Atunci când se sapă o fântână, e bine să eviţi orice supărare, să elimini orice energie negativă care se abate asupra ta, altfel alungi apele din adâncuri şi atragi mânia divină asupra-ţi. Apa înseamnă viaţă, viaţa înseamnă iubire, iertare, compasiune. „Aşa se face, altfel nu dai de apă!”, mi se explică. Este un răspuns care convine mai ales fântânarilor iubitori de vin şi care întârzie întreg procesul cu cel puţin o săptămână, dar sunt puţini ţărani în Basarabia care au înţeles că timpul înseamnă bani. Se pare că, într-adevăr, veşnicia e la ea acasă în acele sate uitate de lume, iar lipsa banilor, deşi neplăcută, nu este un motiv de nelinişte, mai ales că alcoolul îmblânzeşte orice durere. Vorba preşedintelui ţării, tovarăşul Voronin: „Nu suntem deloc săraci, dar încă nu ne-am pus pe treaba cum trebuie”.

 

Şi  chiar dacă oamenii se pun pe treabă, cu Dumnezeu nu te poţi pune. Fântânarii au dat de un strat de calcar, a cărui grosime nu o pot evalua. De două zile sapă, sapă, dar nu avansează prea mult: asta se întâmplă din cauza programului de lucru cam scurt, din cauza tehnologiei care nu este de ultimă oră şi, evident, din cauza voinţei divine. Cum primele două aspecte sunt incontrolabile sau în afara puterii gospodarilor care îşi fac fântână în curte, stăpâna casei decide să remedieze  cea de-a treia problemă: se trezeşte cu noaptea în cap şi pleacă la o mănăstire aflată la 50 de km depărtare ca să îşi regleze conturile cu Dumnezeu. Face o donaţie mănăstirii, se spovedeşte de păcate, ia binecuvântarea preotului şi spre seară se întoarce acasă. Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere în rândul populaţiei din Moldova (77% conform ultimului Barometru de Opinie Publică).

 

Peste încă o zi stratul de calcar a fost depăşit şi fântânarii sapă iar în argilă. Mă apropii de puţul cu pricina încercând să îi apreciez adâncimea şi dintr-o dată văd feţele lor îngrozite, cu ochii holbaţi, aud strigătele lor  speriate şi îi văd îndreptându-se spre mine ca o hoardă de tătari care gesticulează disperat. Tot ce pot desluşi este un  „Nu!!!” urlat pe toate tonurile posibile, apoi mi se explică că femeile nu au voie să se uite în fântână până când aceasta nu a fost sfinţită. Îmi vine să râd, dar mă abţin din răsputeri: îmi amintesc că fac parte dintr-o specie spurcată, ca unele semene de-ale mele erau arse pe rug acum câteva sute de ani, că aducem ghinionul şi că în bisericile ortodoxe şi azi este interzisă intrarea femeilor în altare. 50 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de democraţie nu au reuşit să spele impurităţile de pe chipul femeii, mai puternice decât încercările de modernizare…

 

Există prejudecăţi şi superstiţii care se şterg greu, care rezistă tuturor regimurilor politice şi tuturor ideologiilor. Ce-i drept, cele care convin cel mai puţin dispar cel mai repede. De exemplu, nimeni nu pare să îşi mai aducă aminte că în trecut tradiţia spunea că fântânarii nu trebuie să ia bani pentru munca lor. Apa vine de la dumnezeu, el nu ne-a vândut-o, prin urmare nu poţi face o afacere dintr-un dar divin. Tot ce îşi mai amintesc oamenii în prezent din această tradiţie este că dacă dumnezeu nu vrea să dăruiască apă, îţi iei frumos banii şi pleci, pentru că nu te poţi pune cu cel de sus! E un bun compromis între capitalism şi divinitate…

 

Peste încă două zile şuvoiul de apă a ţâşnit strălucitor şi rece printre argila lipicioasă. Toată lumea e fericită, se aprind lumânări, se dăruiesc pâini împletite, ulcioare sclipicioase fabricate în China şi, evident,  se fac ultimele plăţi. Stăpâna casei se învârte plângând de bucurie în jurul proaspăt săpatei fântâni, neîndrăznind să se apropie prea mult pentru că, după cum spuneam mai sus, femeia este impură. Se pare însă că toţi au uitat că plăţile, de la prima până la ultima, au fost făcute din banii trimişi acasă de fiica care  îngrijeşte un bătrân în Italia. Gurile rele spun că se prostituează, dar asta nu are nici o importanţă, pentru că banii nu au miros… 

 

 Publicat in Dilema Veche, august 2008

 

La Portile Europei

Ce este o frontiera? O frontiera este o linie care desparte doua entităţi; este un început, dar este in egala măsura si un sfârşit. După 2007, pentru europeni graniţa de est a României a devenit echivalentă cu capătul Europei. Pentru cetăţenii din Republica Moldova Vama Sculeni si-a dobândit cu repeziciune numele de Porţile Europei. Acolo începe Europa: prosperitatea, normalitatea, ordinea, viata. Şoferi de microbuze bătătoresc zona în lung si în lat in căutare de pasageri pe care sa ii treacă graniţa contra cost, dar traficul de persoane s-a diminuat simţitor o data cu introducerea sistemului de vize in 2007 si afacerea nu mai este atât de rentabila cum era înainte. Insa inventivitatea celor aflaţi la strâmtoare nu cunoaşte limite: dacă traficul cu calatori nu este profitabil, cel cu invitaţii înfloreşte ! Pentru a putea solicita viza la consulatul României de la Chişinău, cetăţenii moldoveni au nevoie de o invitaţie din partea unui cetăţean român,  invitaţie care se poate obţine prin diferiţi  intermediari  contra  sumei de 50 de euro…

 

Pentru mulţi bătrâni din zonă, frontiera  devenită impenetrabilă peste noapte are aerul unei glume care cu trecerea timpului s-a  transformat intr-un fapt  a cărui gravitate era de neînchipuit înainte de a se fi produs. Numai dacă nu se suprapune peste o importantă bariera geografică, o nouă frontieră  este întotdeauna o lamă care taie în carne vie şi separă ţesuturile concrescute organic. Când Basarabia a fost încorporată în URSS în 1944, doamna E.J.  era proaspăt căsătorită cu un  tânăr din Sculeniul de pe malul stâng al Prutului, ea însăşi fiind născută în satul cu acelaşi nume, dar pe malul drept al râului. Sarma ghimpată a ţinut-o despărţită de familia sa pana la căderea URSS, când a putut să îşi revadă fraţii  pe care cu greu i-a recunoscut din cauza ridurilor. Intre timp, si faţa ei devenise brăzdata de însemnele trecerii timpului, iar mâinile îi purtau urmele torturilor la care fusese supusă de puterea sovietică în timpul interogatoriilor de la Comandatură, unde era întrebată obsesiv dacă a aflat ceva de la fraţii de dincolo de Prut despre planurile «expansioniste » ale moşierilor romani.

Aceeaşi poveste, doar că stropită cu mai mult sânge, o regăsim în satele de pe frontiera româno-ucraineană. În 1940, mânaţi de frica represiunilor regimului sovietic, familii întregi au încercat să traverseze frontiera şi să treacă în România. Din întreaga familie, doar tatăl doamnei Zinovia a reuşit să treacă de partea cealaltă a graniţei, în timp ce ea a rămas să zacă în braţele mamei răpuse de împuşcăturile grănicerilor. Revenită din Kazahstan, unde a fost deportată cu alte rude, doamna Zinovia priveşte spre linia orizontului din cimitirul în care zac osemintele celor căzuţi în acea încercare fatală: graniţa, dincolo de care se află tatăl ei, probabil mort în prezent, se vede cu ochiul liber. O distanţă infimă, care  pentru ea este o călătorie imposibilă.

 

Astăzi, ca şi în trecut, întâlnirile cu fraţii din dreapta Prutului au devenit anevoioase şi mai ales costisitoare, pentru că penetrabilitatea frontierei s-a dovedit a fi o iluzie risipită rapid :  întâi,  atunci când paşapoartele sovietice nu au mai fost valabile pentru trecerea frontierei. Într-un stat  a cărei clasă politică e marcată de nostalgia vremurilor apuse ale imperiului sovietic, dobândirea noilor acte de identitate moldoveneşti a fost descurajată sistematic prin practicarea unor costuri prohibitive pentru o ţară unde problema supravieţuirii are întâietate. La ora actuală, în Republica Moldova există conform surselor oficiale  395 000  de posesori ai paşapoartelor de tip sovietic, iar o hotărâre de guvern prelungeşte pe viaţă valabilitatea acestor acte. Cu alte cuvinte,  mai bine de o zecime din populaţia ţării este captiva unui stat care azi nu mai există pe harta lumii.  

 

În 2007, după aderarea României la UE, lucrurile au luat o turnură şi mai gravă pentru cei rămaşi în afara Europei. Pentru o bună parte dintre locuitorii satelor de pe graniţa, oraşele  Iaşi si Galaţi erau centrele urbane si comerciale cele mai apropiate : Chişinăul se afla la o distanţă de…Sculeni, in timp ce Iaşiul e doar la 14 km. Autobaza din satul  Colibaşi, din raionul Cahul, cuprindea 62 de autobuze care ii transportau zilnic pe locuitorii satelor din împrejurimi la Galaţi.  Galaţiul, ca si Iaşul, erau principala piaţă de desfacere a producţiei  agricole din gospodăriile ţăranilor. După 2007, autobuzele nu au mai avut pe cine sa transporte din cauza sistemului de vize anevoios şi au fost  vândute, iar mulţi dintre săteni, văzându-si afacerile ruinate si sursele de venituri drastic diminuate, au luat drumul migraţiei, plecând să muncească în Spania sau în Italia. Primarul satului Manta, aflat chiar pe frontiera, ne mărturiseşte cu vocea vibrând de emoţie ca pe 1 iunie, de ziua copiilor, la sărbătoarea din sat majoritatea copiilor veniseră însoţiţi doar de bunici, pentru ca părinţii lor au părăsit satul – si tara, totodată. In biroul sau, primarul afişează mândru un steag in miniatura al Uniunii Europene, împărtăşindu-ne speranţa ca intr-o buna zi, când primăria va dispune de fonduri, ar vrea sa arboreze un mare drapel albastru cu steluţe de aur  direct in fata primarii.  «As  vrea sa mai găsesc un nebun ca mine, care sa vrea sa schimbe lumea, apoi încă unul, si încet încet sa înnebunim cu toţii », ni se confesează, deplangandu-si singurătatea in peisajul politic moldovenesc. A fost ales ca si primar din partea PPCD, o data port-drapelul românismului şi susţinătorul integrării europene, dar apropierea tot mai mare dintre  liderul PPCD si Partidul Comuniştilor l-a determinat sa îşi dea demisia din formaţiunea politica condusa de Iurie Roşca.

 

In  regiunea de frontiera, principalul motiv de indignare fata de partidul comunist, aflat la putere, este legata de tergiversarea semnării cu România a Convenţiei privind micul trafic de frontiera, prin care s-ar stabili condiţiile de circulaţie simplificata pentru locuitorii din zona regiunii frontaliere. Conform Regulamentului european privind micul trafic de frontiera, convenţiile de acest tip  îşi exercita forţa  juridica pe o raza de 30 km a zonei de frontiera comuna a statului membru UE si cea a statului terţ vecin, dar autorităţile de la Chişinău încearcă sa extindă Convenţia si asupra altor zone din RM, inclusiv asupra regiunii transnistrene, sperând sa îşi multiplice astfel capitalul electoral, chiar daca solicitarea lor  este o aberaţie fără noima, ce vine in contradicţie cu legislaţia europeană. Foarte probabil, Voronin si apropiaţii săi ştiu acest lucru, dar spera ca prin refuzul semnării  convenţiei privind micul trafic vor determina autorităţile romane sa semneze Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre România si Republica Moldova. Logica argumentului lor este una paralizanta : din moment ce tratatul privind micul trafic conţine noţiunea de frontiera moldo-romana, cum putem şti unde se afla frontiera respectivă din moment ce nu există un  tratat semnat in acest sens ?

 

Iar frontiera este acolo unde a fost începând cu 1944…un gard de sarma ghimpata, lung de  câteva sute de kilometri, care înainte despărţea doar două state,  desparte acum Europa de « restul » Europei…. Autorităţile raionului Ungheni au avut o iniţiativă de eliminare a gardului de sarma ghimpată de pe teritoriul raionului Ungheni, dar reacţia plina de înţelepciune a lui Voronin nu a întârziat sa apăra : « Sârma ghimpata nu e a voastră ! », a declarat el, după care i-a ameninţat cu puşcăria pe membrii consiliului raional. Si dacă sârma nu este a lor, o bună parte din terenurile de după sarma ghimpată   le aparţin de iure lor sau localnicilor din zona – gardul nu urmează cu fidelitate linia Prutului, între rău si  gard întinzându-se o fâşie de pământ care pe alocuri ajunge la 7 km lăţime. In satul Taxobeni, zilnic, dimineaţa si seara, ţăranii  îşi iau vaca de funie si se prezintă la poarta pichetului de grăniceri : grănicerul de serviciu le căuta numele pe o lista, apoi deschide lăcatul de la poarta si ii lasă sa îşi duca animalul la pascut de partea cealaltă a gardului de sarma, unde  taxobenenii isi au terenurile.

 

O porţiune de sarma ghimpata din zona de sud a frontierei a fost înlăturata in 1990, in perioada Perestroika, la iniţiativa unui deputat al URSS din Cahul, Simion Platon. Era in perioada in care Gorbaciov vehicula ideea Casei Comune Europene si când căderea zidurilor de sârma sau de piatră părea posibila. Astăzi zidurile cad mai greu, Europa se înconjoară de frontiere securizate si controlate, pentru a-si pune la adăpost stabilitatea si prosperitatea clădite de-a lungul timpului, iar la umbra marii case comune a  acesteia înfloresc regimuri mafiote despre care se ştie prea puţin si care interesează pe prea puţini.

 

Publicat in Dilema Veche, 2008

Reflecţii cubaneze

 

 

 

Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită  în suflet că mă voi întâlni, peste ani,  cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică care se destrâma sub ochii mei de copil nedumerit.  Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe câmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai târziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic  “monolit”,  iar întrebarea Ce s-ar fi întâmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit ? a rămas să atârne retoric peste anii maturităţii. Ma roade gândul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din  Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mâna şi l-am luat în maşină.  Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat  că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie  pentru fiecare bărbat cubanez o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mândru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică :  Para estar preparados de luchar contra  nuestros  enemigos, los americanos !  (Ca sa fim pregatiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri , americanii). Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, dedicaţie şi înverşunare chiar din partea unui ţăran  cu picioarele goale şi batătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întâlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor 10 zile, cât am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist anti-american. Nu am regăsit nici un fel de patos de orice altă natură.  Atunci când sunt întrebaţi despre Fidel, chiar dacă lider maximo nu a mai apărut demult în public şi Raul îi ţine locul, cubanezii  răspund evaziv,  se laudă cu sistemul de sănătate, accesibil tuturor, cu securitatea care domneşte în ţară, spre deosebire de alte state din America Latină, cu şcolile  şi lipsa analfabetismului, dar rareori vorbesc despre Fidel şi politică. O să auzi asta de la orice cubanez, o să vezi asta pe afişele uriaşe cu conţinut propagandistic plasate la fiecare câţiva kilometri pe şoselele naţionale.

Există altceva, însă, care  îmi aminteşte de copilăria mea sovietică. E un soi de solidaritate umană născută din sărăcie, din nevoile comune. Am luat o maşină de la un birou de închirieri auto, anunţând persoana de contact de acolo că vom merge la Cienfuegos.  Vădit dezamăgit, cubanezul îşi pune mâinile în cap : « Ah, ce rău îmi pare că nu am ştiut din timp că veţi merge la Cienfugeos, aş fi mers şi eu cu nevasta, ea nu a fost niciodată acolo ! ».  Noţiunea de proprietate privată, ca şi cea de spaţiu privat sunt  foarte vagi, dar asta nu datorită succesului  ideologiei comuniste, ci precarităţii economice, a lipsei de resurse şi  mijloace. În aceste condiţii, colaborarea şi capitalul social devin ingrediente esenţiale ale supravieţuirii. Menajera de la hotel ne povesteşte uluită  întâmplarea a doi turişti canadieni care au ajuns să descopere abia în Cuba că sunt din acelaşi oraş şi locuiesc pe aceeaşi stradă. În Cuba toţi se cunosc, totul este la comun, toţi împrumută unul de la altul, iar dacă vecinul are telefon,  tu nu ai nevoie de aşa ceva, poţi să încerci să cumperi un cuptor electric,  pe care îl va folosi şi proprietarul telefonului.

 

După destrămarea URSS şi pierderea ajutoarelor, criza economică a fost foarte abruptă, astfel încât regimul a permis o uşoară descentralizare economică, arătând o toleranţă relativă  faţă de iniţiativa privată. Aşa numitele paladares, restaurante domestice, mai există şi astăzi, dar sunt mai puţine numeric, pentru că speriat de pierderea controlului,  el lider maximo a  decapitat treptat o serie din măsurile reformiste de la începutul anilor 90, pentru a  reimpune controlul de la centru şi pentru a evita polarizarea societăţii.

Cu toate aceste eforturi, societatea cubaneză nu este una egalitară. Privilegiaţii sistemului sunt cei care lucrează în turism sau au reuşit să dezvolte mici afaceri de succes având girul regimului. Vivian este ofiţer  de relaţii cu publicul la un mare hotel destinat exclusiv stărinilor, vorbeşte ruseşte pentru căa  studiat la Baku, are o fiică care studiază fizica în Havana şi locuieşte într-un apartament cu o cameră, a cărui chirie costă 50 de dolari pe lună. Asta în condiţiile în care salariile lunare ale cubanezilor rareori depăşesc suma de 20-25 de dolari. Colegul ei, şi el angajat necalificat la acelaşi hotel, poartă un lanţ gros de aur la gât,  un inel impresionant din acelaşi metal pe deget, plângându-se că nu poate să invite în vizită la el acasă pe nimeni, în afara rudelor foarte apropiate. Motivul: şi-a dotat casa conform standardelor occidentale de viaţă, cu gresie, faianţă, parchet, TV color, iar acest lucru ar putea să atragă suspiciunile unor vecini  răuvoitori şi să îi creeze probleme cu regimul, iscând întrebări nedorite despre sursele de finanţare a  amenajărilor interioare. Dacă nu eşti parte din nomenclatură, prosperitatea  este ilegală şi e mai bine să o ţii ascunsă. „Avem de toate aici în Cuba, climă bună, educaţie, sănătate, tot ce ne lipseşte este libertatea”, ne spune el.

 Prosperitatea în stil cubanez este ceva foarte special, atâta timp cât din salariile obţinute legal un cobanez abia dacă îşi permite să plătească  raţia alimentară lunară, care se rezumă la cantităţi modeste de fasole, orez, zahăr, făină, ceva pastă de dinţi şi foarte rar carne sau peşte. „Fidel consideră că a mânca  carne face rău sănătăţii cubanezilor”, afirmă sarcastic Raul, un alt cubanez,  şofer de taxi, care estimează cam la 200 de dolari suma necesară unei familii de 2 persoane pentru un trai decent – adică de 10 ori mai mult decât salariul mediu al unui cubanez obişnuit. Raul se descurcă, evident având protecţia nomenclaturii – realizăm asta atunci când se salută cu toţi poliţiştii, de altfel numeroşi pe şoselele cubaneze, ocazie cu care ne anunţă că pe vremuri a lucrat şi el în poliţie.

Totul în Cuba reflectă existenţa acestui dualism, a unei societăţi în care tot ceea ce are legătură cu aspectele materiale ale vieţii este prilej de frustrare, încordare, duplicitate. Până şi existenţa unei monede duble – pe de o parte, peso-ul naţional, în care cubanezii îşi primesc salariile lunare şi pe de altă parte,  peso convertibil (CUC).  Acesta din urmă are aproximativ aceeaşi valoare ca şi un dolar  american şi este singura monedă  cu care poţi cumpăra produse cum ar fi şampon, maioneză,  ketchup sau o masă la un restaurant rezervat turiştilor străini, care costă cât dublul unui salariu mediu cubanez. Deşi nu abundă, cubanezii nu lipsesc de la aceste restaurante.  

Relativ puţin vizibilă pentru noi, care suntem obişnuiţi să admirăm termopanele lui Năstase, nomenclatura cubaneză înstărită este o prezenţă şocantă prin comparaţie cu gloatele de ţărani cubanezi din adâncul insulei, unde nu există mijloace de transport suficiente şi unde poţi vedea localnici pe cai la tot pasul. În munţii din preajma oraşului colonial Trinidad de Cuba  ne-am oprit pentru a admira vederea suberbă, cu Marea Caraibelor unduindu-şi apele la orizont. Alături de noi era parcată o Skoda Octavia nou nouţă strălucind sub soarele tropical ca un peşte  oceanic, din  care a ieşit un cuplu îmbrăcat elegant, cu  trupuri bine făcute, cu bijuterii şi ceasuri de lux,  pe care i-am crezut a fi turişti spanioli. Ei, nu, erau cubanezi, cubanezi nativi  din nord-estul insulei, care făceau turism în week end!

Un număr foarte mare de cubanezi lucrează în Miami, iar banii trimişi acasă sunt unul dintre pilonii economiei cubaneze, alături de ajutoarele   lui Chavez, „moştenitorul” istoric al rolului URSS de  protector şi finanţator al regimului castrist.  Banii trimişi acasă de cubanezii migranţi se ridică  până la 1 miliard de dolari pe an, aşa că orice cubanez empatizează şi e familiar cu răspunsul la întrebarea noastră pusă sub formă de glumă:  Ştiţi ce face un român când rămâne fără bani? Schimbă 100 de dolari!  

Florida este un fel de Cuba fără Fidel, obiţnuiesc să spună  cubanezii.

Incursiunea în miezul vieţii comuniste cubaneze a fost pentru mine o excursie fantastico-ştiinţifică într-o viaţă virtuală,   care în alte circumstanţe istorice ar fi putut reprezenta  viaţa mea de toate zilele. O incursiune care  îmi  risipeşte dubiile  referitoare la posibilul meu traseu de activistă comunistă. Mi-e destul de clară soarta idelurilor mele  sovietice, deja puternic contrazise  în perioadele de muncă voluntară în kolhozurile sovietice, când colegii mei, laolaltă cu profesorii care la ore ţineau discursuri despre Lenin şi Marx  îşi îndesau genţile cu merele sau prunele de care eu nu îndrăzneam să mă ating pentru că făceau parte din averea poporului sovietic . În Cuba aproape toţi au cam renunţat la aceste idealuri, iar dovada cea mai bună este comportamentul lor subversiv, orientat către soluţii de supravieţuire şi către păcălirea sistemului, cum făceau şi profesorii mei pe vremuri. Nu trebuie să fii nici foarte educat, nici disident politic pentru a-ţi aduce contribuţia individuală la opera subversivă  a poporului cubanez: e suficient să  nu îţi ajungă raţia alimentară lunară, ceea ce nu e deloc complicat.

Slăbiciunea comunismului cubanez – şi nu numai a acestuia – nu este ideologia sa, ci incapacitatea de a crea legături sustenabile  între ideile promovate şi realităţile cotidiene, iar atunci când se încearcă realizarea acestui obiectiv prin forţă, rezultatul este o putrefacţie lentă şi chinuitoare a sistemului, dublată de apariţia tenebroasă a unor sub-sisteme care paralizează funcţionarea corpului în interiorul căruia s-au dezvoltat. Explozia acestora este împiedicată doar de teroare, de aceea, în aceste zile soarta  comunismului cubanez este mai nesigură ca oricând. Fidel se bucură, mai ales în rândul generaţiei mai în vârstă, de o autoritate izvorâtă din legenda şi din legitimitatea pe care i le conferea, pe bună dreptate, rolul său determinant în istoria revoluţiei cubaneze.  Era un fel de zeu, care, chiar şi atunci când era detestat, impunea o frică sacră. Puţin probabil că acest lucru se va repeta în cazul lui  Raul Castro, dar mai ales în cazul celui care îi va urma. Pentru a împiedica explozia unui regim încordat la maxim, agresat de imaginile abundenţei capitaliste, oricine ar veni la conducere  va fi obligat să se facă popular prin alte mijloace decât coerciţia. Nebeneficiind de aura  mistico-înfricoşătoare a lui Fidel, el nu îşi va putea câştiga popularitatea decât prin măsuri de relaxare a  sistemului. Unde duce asemenea relaxare ne-a arătat  clar, acum aproape 20 de ani, perestroika sovietică.

 

 

Publicat in Dilema Veche, februarie 2008

Serbia – alegeri anticipate pentru un viitor problematic

 

 

“Am fost pedepsiţi de 3 ori în istoria noastră recentă: mai intâi Milosevic, apoi războiul, iar acum Kosovo”, îmi mărturiseşte o tânără din Serbia, susţinătoare a formaţiunii  lui Boris Tadic în alegerile anticipate din 11 mai. Acest sentiment de victimizare – chiar dacă unele dintre sancţiuni sunt auto-fabricate, cum e Milosevic – îl vei regăsi la cei mai mulţi dintre sârbi. Spre deosebire de majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Sud Est, dupa căderea zidului Berlinului istoria Serbiei  s-a confruntat  cu  aşa numita « recesiune a tranziţiei »  -  fenomen  pe care sârbii l-au trăit ca pe o degradare permamentă şi din care nu şi-au revenit până în prezent.  În timp ce nouă, românilor, anii 80 ai secolului trecut ne evocă imaginea unei lumi claustrate, izolate în singurătatea istoriei si absurdităţiii sale, pentru sârbi această perioadă  are o cu totul altă conotaţie. Anii  80 au reprezentat un apogeu al prosperităţii, al bunăstării şi al mobilităţii – iar această percepţie nu  e neapărat  hrănită de sentimente care se înrădăcinează în naţionalismul sârb,  în  ideologii cu tentă stângistă, ortodoxă  sau în aspiraţii aşa zis imperialiste. Senzaţia de declin istoric o vei regăsi inclusiv la minorităţile etnice din Serbia.  D. este de origine croată, locuieşte de mai bine de 30 de ani în Belgrad, susţine independenţa Kosovo şi cu toate astea  îşi aminteşte cu o nostalgie inepuizabilă vremurile de adineaori, când îşi putea petrece sfârşiturile de săptămână în Italia fără a avea nevoie de viză ca acum.  Libera circulaţie a forţei de muncă era o realitate pentru cetăţenii iugoslavi, realitate care ignora  barierele ridicate  de ideologiile politice,  dar care a ajuns un mit după 1989, când, iată, « casa comună a  Europei », promisă de Gorbaciov, este traversată de noi ziduri la fel de impenetrabile pentru sârbi cum erau altădată pentru noi, românii.

Perceperea  istoriei recente sub forma unei descompuneri  nefaste care nu cunoaşte zăbavă  de  aproape 20 de ani încoace o vei regăsi în tristeţea şi în discursurile oamenilor de rând, în reticenţa marilor companii multinaţionale de a investi în Serbia sau în graba cu care şi-au închis fabricile pe care le mai aveau din timpurile de altădată. Peste 60% din populaţia tânără se confruntă cu problema şomajului. Lipsa de încredere în viitor este  o consecinţă nefericită,  dar firească a acestei situaţii, propulsându-i pe sârbi în rândul naţiunilor cele mai pesimiste din regiune, cu un procent de peste 40% din populaţie care se aşteaptă ca anul care vine să fie mai rău decât anul anterior.

Sindromul de victimă a istoriei post-socialiste şi resentimentele pe care le naşte se văd  clar şi în preferinţele sârbilor pentru partidele cu tentă naţionalistă, sindrom accentuat de recenta recunoaştere a independenţei Kosovo. Este o înfrângere care se situează în continuarea escaladei eşecurilor din ultimii  ani. « Noi, sârbii, avem un talent deosebit în a transforma orice chestiune în dispută politică. M-am săturat de atâta politică! Dar Kosovo…Kosovo  e ceva special, e sfânt pentru noi », îmi mărturiseşte un tânăr de 20 de ani, student la o Academie Militară din  nordul Italiei şi care se declară neutru din punct de vedere politic.  59% dintre sârbi  sunt de părere că un Kosovo independent este de natură să destabilizeze regiunea şi  16% se aşteaptă la o reizbucnire a războiului, conform unui sondaj Gallup World Poll.

Sensibilitatea faţă de Kosovo explică şi intenţiile de vot pentru apropiatele alegeri anticipate, convocate ca o consecinţă a demisiei coaliţiei de guvernământ  în urma votului negativ acordat de către forţele pro-europene unei rezoluţii care ar fi stopat eforturile Serbiei de aderare  la UE până când Bruxelles-ul nu ar fi încetat să susţină independenţa Kosovo. Formaţiunea preşedintelui Tadic (DS) şi G17 Plus nu sunt însă dispuse să condiţioneze relaţia cu UE de recunoaşterea de către aceasta a suveranităţii Serbiei asupra Kosovo.  Această polarizare cu privire la chestiunea Kosovo a pus capăt coaliţiei de guvernământ din  care făcea parte DS, partidul pro-european al preşedintelui Tadic, si DSS, partidul cu tentă naţionalistă a premierului Vojislav Kostunica.  Profitâd de isteria naţională pe care a declanşat-o recunoaşterea independenţei fostei provincii sârbe, Kostunica a anunţat  organizarea de  alegeri anticipate, conştient că valul de revoltă va favoriza partidele din spectrul  de dreapta şi cel naţionalist al spectrului politic, printre care se numără şi propriul său partid, DSS. Favoritul în cursa electorală este însă Partidul Radical Sârb (SRS), cu care DSS împărtăşeşte o viziune similară asupra problemei Kosovo şi a viitorului politic al ţării. Nu integrării europene  cu preţul renunţării la Kosovo! – cam astfel poate fi rezumată această viziune comună, împărtăşită în aceste zile de majoritatea cetăţenilor Serbiei. Datele sondajelor referitoare la intenţiile de vot arată că împreună, SRS  şi DSS sunt aproape să întrunească 50% din voturi, suficient pentru a forma o coaliţie de guvernământ. DS împreuna cu G17 Plus abia se ridică la 37,5%, conform aceluiaşi sondaj Gallup.  11 mai, data alegerilor anticipate, va reprezenta un moment  de turnură pentru viitoarele evoluţii politice ale ţării, fără ca problemele care convulsionează societatea sârbă să îşi găsească  şi ele o rezolvare.

Chiar în cazul –puţin probabil conform sondajelor de opinie – al unei  victorii a forţelor pro-europene, fracturile şi clivajele sociale şi politice vor rămâne la fel de vii. 70% dintre sârbi se declară în favoarea integrării în UE, situându-se în rândul celor mai fervenţi susţinători ai integrării europene din regiune. Totuşi, mai puţin de 40 %  intenţionează să voteze cu  formaţiunile politice pro-europene. Este clar că  resentimentul creat de « incidentul » Kosovo este mai puternic decât dorinţa de integrare europeană.  Sigur, în timp plăgile naţionalismului rănit se vor cicatriza, fără să dispară definitiv.  Este de aşteptat ca partidele conservatoare şi naţionaliste să nu mai fie la fel de populare ca acum, când aceste răni abia au fost provocate.  Dar la fel de posibilă este şi scăderea încrederii în partidele pro-europene. « O sa votez cu partidul lui Tadic, dar asta nu va rezolva situaţia Kosovo. Kosovo va rămâne şi mai departe o problemă.  Voi vota cu  DS din lipsă de alte opţiuni şi pentru că ştiu că locul nostru este în Europa, dar nu mă simt reprezentată de nici un partid politic», susţine o tânără cu cetăţenie dublă, sârbă şi germană, angajată a unei organizaţii internaţionale.  În faţa valului crescând de euroscepticism, perspectiva integrării europene se vede şi ea ameninţată, antrenând o mobilizare a electoratului, chiar dacă votul acordat va fi unul negativ, ca cel al tinerei de mai sus. Pe termen lung, însă, acest gen de atitudine va reprezenta un handicap care va fragiliza poziţiile actualilor euro-optimişti.

 Ce va urma după exprimarea acestui vot? O creştere a absenteismului politic ? Un nou val de frustrare, o şi mai accentuată  creştere a pesimismului ? Un nou război pe teritoriul Serbiei, aşa cum se aşteaptă de altfel  un segment important dintre cetăţenii sârbi ? Indiferent de rezultatul alegerilor, tensiunea din interiorul societăţii sârbe va continua să mocnească.  Împăcarea cu propriul trecut şi prezent şi asumarea responsabilităţilor şi greşeilor proprii este un proces anevoios, dar fără parcurgerea acestuia societatea sârbă nu va putea  depăşi contradicţiile care o separă. Chiar dacă  opţiunea pro-europeană va fi dominantă la alegerile din 11 mai, aderarea nu se va produce într-un an sau doi, iar între timp  va fi nevoie de supape pentru eliminarea tensiunilor acumulate.  Uniunea Europeană  însă continuă să se baricadeze cu ziduri greu de trecut, care în limbajul  uşor ezoteric  al expertilor şi birocraţilor europeni poartă  denumirea de frontiere securizate. Semnarea Acordului de Asociere cu Serbia (SAA),   care urma să se producă la finele lunii aprilie, acord care ar fi sporit  capitalului electoral al partidelor pro-europene si  ar furniza o perspectivă clară şi concretă asupra dezvoltării ţăriii, este tergiversată de refuzul Olandei de a semna,  sub pretextul necooperării  depline a Serbiei cu Tribunalul Criminal pentru fosta Iugoslavie de la Haga.

După atâtea « sancţiuni » – unele reale şi unele închipuite –  dar care aruncă un întreg popor în mania persecuţiei,  ar fi timpul  acordării mult aşteptatelor  « recompense », cum ar fi o perspectivă europeană clară sau  facilitarea regimlui de vize pentru intrarea în spaţiul UE.   Nu atât de dragul unei justiţii istorice, care e o chestiune  de perspectivă,  cât mai ales din considerente pragmatice : resentimentele şi auto-victimizarea nu au fost niciodată un bun călăuzitor al popoarelor, coagulându-le în jurul discursurilor naţionaliste şi populiste.  Or, Uniunea Europeană nu îşi poate permite riscul  de a hrăni în continuare cu resentimente şi frustrări butoiul cu naţionalism al Balcanilor de Vest.

 

Publicat in Dilema Veche, Aprilie 2008

Transylvania, de T. Gatlif

Am vazut recent acest film controversat, Transylvania, de Tony Gatlif.

Filmul este povestea unei femei, Zingarina, care vine din Franta in Romania, in cautarea amantului ei, Milan, un tigan muzician. Descoperirea acestuia nu avea decat sa ii releve crudul adevar  – despartirea, finalul relatiei.

Prada disperarii, Zingarina incepe o aventura pe parcursul careiea sufera o metamorfoza totala si ajunge sa se descopere pe sine. La inceput imbracata in stil occidental, la finalul filmului nu o mai vedem decat in costume tiganesti, alaturi de iubitul ei, un tigan nomad si romantic. Descoperirea libertatii, a vietii nomade, a lejeritatii fiintei in comuniune cu natura sunt finalul acestei aventuri sinuoase.

In scris, povestea suna mai bine decat este ea transpusa in film. Desi are imagini frumoase, filmul este de un kitsch insuportabil. Toate elementele folclorice te duc cu gandul la acele bibelouri ieftine si stridente produse in China. Problema nu e deformarea realitatii, asa cum sustin multi critici, pentru ca la urma urmei arta nu are menirea de a copia realitatea, ci de a o metamorfoza punand-o  in slujba unei idei. Realitatea suporta denaturari atunci cand acestea nu sunt zadarnice. In filmul lui Gatlif, realitatea este modificata doar de dragul kitsch-ului, de dragul culorii si a stridentei.

La fel, aventura spirituala a Zingarinei beneficiaza de toate stereotipurile existente privitoare la ceea ce inseamna abandon de sine si revelatie spirituala. Urlete isterice in campia inzapezita, hoinareala isterica cu un copil cersetor, sex salbatic pe capota unei masini, iesiri nervoase  – totul este atat de exagerat si banal in acelasi timp, atat de exhibitionist si atat de predictibil in pofida dorintei regizorului de a prezenta totul ca o mare imprevizibilitate, incat inevitabil te gandesti la un teatru de proasta calitate pe care eroina il joaca in proprii ei ochi si in fata ochilor spectatorului,  intr-o incercare vana de a ne convinge de profunzimea emotiilor si trairilor sale. Dar stridenta nu e decat dovada vulgaritatii si a superficialitatii acestor emotii.

Filmul ar fi fost mai reusit daca ar fi fost o comedie ce isi propunea sa parodieze pseudo- revelatiile asa zis spirituale si falsitatea cu care ne umplem viata – si incercam sa o umplem si pe a altora.

Anatomia coruptiei sau cum sa devii milionar in Romania

  

Anatomia corupţiei

sau

cum să devii milionar în România

  Minunata epoee a lui Ghimpantailă şi ArkirgarfusticGhimpantailă  a fost coleg de şcoală cu Arkirgarfustic înainte de revoluţie, fără să se fi cunoscut îndeaproape foarte bine în anii de şcoală. După 1989, drumurile lor s-au intersectat din nou, unindu-şi sporadic eforturile pentru a-şi spori avuţia. În 1992 Ghimpantailă era doar un om de afaceri începător, iar Arkirgarfustic era un politician de categoria a doua.Cum au reuşit ei să se îmbogaţească şi să ajungă persoane influente?

Ne-transparenţa mecanismelor de selecţie/recrutare a subalternilor  - etapă către consolidarea reţelelor informale

 Arkirgarfustic era membru al Partidului Prosperităţii şi Dreptăţii (PPD), recent ieşit câştigător în alegeri. Şeful lui direct din Partid, Dl.Ventilişbei, către care îşi dovedise loialitatea de nenumărate ori, a fost numit Minsitru al Dezvoltării Egale. La scrut timp după numire, Arkirgarfustic a fost numit şi el în importanta funcţie de consiler de rangul I în acelaşi minister. Fişa postului a  fost întocmită de dl. Ministru Ventilişbei astfel încât să corespundă perfect abilităţilor şi profilului profesional al lui Arkirgarfustic ( cunoştinte de limba suedeză, deşi engleza era lingua franca, etc). La scurt timp după numire, Arkirgarfustic a fost pus în situaţia de a se implica în numeroase activităţi care ocoleau legea, dar nu a putut refuza complicitatea, pentru că acest lucru ar fi însemnat demiterea lui din importanta funcţie în care tocmai fusese numit. Pentru loialitatea arătată partidului, un an mai tâziu, în urma unei remanieri guvernamentale, Arkirgarfustic a fost numit el însuşi Ministru al Dezvoltării Egale şi a devenit membru în REŢEA (Relaţii Eficiente pentru Ţepuială şi Escrocherie Avansată).  

Tranzacţii financiare contra favoruri politice în interiorul reţelei

 Între timp, Ghimpantailă punea bazele unui imperiu financiar în judeţul său natal şi ocupa funcţia de director al unei companii de stat, RomViitor SA, care avea mari datorii la bugetul public. Aflând întamplător că Arkirgarfustic a fost numit Ministru al Dezvoltării Egale, acesta l-a contactat rapid, evocând nostalgic trecutul lor comun. La scrut timp după întâlnirea dintre cei doi foşti colegi, o sumă importantă de bani a fost vărsată în conturile PPD, ale lui Arkirgarfustic şi ale domnuluiVentilişbei, prin varii metode care să şteargă urmele acestor tranzacţii. Peste două luni, o altă tranzacţie  a avut loc, iar la scurt timp, Ghimpantailă s-a înscris în PPD.  În următorii ani, el  a finanţat diverse acţiuni ale partidului, iar contribuţia sa semnificativă a făcut ca la următoarele alegeri să fie pus pe listele partidului  în primii 30 de candidaţi, ale căror şanse de a ocupa un post de senator erau foarte mari.  

Utilizarea prevederilor legale şi a regulilor procedurale în defavoarea rezultatelor

 Ministerul  Dezvoltării Egale, unde Arkirgarfustic era Ministru a decis să construiească un drum care să faciliteze accesul din regiunea  Lulafrida în regiunea Ţiţirihana. Termenii de referinţă ai dosarului de licitaţie au fost întocmiţi astfel încât să corespundă exact profilului firmei unui amic de-al lui Ghimpantailă (profit, cifră de afaceri, detalii tehnice, etc), BIG SA. Alte câteva firme ale rudelor  şi amicilor lui Arkirgarfustic, Ghimpantailă şi ai câtorva angajaţi ai Ministerului  şi-au depus oferta, având grijă ca preţul oferit să fie mult peste cel oferit de firma fratelui lui Ghimpantailă. Celelalte oferte au aparţinut unor companii necunoscute, dar preţul acestora era de departe cu mult mai mare decât cel oferit de firma amicului lui Ghimpantailă. Cum a reuşit aceasta să ofere un preţ atât de mic, sperând ca totuşi să poată obţine un profit şi să îi poată recompensa din acest profit şi pe cei care îi oferiseră contractul ? Foarte simplu!  Deşi oferta tehnică corespundea în totalitate criteriilor din caietul de sarcini (grosimea stratului de asfalt, calitatea materialelor, etc), BIG SA nu avea să respecte aceste condiţii decât foarte parţial după obţinerea contractului – iar acest lucru era ştiut de la bun început de patronul firmei şi de către prietenii săi de la Ministerul Dezvoltării Egale.  La încheierea contractului, stratul de asfalt al drumului construit nu a  fost de 10 cm, cât prevedea contractul, ci de 5 cm, însă prietenii de la Minister au avut grijă ca nimeni să nu măsoare grosimea stratului.Peste 2 ani, când drumul s-a stricat din cauza lucrărilor deficitare, o nouă licitaţie avea să fie organizată pentru repararea lui, licitaţie care a fost câştigată de un alt amic de-al lui Ghimpantailă.  

Evitarea licitaţiilor publice prin contractare directă

 Ceva mai târziu, Ministerul Dezvoltării Egale a decis că este necesar să construiască un pod peste Râul Tulbure. Organizarea unei licitaţii este însă un lucru dificil şi care consumă timp, astfel încât s-a decis utilizarea procedurii de contractare directă. Legea permitea contractarea directă doar în situaţii de urgenţă sau în cazul contractelor a căror valoare era de maximum 5 Paralei. Construcţia podului costa însă mult mai mult. În această situaţie, s-a decis « spargerea » contractului în 20 de mici contracte, a căror valoare separată era sub 500 Paralei fiecare: podul avea 20 de picioare, pentru care au fost contractate 20 de firme, toate aparţinând unor prieteni ai lui Ghimpantailă.  

Privatizările – o mină de aur

 Între timp, compania RomViitor SA, unde Ghimpantailă era director, acumula datorii la stat prin ne-plata impozitelor şi taxelor, fiind considerată o gaură neagră a economiei.  Fiind declarată o resursă strategică a economiei româneşti,  Guvernul, la insistenţele Ministerului Dezvoltării Egale,  a semnat o hotărâre prin care compania beneficia de o serie de subvenţii de la stat pentru “relansare” şi redotare cu noi tehnologii performante. În mod previzibil, o parte din sumele alocate au intrat în buzunarul celor care au luat decizia de alocare a subvenţiei, a lui Ghimpantailă şi a membrilor Consiliului de administraţie a RomViitor. Investiţiile în re-tehnologizarea înterprinderii au fost modeste, deşi documentele financiare arătau că toţi banii au fost cheltuiţi. Aşa cum întreprinderea continua să rămâna ne-profitabilă, s-a decis privatizarea ei, ca unica soluţie de evitare a falimentului. Datoriile mari la stat, creditorii, unele penalităţi pentru ne-plata impozitelor, slaba dotare tehnologică etc., etc.,  au făcut ca  Comisia de Privatizare a RomViitor SA să evalueze valoarea întreprinderii la modesta sumă de 30 Paralei, un pic peste valoarea subvenţiei acordate cu ceva timp în urmă. Fiind grevată de datorii imense, ofertanţii au fost puţini. În faza negocierilor directe, compania câştigătoare s-a angajat să menţină toate locurile de muncă în fabrică, cerând în schimb guvernului ştergerea datoriilor la stat. Desigur, costul menţinerii locurilor de muncă era mult mai mic decât valoarea datoriilor, dar după încasarea unor frumoase sume, nimeni nu a mai ţinut cont de acest lucru. După semnarea contractului, s-a decis ratificarea acestuia printr-o lege referitoare la privatizarea Rom Viitor. Legea a trecut în Parlament foarte simplu – PPD a votat pentru că încasase “comisionul” din privatizare, celalat partid de la guvernare a votat pentru că păstrarea locurilor de muncă  putea fi transformată în capital electoral într-un judeţ important pentru victoria sa în viitoarele alegeri, iar alte două partide de opoziţie făceau afaceri profitabile cu Rom Viitor. La scurt timp după privatizare s-a constat că, în ciuda tehnologiei învechite, RomViitor era totuşi o companie valoroasă – numai terenurile valorau era de 50 ori mai mare decât preţul de achiziţie. Şi valoarea activelor crescuse, iar datoriile la stat fuseseră din nou şterse printr-o Hotărâre a Guvernului. În 6 luni compania  a fost vândută la un preţ de 300 de ori mai mare decât preţul de achiziţionare de la stat. Grijuliu, ca întotdeauna,  Ghimpantailă şi ceilalţi ex-proprietari au avut grijă să fie generoşi cu re-distribuirea încasărilor realizate în urma vânzării.  

Utilizarea informaţiei din interior

 Cum în urma implicării în privatizarea RomViitor SA Arkirgarfustic se alesese cu sume frumoase, iar peste un an urmau alegeri generale, acesta a decis să îşi exercite caltăţile de investitor cu mai multă convingere. Nimic mai sigur decât o investiţie imobiliară! Ministrul Transporturilor Terestre nu era membru PPD, dar făcea parte din formaţiunea cu care PPD făcuse o alianţă post-electorală – Uniunea Recunoştinţei şi Moralei (URM). Astfel, Arkirgarfustic a aflat că există o decizie – înca ne-făcută publică – referitoare la traiectoria noii autostrăzi care urma să fie construită. Inspirat – şi bine documentat – Arkirgarfustic a cumpărat câteva zeci de hectare de teren în acea zonă la preţul pieţei – 0,01 Paralei. În ultimele 6 luni de guvernare, contractul pentru construirea autostrăzii a fost alocat unei firme, astfel încât, chiar dacă următoarele alegeri s-au dovedit a fi păguboase pentru PPD, averea lui Arkirgarfustic a sporit imediat după trecerea partidului în opoziţie, deoarece reuşise să vândă terenurile achiziţionate cu mai puţin de un an în urmă la un preţ de 100 de ori mai mare decât preţul de achiziţie.  

Utilizarea puterii legislative în interese private

 Firma unui amic de-al lui Arkirgarfustik se ocupa de importul de autoturisme. La sugestia lui Arkirgarfustic, Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă prin care autoturismele de tipul celor importate de către amicul lui Arkirgarfustic era scutit de taxe vamale la intrarea în ţară. În momentul adoptării Ordonanţei, autoturismele se aflau déjà la vamă, ştiindu-se dinainte că Ordonanţa avea să fie emisă. În intervalul dintre emiterea ordinanţei şi momentul adoptării sale prin lege de către Parlament, firma prietenului lui Arkirgarfustik a importat sute de autoturisme, beneficiind de scutirea de taxe. Legea nu a trecut în Parlament – nici nu trebuia să treacă, pentru că de acest privilegiu nu trebuia să beneficieze toată lumea, ci doar firma amicului lui Arkirgarfustik, care a efectuat ulterior o sponsorizare grasă către PPD. 

   ——————

După trecerea PPD în opozitie, viaţa celor doi amici a devenit ceva mai complicată. Deşi unul se alesese cu o funcţie de senator şi celalalt cu un post de deputat, a început să se zvonească cum că unii lideri ai partidului aflat la putere sunt pe punctul de a face publice unele aspecte dubioase ale privatizării RomViitor SA. Cei doi prieteni erau un pic uluiţi, pentru că încă de pe timpul aflării în opoziţie a actualului partid aflat la putere, Partidul Neamului (PN), fuseseră prevăzători, efectuând prin firmele prietene sponzorizări către PN sau implicându-i în afacerile lor – accesul la placinta oferită cu largheţe de stat nu fusese rezervat strict celor aflaţi la guvernare, ci şi opoziţiei. Scopul era exact prevenirea atacurilor opoziţiei şi asigurarea unei relaţii cordiale în orice circumstanţe. Ce se intâmpla deci? Cauza acestor turbulenţe era apariţia în interiorul PN a unei grupări “revoluţionare”, de rebeli cu revendicări justiţiare – sau poate doar nişte nemulţumiţi care nu se înfruptaseră suficient din palcintă şi acum încercau să recupereze?  Ce au făcut cei doi prieteni ca să se protejeze? 

Arkirgarfustic avea mulţi prieteni în rândul serviciilor secrete. Cu ajutorul acestora, Arkirgarfustik, susţinut de ex-Ministrul Lăbănuş şi alţi ex-oficiali, au făcut rost de probe incriminatorii la adresa unora dintre membrii grupului “revoluţionaro-justiţiar” ai PN. Aceştia au fost lăsaţi să afle despre existenţa acestor probe incriminatorii (una se referea la un adulter săvârşit cu o persoană publică de acelaşi sex, alta la câştigarea unei licitaţii, o a treia la o sponsorizare, etc) şi posibilitatea ca ele sa devină publice. Majorititatea au renunţat la discursul lor revoluţionar. Alţii însă, mai puţin vulnerabili la şantaj fie din motive care ţineau de intergitatea lor, fie pentru că aveau sprijin puternic, au continuat lupta împotriva « corupţilor».

 Curând,  Ghimpantaila a  aflat că organele de ordine penală sunt pe urmele sale. Aflând aceasta, Ghimpantaila a recurs la o măsură drastică şi radicală – s-a înscris în PN. Prietenii lui din PPD au înţeles acest gest disperat şi unii chiar l-au încurajat, gândindu-se că astfel vor avea de câştigat şi ei. Zvonurile despre urmărirea penala au dispărut ca prin farmec.  Pentru Arkirgarfustic, însă, neplăcerile au continuat. Cu disperare a aflat acesta că se afla sub  urmărire penală, dar disperarea a fost rapid înlocuită de căutarea febrilă  a unei strategii de salvare. Deşi avea prieteni în rândul Parchetului General, Ghimpantailă a trebuit să renunţe la acest lucru – cazul lui devenise prea sonor, iar orice intervenţie “dubioasă” în procesul de urmărire penală putea să îi facă mai mult rău decât bine. Şi atunci, sistematic şi cu încăpăţânare, Arkirgarfustic a început să nu se prezinte la interogări, pretextând ba o boală gravă care îl ţintuia la pat, ba un deces al unei misterioase şi anonime rude de gradul 1, etc .  Astfel, din ne-prezentare în ne-prezentare a trecut un an şi jumătate. Dar toate eforturile nu au putut opri ajungerea unuia dintre disare în instanţă  şi citirea actului de sesizare – lucru foarte rar. Dar între timp, Arkirgarfustic nu a stat degeaba  - şi-a consolidat relaţiile cu actualii membri ai partidului de guvernământ, iar faptul că acesta din urmă a început să scadă neliniştitor  în sondaje în ceea ce priveşte preferinţele  electorale ale populaţiei  a determinat o mai mare ”sensibilitate” a membrilor săi faţă de foştii guvernanţi şi problemele acestora. Atunci când cazul lui Arkirgarfustic a fost judecat de o “neimportantă” judecătorie de sector, prietenii l-au sfătuit pe Arkirgarfustic să nu îşi piardă vremea curtându-l pe judecătorul căruia îi fusese repartizat cazul. În mod foarte subtil, acesta a fost informat cu privire la fermecătoarele recompense care l-ar fi aşteptat în cazul achitării lui Arkirgarfustik, dar cum aceste “informaţii” nu au fost – şi nici nu au încercat să fie – foarte convingătoare, Arkirgarfustic nu a fost achitat. În urma recursului făcut, cazul a ajuns pe rolul unei instanţe superioare, unde din nou nu a fost achitat, dar Arkirgarfustic era obişnuit cu construcţiile în etape şi cu rezultatele care nu sunt imediate. Atunci când cazul a ajuns pe rolul Curţii Supreme, Arkirgarfustic a respirat uşurat… majoritatea judecătorilor de acolo erau apropiaţi ai PPD, care ştiau să aprecieze prietenia. Pentru a aduce un plus de veridicitate previzibilei decizii a Curţii Supreme, s-a dispus efectuarea unei expertize juridice cu privire la valoarea pagubelor aduse etc…iar la final, Arkirgarfustic a fost achitat. -          În ceea ce priveşte cel de-al doilea dosar al său, lucrurile au fost mai simple. Organul de cercetare penală a înaintat dosarul unui procuror prieten. Acesta a procedat la verificarea lucrarilor urmaririi penale si a costatat că nu au fost respectate dispoziţiile lage caregarantează aflarea adevărului. Acesta a restituit dosarul in vederea refacerii de catre organul de urmărire penala. Intre timp, avocatii lui Arkirgarfustic nu au stat degeaba – tot intorcand legea pe toate partile, au invocat exceptia de neconstituţionalitate. Judecătorii de la Curtea Constituţională, pentru că voiau să nu ăşi piardă poziţia la următoarele alegeri, au valid excepţia de neconstituţionalitate înaintată de avocaţi. Consecinţa -  începerea urmăririi penale a fost declarată neconstituţională, iar Arkirgarfustic a scăpat curat şi nevinovat din două grele acuzaţii care i se aduceau.    

 Învăţând de la Ghimpantailă şi Arkirgarfustic :
cum să devii deştept şi bogat 

Câteva sfaturi de bază:

Fă parte dintr-o REŢEA – nu poţi deveni bogat de unul singur ! Nu lăsa ca banii publici să ajungă în buzunarele străinilor – cele ale prietenilor sunt suficient de încăpatoare!  Utilizează puterea legislativă pentru sporirea avuţiei tale şi a celor din REŢEA Manipulează ceea ce e legal pentru a acoperi ceea ce este ilegal!Vorbeşte mult, critic şi pătimaş despre lupta împotriva corupţiei!  

Schema „clasică”: Banii publici trebuie să ajungă în buzunarele prietenilor sau ai familiei

 Una dintre cele mai bune metode, a cărei eficacitate a fost dovedită, este de a cumpăra ceva în numele statului român (unii idealişti ar spune: în numele poporului român). Dacă eşti un ministru al transportului, cumpără pentru moment câteva tone de asfalt pentru a repara drumurile proaste din ţară. Dacă cumva repararea drumurilor proaste nu este responsabilitatea ta, cele recent pavate pot fi asfaltate din nou fără probleme. Unii vor face ochi mari auzind acest lucru, dar ochii mari nu sunt un pericol.

Nu cumpăra orice, cumpără de la prieteni sau oameni care te-ar putea ajuta

Cel mai rapid mod de a participa la fluxurile financiare, o dată ce guvernul (din nou naivii vor spune: poporul român) ţi-a încredinţat cumpărarea asfaltului este de a o face de la prieteni. Dacă nu ai asemenea prieteni, poţi să îţi faci unul – prin intermediul licitaţiilor publice ai sarcina de a face favoruri (ştim cu toţii: favorurile aduc prieteni mulţi). Asigură-te că firma unui prieten politician va câştiga licitaţia pe care o organizezi  şi el va avea grijă ca compania amantei sau mătuşii tale să câştige licitaţia organizată de institutţia unde el este şef! „Favorurile încrucişate”  sunt calea cea mai simplă de a evita conflictul de interese şi de a oferi contractele publice oamenilor de  încredere – rudelor, prietenilor, amantelor.

Manipulează licitaţiile şi trage foloase de pe urma derulării contractelor publice !

Favorurile pe care tu le poţi aduce familiei sau prietenilor sunt cu atât mai preţioase cu cât mai mare va fi preţul pe care tu îl vei plăti pentru asfalt. Dar aici apare o problemă. Legea cere ca contractul să fie acordat companiei a cărei ofertă e cea mai avantajoasă. Cu siguranţă, tu trebuie să respecţi legea – dar nu exagera! Foloseşte-ţi imaginaţia!Asigură-te că compania favorită va face cea mai bună ofertă. Pentru ofertele mai puţin avantajoase, din nou, fă apel la prieteni. Cere-le să participe la licitaţie. Acest lucru nu va rămâne ne-răsplătit, pentru că le vei întoarce favorul cu altă ocazie. Pe bună dreptate, ei aşteaptă acest lucru. Sfătuieşte compania prietenă să vină cu o ofertă foarte joasă, a cărei valoare financiară nu ar fi suficientă pentru implementarea contractului. Dar cine a susţinut că ei chiar trebuie să deruleze contractul conform ofertei făcute? Prietenii tăi  vor avea grijă să nu verifice calitatea lucrării efectuate prin contractul public! Desigur, firma favorită poate veni şi cu o ofertă de preţ foarte mare – în acest caz, vei putea invoca superioritatea ofertei tehnice, programul de calitate a lucrării, durata de realizare, etc. Ai realizat că succesul strategiei tale de îmbogăţire depinde în mod crucial de cooperarea cu numeroşi alţii, iar acest lucru costă. De asemenea, ai nevoie de parteneri de afaceri cooperanţi. Toate aceste costuri trebuie să fie acoperite de afaceri extrem de profitabile. Dacă statul (ex: plătitorii de taxe) cheltuie pentru un drum sau pentru un soft doar 30% mai mult decât preţul pieţei, să spunem, acest lucru nu va fi suficient pentru a-ţi recupera costurile. Dacă vrei cu adevărat să fii bogat, ai nevoie de profituri înalte – drumul sau soft-ul trebuie să aiba o valoare de achiziţionare cu mult mai mare decât preţul pieţei

Evită licitaţiile publice – contractează direct

Intruşii sunt o piedică continuă, putându-ţi strica aranjamentele. Mult mai simplu decât să truchezi o licitaţie publică este să foloseşti procedura de contractare directă. Ştim că procedura de contractare directă e posibilă doar în câteva situaţii – când valoarea contractului se situează sub o anumită sumă, în situaţii excepţionale care ameninţă stabilitatea economică etc. Pentru că nu vei mai cheltui energiile tale pe eliminarea intruşilor, canalizează-le către metode imaginative! De exemplu, 1) orice contract mare poate fi descompus în mici contracte, astfel încât să poţi contracta direct. Sau, 2) prin forţa poziţiei pe care o deţii tu şi prietenii tăi dinclasa politică, poţi împinge situaţia într-o direcţie care să fie considerată excepţională. În asemenea caz, fie că tergiversezi tu însuţi situaţia până când aceasta devine una excepţională (proasta guvernare nu e ceva la care să nu te pricepi), fie că faci uz de puterea prietenilor tăi din Parlament, care vor legifera cu placere excepţionalitatea situaţiei dacă vor întrezări profiturile grase ce decurg din aceasta. Opoziţia, la rândul ei, se va gândi de trei ori înainte de a declanşa un adevărat război care să distrugă însăşi fundamentele afacerilor politice, care s-au dovedit a lucra în favoarea tuturor (evident, cu excepţia plătitorului de taxe). Din fericire, în România nu există încă un sistem de audit independent, care să permită accesul nelimitat la dosarele tale. Altfel, lucrurile ar fi mai complicate şi prietenii tăi vor trebui să aibă grijă ca şeful biroului de audit să fie şi el – sau să devină – un prieten din „gaşcă”.  

Privatizarea – febra aurului! Nu rata ocaziile care încă există!

 Oamenii aflaţi la putere şi prietenii lor se pot îmbogăţi cumpărând în numele statului. Dar ei se pot îmbogăţi şi mai mult vânzând în numele statului. Procedura e simplă:

§  Pună mâna pe poziţie: Ocupă-te să fii numit într-o poziţie din care poţi vinde în numele statului. Asigură-i pe cei care te vor numi în funcţie că vei şti să te faci util. Sau, numeşte tu pe cineva în comisia de privatizare care îţi va răsplăti favorurile!

§  Întreprinderi fără valoare: Declară întreprinderea pe care vrei să o vinzi ca fiind lipsită de valoare datorită tehnologiilor învechite, a infrastructurii precare şi a datoriilor uriaşe. Nu uita: datoriile imense – cât mai imense – la stat sunt principalul mod pirn care vei descuraja participarea multor firme nedorite la licitaţia de privatizare!

§  Vinde ieftin: Vinde-o pentru o sumă modică „prietenilor” – celor care îţi oferă un comision atractiv

§  Ştergerea datoriilor: După care, în faza negocierilor directe discută şi posibilitatea ştergerii datoriilor la stat contra unui alt comision gras.

§  Implica pe toţi: Ratifică contractul de privatizare (care prevede şi ştergerea acestor datorii) printr-o lege, astfel încât nimeni să nu poată fi blamat pentru acest lucru! Nu poţi acţiona în instanţă întregul Parlament pentru că a votat ceva, oricât de suspect ar fi conţinutul actului normativ! Asigură-te că toate partidele parlamentare (şi mai ales liderii lor) vor avea de câştigat de pe urma privatizării, altfel legea nu va trece.

§  Ajustează valoarea: Dupa care, descoperă că întreprinderea, în pofida tehnologiei învechite, este totuşi destul de valoroasă (de exemplu, terenuri, imobiliare, etc).

§  Vinde scump: Lasă ca noii proprietari să vândă întreprinderea pentru o sumă de 100 ori mai mare, să zicem, decât preţul de achiziţie – sau foloseşte-o ca bază pentru alte afaceri profitabile.

Vinde sau cumpără – câştigi în orice caz

Nu e neapărată nevoie ca tu să fii unul dintre cei care decid asupra vânzării proprietăţilor de stat.  Poţi să îţi foloseşti influenţa politică pentru a fi unul dintre cei care cumpără. Cum să devii influent? Fundamental, prin obţinerea unei funcţii care să îţi permită să împarţi favoruri sau să şantajezi (folosind informaţiile tale despre alţii). Alas! În România, deşi mai există câteva proprietăţi care pot fi vândute/cumpărate favorabil, acestea nu sunt numeroase. Cu toate acestea, încă poţi să îţi încerci norocul pentru a ciuguli câteva fărâmituri din odinioară giganta plăcintă a corupţiei, care stă azi la originea noilor îmbogăţiţi ai ţării. Procedează aşa cum am arătat mai sus!

Foloseşteţi propria judecată pentru a selecta cumpârătorul

Fii atent, totuşi, sa nu interferezi cu alţii! Nu este deloc în interesul tău să organizezi o licitaţie obligându-te să vinzi celui mai bun ofertant. În situaţia asta, va trebui să manipulezi ofertele aşa cum am arătat mai sus pentru a achiziţiona bunuri sau servicii în numele statului. Bineinţeles, toţi cei implicaţi (cu excepţia „poporului”, asta e…) vor fi mai fericiţi dacă tu îţi vei folosi propria judecată pentru a selecta câştigătorul contractului, în locul unor reguli care nu fac fericit pe nimeni 

Bazele succesului

 Foloseşte puterea legislativă în interes propriu!

Dacă ai ajuns să ai o poziţie importantă, atunci nu irosi resursele pe care aceasta ţi le oferă. Puterea legislativă – sau puterea de a influenţa actele normative – este o resursă nepreţuită. Prin ordonanţe de urgenţă, legi, hotărâri de guvern etc., poţi crea condiţiile propice pentru ca prietenii tăi – şi implicit tu – să vă îmbogăţiţi. Poţi decide scutiri de taxe, ştergerea de datorii, acordarea de subvenţii, etc. Important este ca atunci când un act normativ este adoptat, să te gândeşti în primul rând la consecinţele lui asupra amicilor tăi şi abia mai apoi, eventual, la consecinţele asupra celor care te-au votat (atât de bunul popor român).

Principiul reciprocităţii

În ceea ce priveşte ofertele care sunt mai avantajoase decât ale companiei favorite, va fi nevoie să îţi faci noi prieteni. Fii serviabil, oferă favorurile care le poţi oferi sau care îţi sunt cerute. Aceste favoruri nu sunt doar financiare – poţi participa la votarea unor legi care îi ajută pe prietenii tăi, poţi intermedia între cei ce vor să obţină un contract public şi cei ce vor să îl ofere, poţi oferi informaţii din interior, etc.

Fii îndrăgitul tuturor!

Este uşor să observi că în curând vei fi îndrăgitul tuturor, cel puţin al celora care pot conta pe tine atunci când e vorba să facă afaceri profitabile cu statul. Ei te vor suţine şi chiar îţi vor permite să te „înfrupţi” din frumosul profit pe care ei îl vor face datorită ţie. Pentru că ei înţeleg că favorurile sunt cele care menţin o prietenie.

Nu interferă cu corupţia altora!

O poziţie în Guvern înseamnă că poţi face lucruri pe care alţii ar vrea să le facă, dar nu pot. Acest lucru reprezintă o piaţă naturală pentru diferite favoruri. Iar pieţele, este ştiut, trebuie lăsate  să funcţioneze liber, urmând legea cererii şi a ofertei. Pentru moment, o companie privată poate fi extrem de doritoare să facă afaceri cu guvernul din care faci parte şi este dispusă să plătească o avere pentru aceasta. Nu fi stupid şi nu rata asemenea oportunitate pentru a-ţi rotunji veniturile. Şansele de a fi descoperit sunt foarte mici, dar vor creşte proporţional cu numărul de persoane importante pe care le vei antagoniza (de exemplu, stricându-le aranjamentele lor). Dar toata lumea ştie că orice act de corupţie înseamnă harakiri curat dacă comite imprudenţa de a interfera cu corupţia altora. Doar ai văzut la cinema, aceasta e originea nenumăratelor filme cu mafioţi.

Evită probleme cu justiţia – dacă nu sunt necesare

Doar imaginaţia ta stabileşte limitele nenumăratelor feluri în care poţi utiliza puterea cu care poporul (fie binecuvântat de Dumnezeu!) te-a investit pentru  a face favoruri. Asigură-te doar că prietenii tăi nu se vor îndrepta împotriva ta dacă cineva se va plânge de tratamentul incorect pe care l-ai aplicat. Şi nu cumva să fii atât de trăsnit, încât să comiţi ceva ilegal! În acest caz, justiţia va fi pe urmele tale şi situţia va lua o turnură neplacută dacă procurorul sau judecătorul nu vor fi şi ei membri ai găştii din care faci parte.  

Pentru a concluziona: Dacă doreşti să fii bogat…

înscrie-te într-un partid politic,

fă-ţi prieteni, obţine o poziţie influentă în guvern,

cumpără şi vinde în numele statului,

fii sigur că prietenii şi familia ta vor obţine contracte cu statul şi cultivă relaţiile de prietenie de care ai nevoie pentru a te proteja împotriva legii.  

Cum să te aperi de duşmanii tăi?

 Suportabila lejeritate a responsabilităţii colective

Din nefericire, orice succes crează invidie. Înţelepciunea populară ne spune: paza bună, trece primejdia rea. Pentru a evita ca invidia celorlalţi să se transforme într-o armă împotriva ta, trebuie să nu le oferi nici un pretext. Pentru aceasta, ceea ce faci trebuie să fie în deplină armonie cu legea – sau să faci legea să armonizeze cu ceea ce actele tale! Pentru aceasta, cooperarea prietenilor tăi este absolut necesară – disiparea responsabilităţii în REŢEA este regula de aur a celor înţelepţi şi prudenţi. Dacă vrei să emiţi un act normativ care avantejează afacerea ta sau a prietenilor tăi, emite un ordin – în caz că eşti ministru,  dar nu o fă singur, pentru că vei fi responsabil – implică întregul Guvern sau întreg Parlamentul! Aşează povara responsabilităţii pe umerii tutror – şi vei vedea că nu există nimic mai uşor, mai insesizabil şi mai inconsistent decât această povară colectivă!

Câini care latră, dar nu muşcă

Există numeroşi oameni influenţi care, motivaţi de felul în care tu foloseşti banii publici, vor deveni apropiaţi ai prietenilor tăi. La urma urmei, Statul de Drept nu urmăreşte să includă ceea ce tu şi prietenii tăi aţi făcut. Într-o democraţie, statul de drept este garantat de un sistem al „echilibrului puterilor” (checks and balances). Nu te lăsa impresionat de aceasta, pentru că tu ţi-ai suprapus deja reţeaua ta de prieteni deasupra sistemului „echilibrului puterilor”, nu-i aşa? Pentru moment, potenţialii duşmani care sunt opoziţia, justiţia  şi media, sunt doar nişte câine care latră, dar nu muşcă. Ai grijă ca ei să rămână aşa în continuare. Cum? 

Secretul protecţiei împotriva opoziţiei: păstrează opoziţia implicată.  

Unul din scopurile opoziţiei politice este prevenirea întrebuinţării greşite a resurselor publice de către guvern. Aceasta e teoria democraţiei reprezentative care ne spune că opoziţia, în dorinţa ei de a aduce prejudicii puterii, va fi mai aprigă decât justiţia, pentru că opoziţia nu apără o cauză legală, ci una politică (accesul ei la putere). În această situaţie, chiar dacă te vei asigura că compania ta favorită a depus cea mai bună ofertă la o licitaţie, opoziţia va urla sus şi tare dacă va suspecta că ceva nu este în ordine cu licitaţia pe care tocmai ai câştigat-o. Nu va înceta să investigheze cazul, acuzându-te de corupţie până când carierea ta politică – respectiv şi şansele de a te îmbogăţi – nu vor fi ruinate. În zelul ei de a face rău partidului de la putere, opoziţia ar putea chiar să reuşească să te bage după gratii. Dar nu fi neliniştit!!! Teoria democraţiei reprezentative nu se aplică (încă!) în România. Transformă-i pe liderii cheie ai opoziţiei în parteneri de afaceri – dacă nu cumva sunt deja, în mod secret. Pentru moment, convinge unul dintre bogaţii tăi prieteni să sponsorizeze partidul de opoziţie şi vei vedea că liderii săi se vor domoli în faţa argumentelor pragmatice. Luptătorii anti-corupţie din rândurile opoziţiei, care vor face exces de zel, vor fi împinşi în spate de către acei lideri care vor înţelege principiile politicii pragmatice şi vor blama fundamentalismul de orice natură. Dacă „revoluţionarii anti-corupţie” nu se vor supune, ei îşi asumă riscul ca la viitoarele alegeri să nu mai apară pe listele electorale decât în ultimele rânduri. În acest fel, liderii tuturor partidelor nu vor trebui să se neliniştească în privinţa fundamentaliştilor „puri şi duri”.  

Secretul protecţiei împotriva justiţiei: fă-ţi ăprieteni printre înalţii magistraţi şi foloseşte justiţia contra jutiţiei! 

Cel mai simplu este să eviţi să ţi se deschidă un dosar de urmărire penală, iar pentru aceasta e suficient ca cei din rândul procuraturii să fie prieteni de-ai tăi sau de-ai prietenilor tăi. Astfel, chiar dacă vreun procuror mai temerar va dispune urmărirea ta, şeful lui, care e prietenul tău, poate găsi multe modalităţi prin care să te scape de acest “rău” nedorit – ar putea să dispună delegarea  sau transferul său sau să transfere dosarul altui procuror, care nu va găsi nici un fel de probe concludente  ca să poată întocmi o acuzaţie. Nu te prezenta la interogări Întrucât legea nu mai permite transferul unui dosar cu atâta uşurinţă ca înainte  (ai putea să te gândeşti cu prietenii tăi la o eventuală modificare a legii!), atunci e posibil să te trezeşti la un moment dat că eşti pus sub urmărire penală. Nu te speria,  probabil că majoritatea prietenilor tăi au trecut prin aşa ceva, deci ei sunt cei care ţi-ar putea furniza tot felul de sfaturi pentru a ieşi din situaţie. Cea mai simplă metodă este să nu te prezinţi la interogări sub diverse pretexte – inventează-ţi boli cronice şi grave, accidente, mătuşi şi părinţi care mor, toate acestea punându-te în imposibilitatea de a te prezenta la interorgări.

Reclamă abuzurile din faza de urmărire penală – invocă viciile de procedură

Pentru a încurca şi mai mult iţele organului penal, fă o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii, în care să denunţi  abuzurile comise în timpul urmăririi penale.  Cel mai important este să nu îţi pierzi prezenţa de spirit -  invocă viciile de procedură în timpul anchetei, ilegalitatea probelor obţinute, etc.  Chiar daca nu vei reuşi să obţii încetarea urmăririi penale, vei câştiga timp, timp în care îţi vei întări poziţiile – vei putea să te asiguri că o dată ce dosarul tău va fi trimis în instanţă, nimic rău nu ţi se va întâmpla.

Instanţe superioare – prieteni mai mulţi

Prin urmare,  chiar şi atunci când ţi se citeşte actul de sesizare, nu e  un motiv de dramă dacă ai ştiut să anticipezi lucrurile şi să tatonezi terenul.  Cel mai simplu este ca dosarul să ajungă pe mâna unui judecător care ştie cât de important eşti – şi cu siguranţă vei fi achitat. În general, cu cât instanţa în cadrul căreia îţi va fi judecat dosarul va fi mai înaltă, cu atât mai multe şanse ai să găseşti prieteni printre judecători. O mâna spală pe alta este deviza relaţiei dintre prietenii tăi, politicienii, şi  ceilalţi prieteni ai tăi, magistraţii.  Este posibil ca un mărunt şi ignorant judecător din cadrul unei instanţe de gradul întâi să nu te achite, tocmai pentru ca nu are nici o datorie faţă de nimeni şi nu beneficiază de pe urma relaţiei cu oamenii importanţi– dar vei putea contesta decizia în cadrul unei instanţe de rang superior, unde corpul de judecători îţi va fi  mai favorabil, cu siguranţă.

Solicită expertiza judiciară

Între timp,  dacă încă nu ţi-ai construit o “relaţie de încredere” cu judecătorul, poţi câştiga timp pentru a construi o asemenea relaţie.  Pentru aceasta, poţi solicita efectuarea unei expertize judiciare cu privire la valoarea prejudiciului care ţi se impută.  Din experienţa altora, ar trebui să ştii că acestea nu se efectuează la termen. În majoritatea cauzelor în care se administrează proba cu expertiza tehnică de specialitate, procesele se amână invariabil pentru rezolvarea obiecţiunilor formulate de părţi. De asemenea, avocaţii tăi pot formula cereri de amânare a procesului, pe diferite motive.

Invocă excepţia de neconstituţionalitate

O altă metodă foarte raspandită este cea a invocării excepţiei de neconstituţionalitate a legii conform căreia ţi se formulează acuzaţia – ar trebui să cunoşti această practică de la prietenii tăi.  Dacă eşti cu adevărat important şi dacă ai ştiut să împarţi beneficiile poziţiei tale, vei găsi cu siguranţă aliaţi printre judecătorii de la Curtea Constituţională, (pentru că prietenii tăi sunt cei care îi numesc acolo), care vor valida excepţia de neconstituţionalitate. În acest caz, procesul tău va fi suspendat, iar cercetarea penală va trebui reluată de la zero.

În concluzie, cel mai important este:

·         Să câştigi timp, servindu-te de toate pârghiile legale pe care legea ţi le pune la dispoziţie – timpul permite consolidarea alianţelor, estompează sonoritatea cazului pe agenda publică, permite identificarea de noi soluţii, etc.

·         Trimiterea dosarului tău în cea mai înaltă instanţă cu putinţă, pentru că acolo cu siguranţă ai prieteni – de la un anumit nivel in sus, graniţele dintre politic, economic şi juridic nu mai sunt atât de clare. 

 Secretul protecţiei împotriva mass media  -
foloseşte strategiile comerciale şi legale  

Dacă ai reuşit să te pui bine cu liderii opoziţiei şi cu justiţia, media nu ar trebui să fie o problemă. După cum spuneam, e un câine care latră fără să muşte – e greu de imaginat că vei ajunge după gratii datorită acestui lătrat. În schimb, bombardamentele media ar putea să contribuie semnificativ la pierderea alegerilor în viitoarea cursă electorală. Mai mult decât atât, pălăvrăgeala lor ar putea pune presiune pe opoziţia care, în dorinţa de a flata electoratul pentru a-şi asigura fotoliile la următoarele alegeri, s-ar putea să te ia în vizor. Chiar dacă ai prieteni în rândurile opoziţiei, aceştia vor trebui să convingă poporul (căci asta e singura lui menire, să fie convins!!!) că opoziţia e campioana luptei anti-corupţie. Bineînţeles, nu vor fi atât de absurzi încât să te pună după gratii, dar îţi vor crea neplăceri, pentru că râvnesc neîncetat la poziţia ta.  

Pune-te bine cu proprietarii de media 

Cel mai simplu este să te pui bine cu media – mai bine zis, cu cei care sunt proprietarii acesteia. Poziţia ta îţi oferă numeroase pârghii prin care poţi face acest lucru. Nici un acţionar media nu va fi fericit să îi trimiţi un control financiar pe cap, care să îi amintească de datoriile sale la stat. Fii generos, pentru că nu te costă nimic – şterge-le cu ajutorul prietenilor tăi de la putere – sau măcar prefă-te că ai uitat de ele ! Veţi avea de câştigat cu toţii – ziarele sau televiziunea care mai ieri erau presărate cu replici acide la adresa guvernului, vor deveni cele mai eficiente canale de promovare a imaginii tale şi a partidului tău.

Transformă-i în partenerii tăi de afaceri

O altă posibilitate este să te interesezi îndeaproape de afacerile principalilor acţionari. În curând vei descoperi că afacerile lor nu se limitează  la sectorul media şi că pe lângă acestea deţin numeroase alte companii în domenii care nu au nici o legatură cu media, iar profitul lor ar putea creşte semnificativ dacă ar face afaceri cu statul. Transformă-i pe proprietarii trusturilor media în partenerii tăi de afaceri! Nu scăpa din vedere că diversificarea mijloacelor de comunicare, apariţia internet-ului, etc., lucrează în favoarea ta. Banii pentru publicitate – vitali pentru supravieţuirea oricărei media, sunt din ce în ce mai puţini, tirajele scad din cazua ascensiunii internetului, etc. Nu te lăsa indus în eroare de abundenţa reclamelor de pe paginile ziarelor – majoritatea sunt obţinute în sistem de barter ! Aşa că gâdilă-i pe potenţialii tăi prieteni din media acolo unde le place cel mai mult – la finanţe ! Cu siguranţă ai o companie a unui amic care ar putea face efortul de a cumpăra periodic reclamă în paginile ziarului care şi-a făcut un prost obicei din a te critica. 

 Criticile în presă sunt un preţ de plătit în schimbul unor laude de durată

Evident, ca şi în cazul opoziţiei, şi în rândul mas media se vor ivi « fundemantaliştii » puri şi duri. Ai putea să le testezi sinceritatea, sensibilizându-i prin oferirea unui cadou frumos şi valoros. S-ar putea să accepte şi să îţi devină prieteni, dar s-ar putea să nu se lase convinşi de argumentele pragmatice care îi sensibilizează pe patroni. Poate îşi închipuie că  viitorul carierei  lor depinde  de cât de tare vor striga şi de vehemenţa criticilor adresate guvernului. Ha ha ha,  acesta nu e un motiv să nu dormi bine noaptea! Cel mai probabil, acţionarul principal va găsi un mijloc de a-l atenţiona asupra « stridenţei » sale. Atunci, dacă nu doreşte să îşi piardă locul de muncă, va trebui să îşi domolească criticile, fără a le exclude total, bineînţeles. La urma urmei, e important ca media sa dea dovadă şi de spirit critic – altfel publicul şi-ar pierde interesul şi toate ziarele ar falimenta. E momentul să fii inţelept şi să realizezi că niscaiva critici în presă sunt un preţ de plătit în schimbul unor laude de durată.  

Manipulează ceea ce e legal pentru a acoperi ceea ce este ilegal!

Pentru a ajunge milionar, nu poţi să respecţi legea întotdeauna. Dar încearcă să o faci cât de frecvent posibil, pentru că astfel vei deveni mai puţin vulnerabil. Calea regală către asigurarea compatibilităţii între afacerile tale şi lege este să croieşti legea conform nevoilor tale. La urma urmei, prietenii tăi din clasa politică, cărora le-ai făcut numeroase favoruri, pot aranja obţinerea unei majorităţi în parlament. Uneori – în funcţie de scopurile tale – această majoritate nu e necesară, întrucât o ordonanţă de urgenţă este suficientă!

Prietenii tăi din Parlament şi din rândul justiţiei –  pioneri în lupta anti-corupţie

Cu toate astea, dacă vrei să valorifici oportunităţile create, îţi va fi imposibil să eviţi să păcăleşti statul (visătorii vor spune poporul român), riscând să fii pus după gratii. Dar nu în România! De ce?§  Mai întâi, pentru că te-ai asigurat că ai prieteni în rândul justiţiei, prieteni care beneficiază de favorurile tale. §  Într-al doilea rând, pentru că prietenii tăi din Parlament ştiu că aplicarea legii este suficient de precară pentru a nu deveni un pericol serios pentru REŢEA. Ei au grijă ca legea să limiteze accesul justiţiei la documentele compromiţătoare, ei pot face ca procedurile legale să fie tergiversate astfel încât tu să ai timpul necesar pentru a-ţi organiza apărarea şi, mai ales,  veghează ca lupta anti-corupţie să nu fie lăsată pe mâna unor fundementalişti, ci în seama unor persoane responsabile şi cu simţul realismului politic.

Altruism bine calculat

Una peste alta, dacă acţionezi atent, nu ai de ce să fii neliniştit. Nu uita însă că REŢEA-ua este cea care te protejează, care îşi oferă legalitate pe cât e posibil şi care ţine organele de ordine penală la distanţă atunci când oportunităţile economice solicită proceduri extra-legale. Fără REŢEA, este greu să ajungi sau să rămîi milionar. Arta cultivării relaţiilor este cheia succesului economic. Contrar la ceea ce unii cred, corupţia nu se bazează pe un egoism feroce, ci pe un altruism bine calculat! Altfel, închisorile din România ar fi pline de milionari. autori: Victoria Stoiciu, Alfred Pfaller